Haremul, noul orizont pentru femeile europene

Laudele pe care doamna Erdogan, din poziţia sa de soţie a Preşedintelui Turciei, ţară membră NATO şi aspirantă la aderarea foarte rapidă la UE, le aduce instituţiei haremului ca mijloc de educaţie civică şi comportamentală, au stârnit stupoare şi revoltă în mediile europene.

Stupoare şi revoltă pe cât de tardive, pe cât de nepotrivite în raport cu ceea ce a fost, de decenii, politica europeană de "asimilare" promovată în numele idealurilor teoretice ale umanismului.

O politică ce s-a bazat pe un raţionament considerat pe cât de simplu, pe atât de imbatabil: cei care veneau din ţări sărace, băntuite de războaie, boli, foamete, lipsiţi de perspectiva unei vieţi cât de cât normale, aveau să se întâlnească cu miracolul unei societăţi prospere, cu condiţii sociale excepţionale, cu programe de integrare socială, educaţionale şi de pregătire profesională susţinute ultra-generos din bugetele a ceea ce odată au fost "statele bunăstării", beneficiind şi de locuinţe sociale şi de facilităţi multiple pe o perioadă de câţiva ani din momentul dobândirii dreptului de şedere, apoi a cetăţeniei statului respectiv. Drept care, neapărat, ineluctabil, aveau să abandoneze tot ce însemna istoria lor trecută pentru a deveni cetăţeni model în societăţile de adopţie.

Fals.

Au venit milioane şi milioane de oameni, cu prioritate din ţări musulmane din Orientul Apropiat şi Maghreb, dar integrarea nu s-a produs niciodată la nivel comunitar. Dimpotrivă, migranţii deveniţi cetăţeni cu drepturi depline în statele occidentale s-au grupat instantaneu în comunităţi proprii, din ce în ce mai ermetic închise la influenţele exterioare, continuând să trăiască după legile şi comandamentele religioase, culturale şi sociale din ţările lor de origine. Şi, mai ales, educându-şi copii în sensul respectării absolute a acestor valori şi, prin asta, al dispreţului şi negării celorlalte, refuzate şi batjocorite ca fiind decadente, obscen de permisive, expresie a unei moralităţi specifice lumii teribile şi condamnabile a "cruciaţilor", cei care, odată, au distrus şi pârjolit ţările strămoşilor lor, umilindu-i pentru secolele ce aveau să urmeze.

În acest raţionament, un loc central, de pivot, îl constituie statutul pe care fiecare dintre comunităţi îl acordă femeii. Totul porneşte de aici deoarece, în Europa multiculturală de azi, au ajuns să se confrunte violent două concepţii diametral opuse. Pe de o parte, un tip de familie în care există femeile active, responsabile şi libere în exprimarea prezenţei sociale, respectate pentru inteligenţa şi munca lor. De cealaltă parte, avem modelul femeii înfăşurate în văluri negre mergând la doi metri în spatele bărbatului, fiinţa care nu există cu adevărat decât în spaţiul casei-harem, puitoare de copii, fără altă identitate recunoscută decât soţie sau concubină, supusă la modul absolut, născută şi educată în ideea superiorităţii naturale a bărbatului-stăpân.

Tragedia Europei de acum este că, dintr-un calcul politic greşit, s-a provocat aducerea pe curs de coliziune directă, în spaţiul nostru, a acestor două tipuri de perspective. Fiecare absolut corectă din punctul de vedere al comunităţilor respective, dar devenită factor de divizare din ce în ce mai intens din momentul în care, pentru reglementarea lucrurilor, este nevoie de legi speciale şi de poliţie pentru a obliga la respectarea legii privind interzicerea purtării vălului total islamic pe stradă deoarece împiedică identificarea facială în cazul percheziţiilor....

Mesajul doamnei Erdogan asupra haremului ca instituţie educaţională este expresia unei valori fundamentale pe care se bazează dezoltarea unei lumi. Exact a acelei lumi care trimite acum sute de mii, milioane de migranţi înspre Europa. Ce care vin având în memorie, cum este absolut firesc, secolele de proprie tradiţie culturală şi religioasă la care, după cum s-a văzut deja, nu vor şi nici nu vor vrea să renunţe.

Ceea ce, în continuare, va genera aprofundarea clivajului de acum, cu toate problemele de securitate din ce în ce mai evidente pe măsura în spaţiul european au ajuns să fie importate nu numai mentalităţi şi comportamente din alte zone ale lumii, preponderent islamice, ci şi raţiunile conflictuale de acolo. Neobişnuit de intense şi dramatice pentru europenii care, după cel de-al Doilea Război Mondial, au fost educaţi intens în spiritul pacifist şi umanist. Ceea ce a avut ca urmare directă atenuarea, reducarea sau chiar, în multe cazuri, dispariţia reflexelor şi barierelor de apărare.

Astfel se face că am ajuns acum în situaţia absolut nefericită de a avea o Europă multiculturală care devine, pe nesimţite, o Europă a conflictelor multiculturale.

Europa a greşit grav în termeni de gândire şi previziune politică, acum plăteşte preţul. Un preţ mare pentru că scadenţa a venit târziu, după multe decenii de strălucitoare creştere economică, cea care a disimulat sau chiar ocultat diferenţele, devenite acum foarte vizibile în condiţii de criză şi de marasm economic, acel timp propice pentru refugiul fiecăreia dintre comunităţi în spaţiul propriilor sale valori identitare.

Tragedia Europei este că una dintre comunităţi, cea de origine islamică, şi-a păstrat absolut intacte valorile, iar replierea se face fără probleme...de unde succesul campaniei de recrutare fără precedent dusă de activiştii ISIS. Întrebarea este dacă, de cealaltă parte, Europa poate produce (sau mai poate produce) acelaşi tip de mişcare. Sau dacă, dimpotrivă, bătălia politicianistă absolut sterilă nu a făcut ca opinia publică să-şi piardă treptat exact aceste mari valori în jurul cărora să se poată grupa în caz de primejdie, înlocuite de discursurile sterile şi penibile ale unor politicieni preocupaţi doar de propriile cariere, oricât de efemere ar fi ele.

Greşeala Europei va costa scump. Costă deja, deoarece, aşa cum era nomal, au apărut partide politice care exploatează neliniştile, îşi clădesc un foarte solid capital politic pe reacţiile anti-migranţi şi, prin extensie, împotriva unui proiect european reprezentat de actualii lideri care se reunesc la Bruxelles, în disperare, fără să fie în stare să formuleze o soluţie. Iată rezultatul pe plan politic:

Dar cum vor evolua lucrurile începând de săptămâna viitoare, atunci când este posibil ca şefii politici ai Europei să cedeze la ultimatumul Turciei (pentru că altă soluţie nu au pentru stoparea fluxului de migranţi), confirmând statutul european al acestei ţări printr-un angajament de ridicarea vizelor şi deschidere ultra-rapidă a tuturor capitolelor de negocieri pentru aderare? Care vor fi implicaţiile intrării a 80 de milioane de musulmani practicanţi în spaţiul UE? Cum vor reacţiona electoratele din ţările europene în faţa unei asemenea perspective?

Să aşteptăm cu mare interes poziţia României pe acest subiect, cu observaţia că, cel puţin până în acest moment, dezbaterea aceasta nu a cuprins şi vocile personalităţilor politice din ţara noastră, ocupate, cum le este obiceiul, de cu totul şi cu totul altceva, evoluând pe propria lor planetă mentală provincială şi autistă.