Reflexiile lor în străzile de apă sunt deliciul oricărui fotograf sau gură cască. Nu se circulă cu maşina, iar în centru este Muzeul brodatului, ocupaţia tradiţională a doamnelor.

Casele au puţină curte sau deloc. Seara toată lumea era la porţi, pe băncuţe sau la plimbări agale pe lângă canal. Nu îţi ia mult să faci turul micuţei insule.

După plecarea turiştilor, liniştea cobora peste oameni şi îi făcea bucuroşi. Dacă te rătăceai pe acolo, erai repede tratat că find de-al casei:

- Buona sera! Toate la locul lor?

- Buona sera! Cum ar putea fi altfel?

Fără viaţa economică din Murano sau agitaţia turistică din Lido, Burano era ca un sat în care căruţele merg pe apă şi timpul avea toată răbdarea din lume cu oamenii.

Un loc care te îmbia să rămâi.

Acest mic paradis avea şi stăpâni pe măsură. Pisicile, bineînţeles. La căderea serii ieşeau, tacticos, de pretutindeni.

Într-o seară am văzut un pescar care rămăsese mai mult decât ceilalţi. Aproape că se întunecase. Părea că moţăie, dar era la datorie. În spatele său, răsfirate ca şi cum ar fi căzut dintr-o pungă de pufarine, pisici de toate culorile aşteptau la fel de liniştite ca el să vină masa de seară. Probabil şi peştii erau la fel de puţin grăbiţi.

Italia bella. Sper să te faci bine cât mai repede.