Iar Rusia a sistat mai multe înţelegeri comerciale cu Ucraina şi a ridicat vocea la ţările baltice. Situaţia nu e fără precedent, dar e îngrijorătoare. Sancţiunile economice şi politice impuse Rusiei sînt apă de ploaie. Vestul nu a reuşit să fie convingător cînd a izbucnit criza din Crimeea. Nu a fost nici persuasiv, nici disuasiv. Iar acum tace de teamă că va trebui să-şi recunoască înfrîngerea.
 
Singura voce europeană cît de cît audibilă e cea a Germaniei, o ţară care a întreţinut mereu relaţii bizare cu Rusia. Istoricul Gerd Koennen vorbeşte chiar de un „complex rusesc“ al Germaniei, generat de istoria paralelă şi în acelaşi timp asincronă a celor două ţări, a celor două imperii multimilenare: Rusia a devenit ţara cu cea mai mare întindere de pe mapamond, iar Germania – un important nucleu de putere în centrul Europei. Fascinaţia germanilor pentru Rusia are explicaţii culturale. Dar transferul acestui „complex rusesc“, apărut în prima parte a secolului XX, în relaţiile internaţionale de acum, riscă să încurce şi mai mult lucrurile. 
 
Germania şi, pînă la un punct, chiar şi Franţa, nu au vrut să-şi folosească avantajele tehnologice şi puterea economică pentru a obţine superioritate în plan militar. Ambele state – dar în primul rînd Germania – se bazează, în relaţiile externe, pe numeroasele tratate, pe apartenenţa la Uniunea Europeană şi, mai ales, pe încrederea în voinţa declarată a celorlalte state de a participa la comunitatea internaţională. Ele nu fac uz (şi, cu atît mai puţin, abuz) de puterea de convingere impusă prin forţă, jucînd aproape totul pe o singură carte: cea a comunicării. Conflictele se previn prin negociere, divergenţele se nivelează prin compensarea revendicărilor. E, în esenţă, ilustrarea perfectă a „statului postmodern“ invocat, recent, de Angela Merkel. Dar cum să aplici teoria cînd partenerul nu înţelege regulile jocului?
 
 

Matei Martin este redactor la „Dilema veche” şi editor-coordonator la suplimentul „Dilemateca“