Văzând o Alianţă a Atlanticului de Nord blocată de jocurile politice şi interesele contradictorii ale unor dintre membrii săi, suferind efectele dezinteresului american şi sub spaima de a nu degrada şi mai mult relaţiile şi aşa fragilizate cu Ankara, Turcia poate, în totală linişte, să joace propria sa partidă proprie de securitate şi alianţe strategie.

Vă invit să lecturaţi raportul zguduitor de 20 de pagini (Sent to a war zone: Turkey's illegal deportations od Syrian refugees) publicat ieri de Amnesty International, un text în care se povestesc întâmplări stranii, tragice, încălcări flagrante ale standardelor minimale de comportamente acceptate de statele civilizate şi democraţiile consolidate. Dacă aceste fapte vor fi confirmate într-un tribunal internaţional pentru crime de război, ceea ce avem aici este o descriere despre deportări ilegale de populaţie, de tratamente inumane, degradante, despre planuri care evocă o gândire politică ce ia în calcul epurarea etnică. Ceea ce mi se pare cumplit este că toate aceste acuzaţii de o gravitate fără precedent pe care le veţi citi sunt formulate la adresa unui stat aliat strategic al României în NATO şi a unei ţări cu care România, ca membru UE, este - cel puţin în principiu - într-un proces de autentificare a validării procesului de negociere de aderare, niciodată anulat, chiar dacă suspendat de UE tot pe motive de nerespectarea valorilor fundamentale ale democraţiei.

Ce se spune în Raport? Iată principalele acuzaţii aşa cum au fost formulate de Anna Shea, responsabila pentru anchetele Amnesty International asupra drepturilor refugiaţilor şi migranţilor:

- În lunile care au precedat intervenţia sa militară în nord-estul Siriei, Turcia a expulzat refugiaţi către această ţară sfâşiată de război, în aşteptarea creării unei aşa numite zone de securitate de partea siriană a frontierei.

- Turcia a afirmat, într-un mod primejdios şi necinstit că refugiaţii sirieni aleseseră să se întoarcă în mod voluntar direct în zona de conflict. Cercetările făcute de noi arată că persoanele erau înşelate prin promisiuni mincinoase sau erau obligat să se întoarcă în Siria pe bază de constrângere

- Trebuie să recunoaştem că Turcia are meritul de a primi peste 3,6 milioane de bărbaţi, femei şi copii veniţi din Siria de mai bine de opt ani, dar nu poate folosi această generozitate pentru a justifica faptul că acum calcă în picioare dreptul internaţional prin expulzarea persoanelor către zona de conflict.

- Este înspăimântător să constaţi că în acordul semnat în această săptămână între Turcia şi Rusia este prevăzută întoarcerea pe bază voluntară şi în bune condiţii“ a refugiaţilor în zona de securitate“ care trebuie creată de acum înainte. Până în acest moment, întoarcerile acasă ale imigranţilor sirieni nu au fost nicidecum voluntare şi nici nu s-au desfăşurat în condiţii sigure, iar acum se află în primejdie milioane de alţi refugiaţi veniţi din Siria.

- Autorităţile turce trebuie să înceteze să trimită forţat persoane în Siria şi  să se asigure că orice s-a aflat în această situaţie să se poată întoarce în taberele din Turcia.

- Uniunea Europeană şi ansamblul comunităţii internaţionale ar trebui să-şi mărească în mod considerabil angajamentele privind relocarea refugiaţilor sirieni veniţi din Turcia în loc să-şi consacre întreaga energie împiedicării persoanelor în căutare de azil să revină pe teritoriul european.

Bun, şi acum ce ne facem, îşi şoptesc îngrijoraţi europenii?

Ne ţinem de principii sau ne facem că nu ştim nimic şi dăm un comunicat de presă indignat, având grijă ca în prealabil să efectuăm foarte necesarul apel telefonic avertizându-l pe Erdogan că nu e nimic serios, doar „business as usual“, şi că mergem mai departe cum am spus, lăsând Rusia să facă ordine în zonă şi făcându-se că chiar cred că în banda agreată ca „zonă de securitate“ de 120 km lungime şi 31 km lăţime vor putea fi masaţi, ca într-un mare lagăr de exterminare, 3,6 milioane de oameni. Am trecut de mai multe ori prin zonă, înainte şi perioada conflictului şi am văzut condiţiile cumplite de mizerie şi distrugerile extinse provocate de război. Fără un plan real de realocare, va fi dezastru. Iar acum, ciudat sau nu, speranţa Occidentului a ajuns să stea în bunăvoinţa şi capacitatea ruşilor de a mobiliza resursele internaţionale suficiente pentru a organiza un minimum necesar pentru relocarea acestei populaţii.

Altfel, liderii europeni din UE şi NATO ştiu că, în acela moment, au atins -cu toţii, inclusiv americanii - limita maximă a procedurilor realiste de care dispun pentru penalizarea a Turciei. Mai departe ce-ar fi? Simplu. Toţi ştiu că Erdogan, printr-un simplu ordin telefonic, poate deschide perspectivele unui infern durabil şi care să poată lovi durabil şi la modul cel mai complex imaginabil tot ceea ce înseamnă fundamentele dezvoltării europene şi, în acelaşi timp, să pună şi mari probleme Americii şi intereselor ei, puţine, câte au mai rămas acum, din întregul Orient Apropiat şi per ansamblu în raport cu lumea musulmană.

În consecinţă, ca cea mai dură replică oficială la vârful UE, să notăm spusele timide ale lui Donald Tusk (pe ultimele zile de mandat, pare-se pregătindu-se pentru preluarea postului de preşedinte PPE): „Turcia trebuie să înţeleagă că principala noastră preocupare este că acţiunile sale pot provoca o nouă catastrofă umanitară care ar fi inacceptabilă... Operaţiunea militară a Turciei suscită grave nelinişti şi trebuie să se oprească. Preocupările securitate ale Turciei trebuie să fie rezolvate prin intermediul unor mijloace politice şi diplomatic, o intervenţie militară nu va face decât să agraveze haosul...În loc să creeze stabilitate, asta nu va face decât să crească nivelul de instabilitate al întregii regiuni“.

Vorbe spuse cu reală disperare după ce constatase că, în afară de acest nivel de răspuns considerat destul de diluat şi general dat de partenerii europeni, niciunul dintre ei nu a vrut în mod real să întindă coarda pentru a testa rezistenţa la rupere. Asta pentru că, foarte sec, Erdogan spusese:

O, Uniune Europeană, revino-ţi în fire! Îţi repet din nou acest lucru: dacâ veţi încerca să prezentaţi operaţiunea noastră ca o invazie, vom deschide porţie şi vom trimite peste voi 3,6 milioane de migranţi... N-aţi fost niciodată sinceri. Acum spuneţi că blocaţi cele 3 miliarde de euro trimişi Turciei. Aţi respectat vreodată o promisiune ce ne-a fost făcută? Nu. Cu ajutorul lui Allah, vom merge mai departe pe drumul nostru, dar ne vom deschide porţile.“

Şi aşa închide cercul? După părerea mea, nu. De-abia deschide prima mare perspectivă  implicată prin acordul ruso-turc privind Sira: deschiderea tuturor drumurilor regionale (infrastructuri strategice de transport terestru şi reţele de conducte) înspre „mările calde“ visate de Rusia şi Iran, împlinind totodată şi prima parte a promisiunilor privind accesul chinezilor la porturi din estul Mediteranei. Dacă am fi avut vreodată şi un institut specializat pe analiza riscurilor strategice, după ratarea cu Ucraina şi Republica Moldova, măcar ar trebui să ne uităm la ce se pregăteşte de ceva ani să se întâmple în Balcani. Dacă noi nu ştim nimic, asta nu înseamnă că nu există nimic în lucru.

De aici, poate, zic, semnificaţia îngrijorării subite a celor din UE şi NATO, cu Rusia/Turcia/Iran/China având Serbia ca punct pivotal al securităţii economice şi militare din zona sud-est europeană şi Mării Negre.