Ilustraţie a faptului că este pe cale să se confirme cel mai teribil scenariu: Ucraina este ameninţată de iminenţa unui război civil. 

Au apărut în teren, deja angajate în operaţiuni militare, două tipuri de unităţi similare specifice acestui tip de conflict, forţele de auto-apărare, unităţi de voluntari formate de militaţii pro-ruşi pe de o parte, iar de cealaltă, activişti care au apraţinut unităţilor de protecţie din Euromaidan, reuniţi acum în Garda Naţională Ucraineană.

Motivaţiile sunt ideologice, evidente, dar şi, la fel de grav şi cu urmări deazstruoase pe termen mediu şi lung, mai există raţionamentele apartenenţei la o comunitate etnică (dar şi religioasă), ceea ce ne trimite direct la definiţiile conflictelor similare de acum din Orientul Apropiat, acolo unde comunităţi vecine sunt angajate într-o confruntare pe cât de fanatică, pe atât de mortală.

Iată, pentru început, definiţia războiului civil dată de cercetătorii de la Univesitatea Sherbrooke:

Război civil: conflict armat care, în interiorul unui stat, opune grupe importante de populaţie (clase sociale, etnii, grupării religioase). În general, miza unui război civil o reprezintă controlul statului. Pe durata războiului civil, există de obicei o dualitate de „forţe armate", astfel încât Statul nu mai deţine obişnuitul său „monopol asupra mijloacelor de represiune şi control". Atunci când un război civil este câştigat de oponenţii regimului stabilit anterior, ei vor defini conflictul drept o revoluţie, termen general care desemnează o schimbare de regim sau de structuri. Prin amploarea sa, un război civil trebuie se deosebeşte de o revoltă sau de o insurecţie, acestea două având un caracter cu mult mai redus şi precis.

Un asemenea tip de conflict, cu acest tip de protagonişti, va produce, la porţile Europei secolului XXI, o situaţie echivalentă cu cea din Siria. Pe mai multe paliere.

În primul rând, ca şi în cazul Siriei, lucrurile sunt atât de grave încât s-a impus de urgenţă convocarea unei conferinţe internaţionale cu participarea actorilor interesaţi, tot la Geneva. La fel, lucrările se vor desfăşura sub o presiune similară, adică în prezenţa unui conflict deschis cu operaţiuni militare în plină desfăşurare. 

În al doilea rând, este de presupus că se va produce aceeaşi situaţie din Siria, adică un conflict care să ignore total toate prevederile internaţionale, începând cu Convenţia de la Geneva, cea care încerca să stabilească regulile şi limitele războaielor din epoca contemporană, impunând principiul protecţiei populaţiei civile ca obligaţie absolută pentru părţile beligerante. Ceea ce nu mai e valabil în cazul războiului civil, atunci când esenţa conflictului este reprezentată de încercarea de a antrena în diverse forme de luptă o cât mai importantă parte a populaţiei civile. Şi, în paralel, de a organiza atacuri asupra comunităţilor adverse, atacuri cât mai importante şi spectaculoase, pentru a disuada viitoare înrolări în trupele de voluntari.

Războiul civil  spaniol a fost atât de înfiorător încât, în 1949, odată cu Convenţia de la Geneva, s-a încercat realizarea unei definiţii obiective a conceptului de război civil şi a consecinţelor sale. Iar în articolul III se vorbeşte tocmai despre garanţiile umanitare obligatorii de aplicat în ceea este denumit în termenii legislaţiei internaţionale conflicte armate non-internaţionale.

În 1977 este adoptat Cel de-al doilea protocol internaţional al Conveţiei de la Geneva, având ca scop translatarea regulilor privind purtarea de conflicte armate internaţionale către domeniul războaielor civile, cel în care forţele armate ale unui stat acţionează împotriva unor grupări armate ale opoziţiei, dar fără a le recunoaşte un statut special acestora din urmă. În principiu, sunt protejate persoanele care nu participă la conflict, sunt interzise atacurile împotriva populaţiei civile şi bunurilor indispensabile supravieţuirii sale, conferă drepturi speciale persoanelor deţinute în urma conflictelor militare şi interzice deplasările forţate de populaţie. Foarte important de menţionat este şi că, în termenii art.8 al Statutului Curţii Penale Internaţionale, violarea regulilor privind conflictele armate non-internaţionale reprezintă un comportament asimilat crimelor de război.

Interesante prevederi. Dar pe cât de interesante pe atât de ignorate, probă fiind ceea ce s-a petrecut în spaţiul fost iugoslav după 1990 şi ce se întâmplă acum în Siria, Irak, Afganistan, foarte probabil şi în Ucraina...

Într-un război civil, chiar şi victoria reprezintă o înfrângere.

Marcuc Annaeus Lucanus, poet roman, Pharsale

În al patrulea rând, exact ca şi în cazul conflictelor menţionate anterior, se desenează o extrem de posibilă internaţionalizare a conflictului. Se poate oare intra în logica unor dezvoltări regionale sau chiar şi mai extinse? Ca şi în cazul Siriei, balanţa este încă primejdios de instabilă, nu atât din cauza actorilor internaţionali care acum doresc în mod cert limitarea daunelor şi extinderea zonală a impactului, cât a scăpării de sub control a primelor elemente cu care s-au operat mutările strategice, adică tocmai unităţile de auto-apărare radicalizate pe măsura antrenării în luptă, a primirii de armament perfeormant şi a infiltrării, de o parte şi de alta, cu elemente din armate profesioniste.

Sigur că până în acest moment, cel puţin oficial, nimeni nu a admis că s-au operat transferuri din exterior de armament, tehnică militară, muniţii sau logistică înspre una dintre părţile beligerante din Ucraina. Nu există însă nici un fel de garanţie că, în cazul escaladării suplimentare a situaţiei sau a apariţiei unui dezechilibru tactic major, este posibil să existe un asemenea sprijin direct, ca răspuns la cererile existente deja formulate atât de Ucraina cât şi de auto-proclamatele entităţi autonomiste din estul ţării.

În al cincilea rând, exact ca în Siria, de o parte şi de alta a baricadei, se află ofiţeri şi soldaţi care, cu foarte puţin timp în urmă, au luptat sub acelaşi steag, au combătut inamici comuni, au urmat cursuri de pregătire la aceleaşi şcoli. Se cunosc foarte bine şi, în consecinţă, se pot omorî şi mai eficient între ei.

Un exemplu semnificativ şi tragic ca simbolistică este, în acest context al evenimentelor din Ucraina, generalul lt. Stepan Poltorak, din 15 martie 2014, comandantul noii Gărzi Naţionale a Ucrainei. Născut în 1965 într-un sat de lângă Odesa, absolvă şcoala de comandă a Ministerului de interne al URSS şi în 2003 îşi dă doctoratul cu teza „Condiţionarea psihologică a aptitudinilor de comandant de unitate ale viitorilor ofiţeri din cadrul Ministerului ucrainean de Interne". Acum, trupele sale sunt trimise să lupte împotriva unor ucraineni de-ai săi, declaraţi ca fiind terorişti şi duşmani ai statului, declanşând deja operaţiuni militare intense în zona de est. De cealaltă parte se află, la fel de evident, cetăţeni ucraineni cu pregătire militară organizaţi pe aliniamente de apărare constituite profesionist.

Exact ca în Siria, în Ucraina se confruntă acum exponenţii aceleiaşi şcoli de strategie militară, folosind echipamente provenind de la aceeaşi armată de bază, cea sovietică, urmăresc să preia controlul unor baze terestre, aeriene sau navale ce până mai ieri au fost comune. Spre deosebire însă de Siria, cel puţin până acum, nu se raportează prezenţa unor luptători străini. Este posibil să se întâmple şi asta, dar nu în acest stadiu al confruntărilor.

Perspectiva imediată este complet neclară dar destabilizarea regiunii este pe cale să se producă, cu consecinţe pe termen mediu şi lung deosebit de grave în ce priveşte echilibrele de forţe, repuse acum în logica Războiului Rece.

Şi toate acestea se petrec în imediata noastră apropiere, în dezinteresul aproape complet al aleşilor neamului, ocupaţi, cum le este felul şi cum ne este destinul, să-şi spele doar urile, intoleranţele şi jegul lor propriu în apele mereu primitoare ale Dâmboviţei eterne.