Marea ipocrizie prezidenţială

Există două posibilităţi de poziţionare atunci când analizezi jocurile geo-politice. Prima este să priveşti prezentul şi să încerci să descifrezi ceea ce va fi din modul în care se aşează cărţile, sau cel puţin cum ţi se prezintă felul în care s-ar da ele. Mai greu este când ai memoria lucrurilor, căci atunci lucrurile devin mai mult decât complicate, se suprapun nu cu minciuni, ci adevăruri contradictorii mai grave decât miciunile.

Citeam zilele trecute , în Le Monde, un interviu dat de fostul preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing pe tema ofensivei franceze în Mali, text reluat ulterior pe foarte multe canale de presă tocmai pentru că vorbea, pe un ton extrem de responsabil, despre "o evoluţie a Franţei în Mali care ar fi de tip neo-colonialist".

"Franţa – spunea domnia-sa- ar trebui să se limiteze strict la un ajutor logistic oferit forţelor africane. Bombardamente aeriene în nordul şi estul ţării ar afecta populaţia civilă şi ar repeta distrugerile inutile ale războiului din Afganistan. Şi, fără îndoială, ar avea aceleaşi rezultate politice".

Senzaţional, frumos, democratic, european şi umanist. Fără îndoială, riscurile de acest tip există, se poate anticipa şi un scenariu de tip Afganistan, ar trebui ca armata din Mali împreună cu forţele africane venite în ajutor să poată rezolva singure problema, iar statele europene să stea cuminţi la dânsele acasă, tocmai pentru a evita suspiciunea de neo-colonialism, intervenţionism bazat de dorinţa de a controla resursele, etc.

Singura întrebare este dacă cel care dă în 2013 un asemenea mesaj tot astfel s-a comportat şi în perioada în care a fost Preşedintele Republicii Franceze. Dacă, atunci, a favorizat la fel de mult nobilele idealuri ale drepturilor omului şi a încercat să ajute la implantarea lor chiar în spaţiul african , cel despre care se făcu vorbire mai înainte.

Să vedem... Să mergem în Republica Centrafricană  a anului 1975, unde Jean Bedel Bokasaa (pe numele său complet Salah Eddine Ahmet Bokassa) se proclamase deja Preşedinte pe Viaţă şi, doar peste un an, avea să se autodeclare Împărat, titlu de care avea să se bucure până în 1979, fiind detronat şi izgonit de la putere în urma operaţiunii de comando BARCUDA organizată tocmai de forţele franceze. Personaj sanguinar, ucigaş psihotic, a fost ulterior acuzat de canibalism, fiind cunoscut prin brutalitatea extremă cu care a ajuns la putere, eradicând fizic triburi întregi, unul dintre sporturile favorite fiind mâncatul inimii adversarului, resturile fiind aruncate în bazinul cu crocodili, dotare a palatului prezidenţial.

Dar în acest an 1975 (mai precis pe data de 6 martie), când toată lumea ştia ce se întâmplă acolo, iată spledidul mesaj de prietenie, dragoste şi completă susţinere politică pe care Valéry Giscard d‘Estaing, Preşedintele Republicii Franceze îl adresa lui Bokassa:  

"Bună ziua, domnule Preşedinte pe Viaţă! Salut ţie, pământ al Africii! Salut vouă, bărbaţi şi femei africane, prieteni ai inimii mele. Salut acestei republici aşezată în centrul continentului matern. Este o zi mare aceasta în care vin să vă aduc nu numai susţinerea mea personală, ci şi cel al Franţei căreia îi sunt Preşedinte. Vă rog să credeţi, domnule Preşedinte pe Viaţă, draga mea rudă şi prieten, că Franţa resimte profund solidaritate faţă de Republica Centralafricană care, sub autoritatea dumneavoastră, s-a angajat într-o acţiune profundă de dezvoltare economică, socială şi umană...". (sursa:telegramă AFP). Ce trebuie să fi râs crocodilii ascultând asta!

Din nefericire, acestea au fost tipurile de susţinere pe care ţările occidentale, disperate să li se uite politica colonială, le-au adus unor lideri africani deveniţi autori de teribile masacre, criminali împotriva umanităţii, cei care au destabilizat într-atât situaţia internă din ţările lor încât au creat spaţiul feritil şi extrem de primitor pentru implantarea mişcărilor islamiste de azi.

Drama actuală a unei mari părţi a continentului african este şi o consecinţă directă a acestui tip de ipocrizie ce a întârziat apariţia unei soluţii reale care să dea o şansă Africii, alta decât ilsamismul fundamentalist replică a dictaturilor sergenţilor deveniţi peste noapte Preşedinţi, Împăraţi sau Dictatori. Aici sta într-adevăr responsabilitatea Occidentului european şi acum se pare că începe un anume fel de asumare. Dar crocodilii tot sunt undeva, în aşteptare...