Patimile Europei Occidentale: Brexit, slăbirea Euro, proteste de stradă împotriva agendei europene

Europa îşi trăieşte patimile dezvoltării crizelor sale zi de zi. Şi aici vorbim în primul rând de Uniunea Europeană ca atare, dar şi despre marile state fondatoare şi cele din Vestul Europei, marii actori economici şi motoarele construcţiei europene.

Uniunea Europeană este într-o perioadă de relativă acalmie, dar sub presiuni imense pe temele crizelor niciodată soluţionate, cele mai presante fiind astăzi Brexit şi formula acordului după ieşirea Marii Britanii din UE, respectiv criza economică ce se arată la orizont şi presiunile asupra monedei unice Euro, în contextul unui număr de state populiste ce încalcă flagrant regulile Maastricht şi pe cele ale semestrului european, al deficitului structural în creştere, între care Italia, un stat prea mare ca să poată fi oprit sau salvat când începe să cadă. Marea Britanie îşi are propria criză legată de Brexit şi aventura în care a intrat, şi unde nu ştie dacă mai are guvern mâine.

Germania are deja bătaia de cap a succesiunii doamnei Merkel şi cu lansarea unui lider puternic pentru motorul economic european şi pentru tandemul cu Emmanuel Macron. Spania a avut disputa majoră cu Marea Britanie privind Gibraltarul, o temă ce ameninţă să se reia la nivel bilateral până la ratificarea acordului pe Brexit la care abia s-a ajuns, la nivel politic. Între timp ce Franţa se scufundă într-o bătălie politică de stradă plecată de la un protest social pentru preţul carburanţilor, transformată într-o revolută politizată împotriva agendei europene şi a combaterii încălzirii globale.

FOTO 123RF

Acordul pentru Brexit: ambiguitate şi amânarea pe mai târziu a marilor teme, cu un Guvern May fără susţinere

Liderii celor 27 de state membre ale Uniunii Europene au aprobat duminică acordul privind ieşirea Marii Britanii din blocul comunitar, după cum a anunţat preşedintele Consiliului European, Donald Tusk. „Consiliul European aprobă acordul de retragere a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din Uniunea Europeană şi din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice“, se susţine în concluziile summitului extraordinar de la Bruxelles. Cei 27 lideri ai statelor membre ale UE se pronunţă în favoarea „unei relaţii cât mai strânse posibil“ cu Londra după Brexit.

Acordul de retragere, care are 585 de pagini, detaliază condiţiile juridice ale ieşirii Marii Britanii din UE la 29 martie 2019. Perioada de tranziţie e stabilită la 31 decembrie 2020, cu posibilitatea de a fi prelungită încă 2 ani. Documentul este însoţit de o declaraţie politică angajantă, dar fără valoare juridică, ce marchează aspiraţiile comune pentru o relaţie între Marea Britanie şi Uniunea Europeană după momentul Brexit şi care e realizată în 26 de pagini de afirmaţii aspiraţionale care marchează, practice, toate temele agendei dificile de negocieri.

Acordul Brexit trebuie să treacă prin Parlamentul Britanic, acolo unde premierul Theresa May are multiple probleme politice. Mai întâi, e neclar dacă după ziua de luni, doamna May va mai putea să păstreze puterea, având în vedere o moţiune împotriva sa în propriul Partid Conservator. Apoi partenerul de coaliţie, DUP; partidul loialist nord-irlandez, respinge acordul la care s-a ajuns în privinţa Irlandei de Nord deoarece soluţia presupune, dacă nu se ajunge la un acord fără frontieră inter-irlandeză, soluţia de salvgardare prevăzută de către Uniunea Europeană, respectiv menţinerea Marii Britanii în Uniunea vamală şi a Irlandei de Nord în piaţa comună, o variantă ce presupune cele 4 libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă – deopotrivă cu legislaţia europeană, chiar dacă Londra nu va mai avea reprezentare la nivelurile de decizie, până la un acord final convenabil tuturor.

Cel mai bun rezultat al acordului vizează cetăţenii şi faptul că ieşirea nu se produce dezordonat, fără acord. Cetăţenii europeni şi britanici sunt liberi să circule în toate statele pe toată perioada de tranziţie, să se stabilească, să studieze sau să lucreze, să-şi poată transfera prestaţiile sociale - pensii şi asigurări sociale – între cele două entităţi. După momentul Brexit, avem două entităţi cu jurisdicţii şi pieţe diferite, o situaţie ce scoate companiile financiare britanice din orice avantaj actual.

82% din investiţii în apărarea UE aparţin statelor din afara UE, după Brexit, respectiv SUA, Marea Britanie, Turcia şi Canada.

La Londra există o majoritate sensibilă la nivel politic şi public care consideră că ceea ce i se oferă în urma negocierilor nu se compară cu cele ce i s-au promis. Premierul britanic Theresa May are dreptate să susţină că a obţinut ceea ce se putea şi că a respectat referendumul, că Brexit înseamnă Brexit, adică ieşirea Marii Britanii din UE, dar promisiunile politicienilor care au generat procesul, Nigel Farange şi UKIP, cu precădere, erau complet nerealiste. Primul a fugit în Parlamentul European, că tot vroia să plece Marea Britanie din UE, susţinând că şi-a atins ţelul, chiar dacă nu a mai pus umărul şi la soluţionarea procesului pe care l-a generat, administrând Brexitul, în timp ce partidul său a ieşit din Parlamentul britanic.

Între prevederile obligatorii cerute de UE se înscriu cele 39 mld Lire sterline/50 mld Euro pe care Marea Britanie le va plăti din acordurile existente în bugetul până în 2020, precum şi componenta ce-i revine din pensiile pentru oficialii europeni, la care se pot adăuga angajamente pentru prelungirea eventuală a perioadei de tranziţie într-un alt ciclu financiar european. Alături de drepturile cetăţenilor şi de situaţia graniţei inter-irlandeze, acestea erau temele spinoase ale acordului, din punctul de vedere european. Însă, în majoritatea cazurilor temelor negociate, nu există decât garanţiile de rezervă şi abordări politice aspiraţionale, multă ambiguitate constructivă şi amânări ale deciziilor pe mai târziu, nicidecum o soluţie definitivă. Totuşi rezultatul a putut fi votat duminică, 25 noiembrie, de către şefii de state şi de guverne, urmând să intre în dezbaterea şi la votul din celelalte instituţii europene, dar în primul rând în Parlamentul britanic.

Interesant mai este şi domeniul securităţii şi politicii externe şi de apărare, acolo unde Marea Britanie spera să rămână în aceiaşi termeni de azi, eventual să continue să aibă chiar şi un loc la masa deciziilor. Rezultatul însă, ar putea fi mai prost decât situaţia curentă, acolo unde Marea Britanie beneficiază de aşa numite opt-out-uri, opţiuni de refuz a unor reguli, care astăzi nu mai intră în discuţie, odată ce UE oferă doar cooperare cu Europol, Eurojust sau Frontex şi celelalte instituţii.

Deşi deţine comisarul pentru securitate azi, Julian King, Marea Britanie iese pe deplin din aceste componente. Şi e o pierdere majoră, Londra fiind unul din marii contributori la securitatea europeană. În fapt, 82% din investiţii în apărarea UE aparţin statelor din afara UE, după Brexit, respectiv SUA, Marea Britanie, Turcia şi Canada. Londra pierde participarea la sistemul Galileo de 8 mld de lire sterline, acolo unde ea a plătit deja a opta parte.

FOTO 123RF

Disputa cu Spania pentru Gibraltar, o afacere reportată în viitor

Pe aceleaşi linii ale ambiguităţii constructive s-a desfăşurat şi negocierea din ajun, sâmbătă 24 noiembrie, între Spania şi Marea Britanie, părţile având divergenţe în privinţa situaţiei legată de stânca Gibraltar, teritoriul britanic pe coastele spaniole, revendicat înapoi de spanioli. În timp ce Spania a încercat să forţeze un avantaj pe acest context, atât Marea Britanie, cât şi Uniunea Europeană au respins abordarea, insistând pe faptul că subiectul nu fusese marcat în mandatul lui Michel Barnier şi că reprezintă o temă bilaterală.

Aşa s-a realizat şi acordul final: Uniunea Europeană a recunoscut faptul că situaţia Gibraltarului e o temă bilaterală britanico-spaniolă şi îşi rezervă dreptul de a negocia cu Marea Britanie (căreia îi revine teritoriul suveran) alte tipuri de acorduri, toate cu acordul prealabil al Madridului, Spania având preeminenţa dată de statutul de stat membru după Brexit.

Însă pe relaţia bilaterală nu există nici un pas înainte. Subiectul rămâne pe masă în acelaşi context, iar Spania are instrumente nepolitice substanţiale pe care le poate utiliza pentru a compensa interesele sale, în primul rând dosarul de pescuit, în al doilea rând pe cel de mediu (ştiut fiind cazul scufundării petrolierului Prestige, de acum 16 ani). Nu poate însă folosi Brexitul pentru a discuta libera circulaţie la frontiera externă a UE cu Gibraltarul sau condiţionări vizând modificări de frontieră.

Uniunea Europeană va declara că orice fel de aranjamente viitoare referitoare la Gibraltar vor trebui discutate direct cu Madridul.

Spania ameninţase să se opună prin veto acordului privind Brexit-ul din cauza „unor obiecţii de ultimă oră pe tema situaţiei Gibraltarului“, teritoriu britanic pe coasta de sud a Spaniei, preluat începând din 1713, unul dintre principalele subiecte asupra cărora existau divergenţe între Londra şi Madrid. Premierul spaniol Pedro Sánchez a anunţat că Spania a ajuns la un acord cu privire la Gibraltar şi, prin urmare, duminică va vota în favoarea Brexit-ului. „Tocmai l-am anunţat pe regele Spaniei că Spania a ajuns la un acord privind Gibraltarul. Spania şi-a ridicat vetoul şi va vota în favoarea Brexit-ului“, a transmis Sanchez, într-o declaraţie în direct la televiziunea spaniolă.

Potrivit documentului, Uniunea Europeană va declara că orice fel de aranjamente viitoare referitoare la Gibraltar vor trebui discutate direct cu Madridul. După ce Marea Britanie părăseşte Uniunea, Gibraltarul nu va fi inclus în sfera de competenţă a acordurilor privind teritoriile care vor fi încheiate între Uniune şi Marea Britanie, se menţionează în proiectul de document. „Totuşi, aceasta nu exclude posibilitatea de a avea acorduri separate între Uniune şi Marea Britanie în ceea ce priveşte Gibraltarul. Aceste acorduri separate vor necesita acordul prealabil al Regatului Spaniei“, se mai menţionează în text.

FOTO EPA-EFE

Emmanuel Macron faţă cu protestele violente anti-europene şi eurosceptice la Paris

Ceea ce a pornit ca proteste legitime de natură socială ale transportatorilor şi păturilor sărace, dependente de transportul cu maşinile - din cauza scumpirii carburanţilor prin suprataxe de natură ecologică, făcute să elimine maşinile pe benzină şi motorină şi favorizând autovehiculele electrice - s-a transformat în Franţa într-o puternică mişcare de protest şi contestare politică împotriva politicilor europene şi a celor de combatere a încălzirii globale, sub imperiul partidelor eurosceptice şi anti-europene din Franţa, de stânga şi de dreapta, deopotrivă, partide care-l contestă violent pe Emmanuel Macron.

Poliţia din Paris a folosit gaze lacrimogene pentru a-i dispersa pe manifestanţii care demonstrează pentru a două săptămână consecutiv. Ciocniri violente au avut loc între „vestele galbene“ şi poliţişti pe Bulevardul Champs Elysees, după ce manifestanţii au rupt un cordon de securitate. Ei au încercat să ia cu asalt reşedinţa Preşedintelui Franţei.

Dacă sâmbăta trecută erau 290.000, în peste 2.000 de locuri, pentru a protesta faţă de politica economică a Guvernului condus de Edouard Philippe, în weekendul acesta mişcare polimorfă şi fără un lider identificat a fost mai puţin bine reprezentată, chiar dacă mai violentă. Ea a fost iniţiată de membri ai societăţii civile, care au îndemnat pe reţele de socializare la acţiuni contra creşterii preţului carburanţilor. Însă cum preţul barilului de petrol e în scădere dramatică în ultima perioadă, prăbuşindu-se cu 30% şi înghiţind suprataxa guvernului, de aceea motivele nemulţumirii s-au extins şi s-au schimbat, mergând către o denunţare mai globală a politicii Guvernului în domeniul taxării şi scăderii puterii de cumpărare. Au apărut apeluri de tip anarhist pentru blocarea Parisului, pe 24 noiembrie, impulsul fiind dat de mesajele amplu preluate şi răspândite pe Facebook.

După datele Ministerului de Interne, au fost 106.000 de protestatari sâmbătă în întreaga Franţă, inclusiv în teritorii precum insula Reunion din Oceanul Indian. Protestatarii au dat foc la ce au găsit în stradă, s-au bătut cu poliţia care a folosit gaze lacrimogene şi tunuri cu apă. 130 de persoane au fost arestate, dintre care 42 la Paris. Doi ofiţeri de poliţie şi 6 protestatari au fost răniţi şi au primit îngrijiri medicale în spital.

Totuşi, mişcările de protest din Franţa sunt în pierdere de viteză prin expunerea cauzei nepotrivite îmbrăţişate – preţurile la benzină şi motorină – în contextul unor programe serioase de compensare ale Guvernului şi sprijin pentru familiile defavorizate.

Preşedintele francez Emmanuel Macron a condamnat protestatarii care au blocat sâmbătă centrul Parisului şi care s-au bătut cu poliţiştii, mulţimea fiind infiltrată de reprezentanţii extremei stângi şi extremei drepte care au folosit momentul pentru a-şi energiza electoratele prin contestarea guvernării. Cei violenţi au lovit deopotrivă forţele de ordine şi pe cetăţenii care protestau paşnic pentru a determina reacţii dure şi bătăi care să se lase cu sânge. Cei în cauză au tratat protestul ca fiind unul ce anunţă şi prefigurează un război civil.

Poliţia franceză a mobilizat 3000 de poliţişti care au îngrădit perimetrul în care se aflau, la Paris, cei 8000 de protestatari, pe bulevardul Champs Elisees care leagă Arcul de Triumf de Piaţa Concorde, locul predilect unde defilează trupele franceze de Ziua Naţională a Franţei. Ministrul de Interne francez, Christophe Castaner, a insistat că „dreptul de a protesta este garantat, dar nu poate să meargă dincolo de respectarea legilor fundamentale, siguranţa şi securitatea cetăţenilor. Nu există libertate fără ordine publică“, a insistat el.

De fapt, protestul a migrat lejer în zona politică ce contesta taxele şi politica de mediu a lui Macron, o politică de continuitate care accentua abordările lui Francois Hollande, în timp ce sunt atacate în plan mai larg impozitele şi taxele introduse de Macron. Atacul vine principial din stânga, de la contestatarii ce resping taxele, dar şi de extrema dreaptă, anti-europeană, eurosceptică şi conservatoare, care contest preocupările pentru încălzirea globală.

Totuşi, mişcările de protest din Franţa sunt în pierdere de viteză prin expunerea cauzei nepotrivite îmbrăţişate – preţurile la benzină şi motorină – în contextul unor programe serioase de compensare ale Guvernului şi sprijin pentru familiile defavorizate. În plus, cum preţurile mondiale au scăzut, protestul nu-şi mai avea locul în ultimele două săptămâni, de unde nevoia de a inventa altă temă, iar expunerea politică anti-Macron şi împotriva partidului său de centru En Marche!, ca şi violenţele de stradă ce au implicat militanţii extremei drepte, cu precădere, au redus legitimitatea şi credibilitatea acţiunilor de protest.

Italia aruncă Euro în aer

Noul buget al majorităţii populiste din Italia, alcătuită din Cinque Stele şi Lega, ameninţă să arunce în aer nu numai finanţele italiene, dar şi moneda Euro. Noul buget propus săptămâna trecută are un deficit de 2,4% din PIB, adică cu 0,4% mai mult, la dimensiunea Italiei, faţă de limita maximă admisă de angajamentele Italiei şi de trei ori mai mare ca proiecţia de buget a guvernului anterior, pentru Italia. Practic, e vorba despre distrugerea completă a echilibrelor macroeconomice ale Italiei, odată de deficitul structural şi datoria enormă a Italiei, una dintre cele mai mari procentual din Europa, împing statul peninsular spre criză economică.

De altfel, prezentarea bugetului a aruncat în aer pieţele, iar Euro a început să piardă în raport cu lira sterlină şi cu dolarul. Italia e un actor prea mare ca să mai fie menţinut de către celelalte state europene, Germania, în primul rând, iar apartenenţa sa la Euro face ca orice tangaj să se reflecte direct pe moneda Euro. Miniştrii europeni de Finanţe, alături cu Comisarul de resort, au luat foc, în timp ce pieţele au reacţionat virulent. Agenţiile de rating au marcat foarte clar ca reacţie drumul spre scăderea majoră a încrederii în Italia, în cazul actualului buget debalansat, cu cheltuieli mult peste ceea ce-şi permite, la această dată.

Uniunea Europeană este prinsă deja în caruselul Brexitului. Celelalte probleme interne şi apropierea crizei economice ce se anunţă vine şi relansează marile probleme nesoluţionate, cele ale creditelor neperformante şi produselor toxice compozite americane, ale precedentei crize, dar incomplet sterilizate, ca şi pe cele ale datoriilor suverane. Ei bine, şi astăzi cele două componente vin să se suprapună pe un deficit structural în creştere al Italiei şi pe datorii majore necompensate, cu relevanţă absolută pentru economie.

Primele lovite au fost băncile italiene, care intră în tangaj la schimbările de curs, dar cu atât mai mult la turbulenţele din zona Euro şi la deficitele structurale majore din Italia. De aici şi impactul major pe depozitele populaţiei şi pe stabilitatea echilibrelor acestor bănci, a colateralelor şi garanţiilor fiecăreia. Iar căderea băncilor va antrena, automat, căderea Italiei, ceea ce va duce la antrenarea în cascadă a zonei Euro, în întregimea sa. Un coşmar de care UE şi zona Euro nu a scăpat încă şi care are un impact deosebit şi asupra proiectelor Macron ale Europei Cercurilor concentrice şi a unei preponderenţe exclusiviste a deciziilor în zona Euro.

Moneda europeană a pierdut 0,3% în dimineaţa anunţării bugetului „serios şi curajos“, cum l-a anunţat ministrul italian de Finanţe, Giovanni Tria, şi a continuat să scadă pe tot parcursul săptămânii trecute. Reuniunea Miniştrilor de Finanţe din zona Euro şi marcarea respingerii bugetului Italiei de către UE a mai adus suflu, dar cu frica pieţelor că Guvernul populist italian va refuza raţiunea şi va forţa formula de buget pe care şi-a creionat-o singur.

Ministrul Italian Tria a invitat Eurogrupul să fie calm şi să aştepte motivaţiile sale care marchează creşterea economică prognozată şi care explică soliditatea bugetului, chiar dincolo de angajamentele anterioare. Politic, Guvernul şi-a propus, ca întreaga putere, să sfârşească perioada de austeritate şi să dea drumul la baierele pungii, promisiuni cu care a câştigat alegerile. Astăzi însă, în perspectiva aplicării unui asemenea buget, pieţele s-au înfiorat şi au început să trepideze în mod substanţial, antrenând elemente de cutremur la nivelul întregii Europe dependente de Euro.

Miniştrii finanţelor din Zona Euro au insistat pentru un buget cu un deficit sub 1,6% ca maximum. Atât comisarul european pentru Afaceri Economice şi Financiare, Pierre Moscovici, cât şi vicepreşedintele Comisiei Europene pentru zona Euro şi Dialog Social, Valdis Dombrovskis, au cerut respectarea strictă a regulilor:

„Legea bugetului Italiei trebuie să situeze sub 2% din PIB deficitul şi sub 2% creşterea datoriei publice dacă doreşte să respecte angajamentele de a reduce deficitul structural.“

Premierul italian, Giuseppe Conte, a anunţat că nu îi e frica de angoasele pieţei şi a îndemnat la continuarea reformelor guvernamentale: „Am creat premizele unui buget serios şi curajos, care doreşte să obţină creştere economică pe baza stabilităţii finanţelor public. Un buget care doreşte să ofere un răspuns sărăciei în creştere sensibilă, pensionarilor, familiilor, celor care economisesc şi-şi văd resursele diminuate de crizele bancare, un buget care să nu reducă ajutoarele sociale şi de sănătate, un buget care începe să reducă taxele şi care pariază pe cel mai mare plan de investiţii din istorie, un buget care marchează un punct de întoarcere pentru relansarea ţării şi a dezvoltării sociale“.

Tirada premierului populist, ca şi cele ale liderilor de partide din coaliţia italiană, la fel ca şi prezentările mai tehnice ale Ministrului Finanţelor Tria, nu au convins pe nimeni. Nu cu cuvinte şi tirade patriotice sau populist-electoraliste se obţine creşterea economică, iar încrederea partenerilor din Euro nici atât. Din contra, miniştrii finanţelor din Zona Euro aşteaptă fapte pentru a nu asista la zguduirea monedei Euro şi afectarea tuturor economiilor europene ca efect al abordării nechibzuite a Italiei.