Războiul, aşa cum era de aşteptat, s-a amânat. Bluful chinezesc până la urmă n-a ţinut. Pelosi a avut bunul simţ de a-i contrazice pe inept conduşii militari ai SUA, ca şi pe preşedintele nominal al superputerii, Joe Biden, şi nu s-a lăsat complet intimidată. Aşa că a aterizat la Taipei, deşi Biden declarase că ”militarii americani” consideră că vizita lui Pelosi la Taipei n-ar fi ”o idee bună”.

Replica ei de bun simţ a venit sub forma primei sale declaraţii după aterizarea la Taipei: ”Vizita delegaţiei noastre în Taiwan onorează angajamentul nostru de neclintit faţă de susţinerea vibrantei democraţii a Taiwanului.

Iar China comunistă, care se agitase rău, se zborşise consecvent, avertizase strident, ameninţase dement, a înghiţit găluşca şi a dat pace. Şi-a retras tancurile de pe plajă în cazarmă. Avioanele militare chinezeşti survolând graniţa maritimă dintre China comunistă şi democraţia taiwaneză s-au întors şi ele la baze. Beijingul şi-a reiterat protestul oficial. După care a demarat manevre cu muniţie de război în jurul Taiwanului, care par a indica violarea apelor teritoriale ale insulei şi dau semne că regimul comunist vrea să instituie o blocadă. Dar conflagraţia mondială, care a debutat cu ieşiri retorice horror, gen ”politicieni (americani) care se joacă cu focul se vor arde” s-a reportat. Câştigă Taiwanul. Câştigă democraţia.

Să profităm de această păsuire şi să recapitulăm: democraţiile liberale trăiesc din ce produc. Dictaturile, din ce fură, jefuiesc, obţin prin milogeală sau, dacă le merge, din şantaj şi tâlhării.

La fel cum procedează în materie de procurare de bunuri economice, pe care le obţin prin cacealmale, împilare, înrobire, spoliere sau înşelăciune, tiraniile, dictaturile totalitare sau satrapii lor fac şi în sfera puterii politice. Îşi adjudecă tot ce li se dă. Şi adesea li se dă sinucigaş de mult. Iar când salivează şi nu primesc ce poftesc, încearcă să ia cu japca, blufând. Poate ţine.

Aceasta e, pe scurt, şi istoria invaziei Rusiei în Ucraina, o poveste mai întâi terorist-genocidară, iar mai nou, un simplu jaf teritorial, dacă e privită din perspectivă rusească. Şi aceasta e şi povestea călătoriei în Taiwan a lui Nancy Pelosi.

Şefa majorităţii democrate din Senat a vrut s-o efectueze demult. A oprit-o pandemia. Apoi a vrut să recupereze timpul pierdut, în cadrul unui turneu asiatic purtând-o în state importante economic şi strategic pentru Statele Unite, precum Singapore, Malaezia, Japonia şi Coreea de Sud. Dar de pe lista oficială a statelor de vizitat a dispărut ca prin minune Taiwanul. Prea ameninţase groaznic şi ca niciodată de cumplit regimul Chinei comuniste, al cărei şef de stat şi de partid totalitar, Xi, vrea neapărat să se eternizeze la putere la Beijing şi să obţină şi-un al treilea mandat prezidenţial.

Taiwan Nancy Pelosi Tsai Ing-wen

Nancy Pelosi şi preşedinta Taiwanului Tsai Ing-wen

La alegerea instrumentelor necesare realizării acestei operaţiuni, Xi nu s-a dovedit delicat defel. Dimpotrivă. A preferat toporul bisturiului. Aşa că le-a dat drumul dulăilor propagandei sale să profereze cele mai fioroase apostrofări, cele mai înspăimântătoare intimidări, cele mai teribile şi apocaliptice stropşeli, răsteli, avertismente.

Ca dulăul care latră, dar nu muşcă (şi un pic ca Orban al Ungariei, care şi el a încercat în van să achiziţioneze, diplomatic convenabil, gaz rusesc, dar s-a văzut silit să-i plătească preţul, trimiţându-l pe ministrul său de externe să se afişeze cu Lavrov la Kremlin), Xi s-a gândit să cumpere ieftin un imens succes politic extern: îngenuncherea propagandistică a SUA. Miza? Punerea lor la colţ, ca superputere de carton, care primeşte docilă ordine de la Bejing şi li se supune fără să crâcnească.

Aşa acţionează un lider maţe-fripte. Se stropşeşte, ameninţă, blesteamă, afuriseşte. Dacă ţine, bine. Dacă nu, nu. La loc comanda! Războiul se amână la calendele greceşti. Cum i-a venit lui Xi ideea că şi-ar putea bate joc atât de lesne de America?

Simplu: urmărind jalnica prestaţie militară şi politică a Statelor Unite sub Joe Biden, mai întâi în Afganistan. Iar apoi în faţa ameninţărilor ruseşti la adresa Ucrainei.

Când Biden, în loc să-l avertizese ferm şi fără echivoc pe Putin, evocând o posibilă intervenţie militară americană în susţinerea Ucrainei ori măcar să-l lase în ceaţă cu privire la intenţiile SUA, l-a anunţat pe tiranul neofascist, neostalinist şi neocolonialist al Rusiei că îi garantează că nu va vedea în Ucraina trupele americane sau ale statelor NATO.

Putin a zis merci şi, evaluând greşit realitatea, ca orice tiran totalitar intoxicat ideologic, a subestimat forţa de rezistenţă a Ucrainei, (şi dorinţa Comunităţii Internaţionale de a reface ordinea mondială ajutând Kievul) invadând ţara vecină.

Tiraniile şi dictatorii pricep bine limbajul forţei. Dar niciun alt limbaj. Iată de ce e fatal să li se vorbească în alt grai decât cel pe care-l pricep, presupunându-se că ar dispune de o gândire elaborată, fină, complexă, conştientă de cine ştie ce justificări credibile pentru nemulţumirile şi revendicările cu care-şi justifică agresiunile cele mai barbare, mai ilegitime şi mai neîndreptăţite.

În atari situaţii, replica tiranilor (la abordări prea concesive, împăciuitoriste sau excesiv de nuanţate) e mereu alăturea cu drumul. Răspund aiurea. Se simt stimulaţi când ar trebui să fie înfricoşaţi. Nu înţeleg ce li se va întâmpla. Acţionează fără cap, din impulsuri tulburi, inconştiente. Şi se cred pe drumul cel bun, deşi se află pe calea bătătorită spre catastrofă şi infern.

Să ajungă pe acest drum şi să nu mai poată face vreodată cale întoarsă, decât dacă se dau bătuţi când li se plăteşte sec cacealmaua, îi ajută chibiţii, aplaudacii, susţinătorii. Doldora de ură pe Vest şi pe americani, nu puţini formatori de opinie din Europa şi SUA se simt ei înşişi încurajaţi de blufurile dictatorilor, îi cred mai tari decât sunt şi le amplifică tiraniilor puterea, răspândind intens păreri puerile sau imbecile, care convin însă propagandelor dictatorilor. Nu arareori, aceste impulsionări şi încurajări culmină, când nu li se poate pune frână la timp, în cataclism.

În SUA, astfel de inşi se prevalează frecvent de ideile şi aberaţiile unor Tom Friedman de la New York Times ori John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago. Pentru Friedman şi alţii ca el, călătoria lui Pelosi ar fi fost o aventură ”complet iresponsabilă” şi o provocare, o ”împunsătură lipsită de scrupule”.

Realitatea e la antipod. Dacă Pelosi nu se ducea la Taipei, SUA admiteau că se află la cheremul Chinei comuniste şi, prin extensie, la al agresivelor şi expansionistelor tiranii totalitare răsăritene, care, profitând de frica de război a Americii, îi dictează superputerii politica externă. Iată ce-ar fi fost iresponsabil.

Căci, stimulate de laşitatea SUA, tiraniile ar fi supralicitat. La fel, propagandiştii şi dezinformatorii lor. Ar fi urmat noi şi noi revendicări, agresiuni, cuceriri, colonizări, vărsări de sânge în masă şi răstigniri de popoare dornice de libertate pe altarul ”responsabilităţii”, al ”scrupulelor”, al ”pragmatismului”, al ”moderaţiei”, al ”realismului” şi al împăciuitorismului.

Aterizând la Taipei, Nancy Pelosi reface în felul ei, îndrăzneţ, ceea ce au realizat şi trupele americane, ucigându-l cu două rachete Hellfire pe şeful Al Qaida, al-Zawahiri, mâna dreaptă a lui Osama Bin Laden, pe când reţeaua lor islamistă a executat megaatentatele teroriste de la 9/11.

Şi Pelosi şi mânuitorii dronei care a pus capăt carierei lui de asasin în masă antiamerican transmit acelaşi mesaj: descurajarea (inclusiv ca retribuire a duşmanilor SUA, ai lumii libere şi ai civilizaţiei iudeo-creştine) n-a fost definitiv uitată şi îngropată. America încă n-a capitulat în faţa inamicilor ei.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle