Imaginea asta de putere îi dă credibilitate, sustenabilitate şi predictibilitate şi, în definitiv, acţionează ca cel mai bun factor de disuasiune, chiar cu mult mai eficient decât realitatea însăşi a capacităţilor sale combinate economice şi militare.

Nu există nimic mai de preţ pentru o alianţă decât ştiinţa cu care-şi proiectează această imagine de putere în statele membre, pentru a le reconforta în ideea valorii acţiunii unite şi a nevoii de a investi în rezervele comune de apărare. În acelaşi timp, este vitală şi capacitatea de a proiecta această imagine înspre statele potenţial inamice sau cu neutralitate mereu discutabilă, impunând respect şi eliminând cât se poate de multe dintre veleităţile lor conflictuale.

În acest sens, mi se pare cel puţin ciudată şi neprofesionistă mai noua politică de imagine publică din NATO, organizaţie aflată sub un tir cvasi-continuu de critice dure. Din ce în ce mai dure, complet neobişnuite în diplomaţia la înalt nivel şi absolut dăunătoare prestigiului Alianţei în momentul în care tocmai argumentul legat de construirea pe mai departe a forţei comune şi capacităţilor necesare opririi oricărui tip de agresiune sta la baza noului Concept Strategic al NATO ce va fi prezentat în această vară la Summitul de la Madrid. Context în care afirmaţii ca cele ale ministrului de externe ucrainean dor extrem de tare, mai ales că loveşte extrem de grav exact în capacitatea NATO de a reacţiona unitar şi nu, aşa cum spun unii critici din Rusia, ca o combinaţie ad-hoc de state care-şi urmăresc fiecare interesele proprii, acţionând fiecare cum îl taie capul şi cum îi dictează diversele priorităţi ale situaţiei politice naţionale.

Pentru mine este foarte ciudat şi absolut de neînţeles de ce acum exact în acest moment extrem de dificil şi delicat pentru toate sistemele de alianţe internaţionale, D.Kuleba, ministrul de externe al Ucrainei, într-un discurs ţinut la Davos, a ales să atace NATO, lovind extrem de precis, mai tare decât au făcut-o vreodată Macron, Trump sau Putin, chiar în principiul fundamental care încheagă arhitectura comună a Alianţei Atlanticului de Nord, cea bazată pe standarde şi criterii comune. Standarde şi criterii care, de fapt, ar fi, cel puţin în viziunea politicianului ucrainean, un fel de apă de ploaie nici măcar convenabil parfumată:

Toate discuţiile astea despre standarde, criterii.  Atunci când există o decizie politică „ei aparţin familiei noastre, suntem parte din aceeaşi unitate” tot restul trebuie să urmeze, iar atâta timp cât o asemenea decizie politică nu există veţi auzi sute de argumente că acest lucru e imposibil. Înţelegem cum merg lucrurile. Dar cred că mulţi din NATO şi-au pierdut baza morală şi profesională să mai facă vreun comentariu despre Ucraina...Punctul meu de vedere este simplu: am văzut ţări aliate care au ajutat Ucraina. Am văzut cum un grup de ţări din NATO ne-au ajutat. Dar, la începutul războiului (aceasta era percepţia publică) poporul ucrainean credea că NATO reprezenta o forţă puternică şi cei din UE nu puteau decât să-şi exprime îngrijorarea, la nivele diferite de intensitate. Dar războiul reprezintă întotdeauna un test în care cad jos măştile şi sunt vizibile adevărate chipuri. Am văzut decizii realmente inovante din partea UE, unele pe care ei înşişi nu se aşteptau să le ia, şi am văzut că NATO ca alianţă, ca instituţie care, îmi pare rău să spun asta, e dată de-o parte şi care nu face strict nimic”.

În răstimp, în Franţa, iată cum arată cel mai recent sondaj de opinie înaintea parlamentarelor, în premieră, după mulţi ani, cu un avans pentru blocul electoral al partidelor de stânga (Uniunea populară ecologică şi socială), reflectând, posibil, o schimbare în preferinţele de vot, în ciuda forţei reale a celeilalte alianţe electorale, în jurul lui Macron:

Interesant deoarece o victorie a stângii ar da frisoane decidenţilor actuali ai UE, mai ales că marea promisiune electorală este adoptarea „nesupunerii decizionale” faţă de hotărârile luate la Bruxelles. Acesta este contextul în care, din ce în ce mai mult, cu Germania în sensibilă o pierdere de influenţă europeană, apar probleme ca cele ridicate de politicienii ucrainieni care încearcă – şi poate chiar reuşesc – să reînvie situaţii conflictuale între NATO şi UE, tema predilectă a tuturor celor care doresc slăbirea Europei.

Ceea ce nu cred că este acceptabil şi ar aduce, în imediat, un nou set de riscuri majore şi despre care, în mod normal, ar trebui să vorbească, cu reală îngrijorare, şi liderii actuali ai României europene şi euro-atlantice. Adică parte din NATO care stă de-o parte şi nu face nimic, cum zice ministrul de externe al Ucrainei.

Suntem de acord sau nu? Sau mai bine tăcem, păstrându-ne echilibrul tradiţional între prudenţă şi frică? De ce frică? Motive ar fi, dacă-l ascultăm pe Kissinger, inspiratorul tradiţional al marilor politici americane de securitate.