Pentru că, uneori, aceştia vin ca să caute doar ceea ce cred ei că ar trebui să se găsească. De pildă, arme de distrugere în masă. Aşa e reţeta: bombele se depozitează doar între Tigru şi Eufrat. Nu se poate altfel. Democraţiile mature nu se înşală.

Alteori vin, însă, ca să refacă punţile trecutului. Ca în cazul călătoriei apostolice a Papei Francisc.

Creştinismul, şi nu numai el, s-a născut aici, iar asta s-a cam uitat.

Câtă lume ştie că limba pe care o vorbea Iisus mai e cunoscută în doar câteva sate din Siria si Asiria? În nordul Irakului. Şi, ca o minune, undeva în Georgia. De pe malul celălalt al Mării Negre.

Dar au şi cei din regiunea Orientului Mijlociu dreptate să privească reţinut chiar şi semnele de fraternitate. Li s-au întâmplat prea multe în ultimii ani.

Credinţa nu e un lucru simplu. Nu poate fi impus, dar poate fi şters dacă purtătorii ei sunt îndepărtaţi.  

Prima călătorie a Papei Francisc, în vreme de pandemie, adică după martie 2020, este în Irak.

Este şi pentru prima dată când un papă ajunge în acest spaţiu.

„Vin ca pelerin al păcii”, a spus Papa.

Poate în altă parte nu ar fi trebuit să precizeze acest lucru. Dar în ţinutul dintre cele două fluvii e bine să se ştie de la început obiectivul călătoriei.

Pentru că nu e o vizită doar pentru creştinii care au mai rămas, 20% din numărul celor care trăiau aici înainte de 2003.

Intervenţia americană a avut printre pierderile colaterale şi un masiv exod al creştinilor irakieni, ulterior şi al celor sirieni.

În Irak, doar unul din cinci a rezistat încercărilor din ultimele două decenii. În Siria, unul din doi.

Mozaicul acestor ţări s-a reaşezat şi o parte din comunităţile străvechi au descoperit dureros că nu mai au loc în  noul aranjament, că nu mai au puterea de a se comporta ca egali ai celorlalte segmente etnice şi religioase.

Vizita Papei este şi pentru acestea din urmă, pentru a le reaminti că trebuie să aibă grijă de cei care au fost puternici şi acum sunt slabi.

Pelerinajul în Irak a avut loc în condiţii de securitate fragilă, în vreme de criză sanitară. Cel care s-a supus acestei încercări are, la rândul său, probleme medicale, o vârstă foarte înaintată.

Este o călătorie care se încadrează în modelul promovat de Papa Francisc, de a se adresa în primul rând acelor comunităţi creştine aflate sub asediu, la periferia geografică a lumii creştine, acolo unde e nevoie în primul rând de speranţă.

Poate cel mai plin de simboluri moment al vizitei a fost rugăciunea din anticul oraş Ur, locul unde s-a născut Abraham (Avraam, în ebraică, Ibrahim, în arabă), părintele celor trei religii monoteiste, creştinismul, iudaismul, islamul, încheiată cu un apel la reîntoarcerea acasă: „Sprijină mâinile noastre în reconstrucţia acestei ţări şi dă-ne forţa necesară pentru a-i ajuta pe cei care au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele şi pământurile pentru ca ei să se întoarcă în siguranţă şi cu demnitate şi să înceapă o viaţă nouă, paşnică şi prosperă.”

Poate cel mai dramatic moment a fost popasul pentru o „Rugăciune pentru victimele războiului", la Hosh al-Bieaa (Piaţa Bisericii) din Mosul. Patru biserici, pentru patru culte diferite, încadrau, înainte de iunie 2014 această piaţă din centrul vechi al oraşului. Totul este acum o ruină, o mărturie tragică a  răului care se poate face în numele unei credinţe. Şi în acest loc Papa Francisc s-a rugat, dar înainte de rugăciune a împărtăşit şi aceste gânduri:

„Dacă Dumnezeu este Dumnezeul vieţii –  şi el este –  nu ne este permis să ne ucidem fraţii în numele lui.
Dacă Dumnezeu este Dumnezeul păcii –  şi el este –  nu ne este permis să purtăm război în numele lui.
Dacă Dumnezeu este Dumnezeul iubirii – şi el este –  nu ne este permis să ne urâm fraţii.”

Poate cel mai uman moment al acestei călătorii apostolice a fost întâlnirea Papei Francisc cu Marele Ayatolah Al-Sistani, liderul musulmanilor şiiţi irakieni, petrecută în modesta sa locuinţă din oraşul Najaf. Două destine diferite, două abordări aproape opuse ale modului de comunicare cu milioanele de credincioşi, dar ambii făcând tot ce a ţinut de ei pentru promovarea toleranţei şi empatiei.

Şi a speranţei.

Pentru că altfel, în Irak, în afară de instituirea de către premierul Mustafa Al-Kadhimi a zilei de 6 martie, ziua acestei întâlniri, ca Zi Naţională a Toleranţei şi Coexistenţei, de repararea ultra rapidă a unora din drumurile pe care a circulat impresionanta coloană de maşini care l-a însoţit de suveranul pontif, în cele trei zilei ale vizitei, multe lucruri nu se vor schimba.  

Pentru creştinii chaldeeni şi de pe platoul Ninive, răul a fost deja făcut. Din cei 45.000 de creştini care locuiau în Mosul înainte de 2014, doar 70 de familii au revenit. Constituţia irakiană din anul 2005 recunoaşte o singură religie oficială. Ţara încă funcţionează pe baze sectare, armata nu este unificată la nivelul comenzii, o comunitate, cea yazidă, locuieşte încă în marea ei majoritate în 18 tabere de refugiaţi, câte 10-15.000 de oameni în fiecare.

„Vin ca un pelerin al păcii, în căutarea fraternităţii”, a spus Papa Francisc, la sfârşitul celei de-a 33-a călătorii apostolice a pontificatului său, poate cea mai dificilă dintre toate. Şi a continuat: „Astăzi, pot să văd şi să ating cu mâna faptul că Biserica în Irak este vie”. Pentru creştinii irakieni care au rămas, este un mesaj de speranţă.

Dar pentru restul de 80%, aflaţi acum la mii de kilometri depărtare, aceasta rămâne doar o constatare prea târzie.