Europa şi-a atins limita raţionamentelor democratice

În aceste zile, din nefericire, ia sfârşit marele vis imaginat de entuziaştii părinţi fondatori ai Europei. Vorbeau, dacă vă amintiţi, despre un continent prosper, a cărui dezvoltare se baza pe principiul fundamental al „democraţiei deschise“.

Deschise tuturor celor care doreau să vină să trăiască şi să muncească aici, într-o Europă a diversităţii şi siguranţei certificată de succesul extraordinar al "statelor bunăstării".

De aici şi modelul social, de sorgine utopic-umanistă, al societăţii multi-culturale asimilatoare la nivel superior a identităţilor, mentalităţilor şi tradiţiilor naţionale de oriunde ar fi venit ele. "Nivelul superior" presupunea că, după o generaţie sau două, adaptarea se va face conform criteriilor noii societăţi de adopţie, ea însăşi în continuă expansiune răspunzând seturilor din ce în ce mai înalte de principii, agendele succesive de priorităţi ale Uniunii Europene.

Semnalul că aşa ceva era nu numai teoretic posibil, a fost dat de momentul simbolic al dărâmării Zidului Berlinului, atunci când, sper să vă mai amintiţi, politicienii recitau cu entuziasm noul slogan al libertăţii: a căzut acest zid, Europa nu va mai construi nicodată un altul, vom dărâma barierele, vom desfiinţa graniţele, vom anula toate opreliştile! Şi asta s-a şi încercat să se facă, odată prin extinderea UE către est, recuperând în circuitul european şi euro-alantic ţările fost comuniste. Dar, în paralel, începând şi un proces care se dorea la fel de moral-recuperator şi realist-politic: marile parteneriate cu ţările din jurul Mediteranei (Uniunea Mediteraneeană în al cărei Adunare Parlamentară sunt şi câţiva aleşi românia) , uriaşele programe de parteneriat pentru dezvoltare şi ajutor umanitar destinate ţărilor sărace sau în curs de dezvoltare din Asia, Africa, America Latină. S-a sperat ca, astfel, să se creeze pe plan local premizele bunăstării, cea mai bună soluţie, cel puţin teoretic, ca oamenii să stea acasă şi să nu se mai angajeze în aventura riscantă şi cu finalitate nesigură a migraţiei.

Raţionament umanist indiscutabil şi irefutabil. Posibil de negat doar prin argumentele oferite de nemiloasa realitate.  Cea care spune că, în acest moment, nepregătită cu scenarii de rezervă, Europa este surprinsă de cel mai tragic fenomen cu care s-a confruntat de la cel de-al doilea Război Mondial încoace: explozia migraţiei clandestine, în creştere, anul trecut, cu 180%. În 2014, peste 280.000 de persoane au încercat să intre ilegal în UE, plus 600.000 au cerut azil (114.887 de cereri refuzate). Se estimează că 400.000 se aflau în sejur ilegal (în creştere cu 21% faţă de 2013). Şi cu perspectiva ca, în acest an, cifra să ajungă undeva la plafonul de 700.000 - 800.000 de migranţi clandestini. Absolut insustenabil pentru continentul nostru, fără nici un fel de soluţie logică de cazare, hrană şi inserţie socială.

Rutele migraţiei clandestine sunt acum solicitate la maximum, pe toate culoarele clasice, plus unele reactivate în urgenţă din cauza situaţiei din Caucazul de Nord şi Ucraina. Care sunt "rutele morţii"?

- Mediterana centrală, cu punctele de plecare de pe coastele Tunisiei şi Libiei, cu destinaţa Lampedusa, Malta, Sardinia, Sicilia şi Calabria

- zonele de coastă din Oceanul Atlantic ale Marocului şi Mauritaniei cu destinaţia Insulele Canare spaniole

- strâmtoarea Gibraltar, cu traseul între coasta marocană şi enclavele spaniole Ceuta şi Mellila cu destinaţia finală sudul Spaniei

- trecătoarea Otrante între coasta de vest a Greciei şi Albaniei, cu destinaţia Italia

- Marea Egee între coasta Turciei şi diferitele insule greceşti (Kos, spre exemplu)

- trecerile peste râurile dintre Bosnia şi Croaţia, între Serbia şi Croaţia şi între Polonia şi Germania pe Oder-Neisse

- zona maritimă din apropierea Ciprului şi cea de trecere peste fluviul Evros între Turcia (zona europeană) şi zona Traciei de vest din Grecia.

- noile rute terestre venind din Ucraina înspre Polonia, Ungaria şi România dar şi cele din Marea Neagră cu plecare din Turcia sau Georgia.

Rute de contrabandă clasică folosite pentru traficul de persoane, acum preluate de reţelele de crimă organizată, multe fiind sursă colosală de făcut bani pentru reţelele superioare, cele jihadiste care infiltrează din ce în ce mai mulţi oameni pentru a fi implantaţi în Europa. Costul mediu este de 1500-4000 de Euro de persoană, fie plătibili în cash, fie prin servicii de "cărăuş" (droguri sau bani), fie prin semnarea unui angajament de donare de organe sau, după cum este deja documentat, oferirea unuia sau a mai mulţi copii pentru reţelele de prostituţie sau pentru folosirea acestora ca sursă de organe pe "vapoarele medicalizate" unde se efectuează operaţii ilicite.

Ţările sursă: Afganistan, Iran, Irak, Siria, Turcia, Pakistan, Sri Lanka, India (dar, acum, din ce în ce mai mulţi kurzi, numărul acestora din urmă crescând cu peste 200% în ultimele două luni), Eritreea, Somalia, Libia, Maroc, Tunisia, Nigeria, Congo, Mali, Burkina-Faso, Coasta de Fildeş.

Reacţia Europei? Sigur că există dar, cel puţin până în acest moment, este mereu supusă la două comandamente contradictorii: primul este nevoia de a construi cât mai multe sisteme fizice de protecţie - care ţin de raţionamentele de securitate şi ordine publică dar şi de cele militare - pentru a opri şi eventual eradica la sursă reţele de traficanţi de persoane. Al doilea comandament este cel de respectare cu stricteţe al legislaţiilor în vigoare, absolut toate construite în ideea respectării maximale a drepturilor omului.

Acum suntem în momentul în care aceste două raţionamente contradictorii trebuie remodelate în urgenţă pentru a da un răspuns realităţii explodate deja şi care se constituie într-o ameninţare directă de securitate.

Ce este de făcut? S-a încercat un prim răspuns - şi acela absolut incomplet - prin demararea primei faze a operaţiunii militare domune din Mediterana, dar care, până în acest moment, este strict limitată la obsrevaţie şi strângere de informaţii. Se vor cheltui şi mai mulţi bani? Pesemne că da, numai că, să reamintim că, din anul 2000 până acum, statele europene au alocat aproape 13 miliarde de Euro pentru lupta contra migraţiei ilegale pe căile terestre şi maritime. Din această sumă, 11,3 miliarde de euro au fost cheltuiţi pentru asigurarea repatrierilor, căci expluzarea unui migrant ilegal costă aproximativ 4000 de euro (conform unor statistici publicate de "Migrant Files", un colectiv de jurnlişti europeni specializaţi în domeniu). FRONTEX (agenţia europeană pentru protecţia frontierelor) spune că, din anul 2000 încoace, au fost alocaţi 1,6 miliarde euro pentru protecţia frontierelor şi 75 de milioane au fost daţi diferitelor ţări pentru finanţarea operaţiunilor specifice în oprirea fluxurilor de clandestini, iar grilajele de protecţie construite pentru apărarea enclavelor spaniole Ceuta şi Mellila din Maroc au costat 76,6 milioane de euro, întreţinerea lor mai adăugând încă 10 milioane euro anual.

Puţin. Total insuficient. După cum se vede, ineficient.

Drept care, uitând de principiile mai  sus-menţionate, ţările europene sunt cuprinse de disperare şi încep construcţia de ziduri de apărare a frontierelor (Ungaria), mobilizează forţele de ordine şi armata (Macedonia, Bulgaria, Grecia), anunţă chiar posibilitatea anulării prevederilor Spaţiului Schengen şi introducerea controalelor obligatorii la fronieră, aşa cum se aude aucm din Germania.

Li s-a făcut realmente frică, mai ales că au apărut "lupii singuratici" promişi de Jihad care încep să fie implicaţi în atacurile de nivel scăzut dar exact pe ţintele anunţate, foarte publice, exprem de populate. Ultimulatac din această serie este cel de ieri, din trenul Thalys pe ruta Amsterdam-Paris, autorul fiind un "cetăţean de origine nord-africană" înarmat cu un Kalaşnikov şi cu arme albe.

Ce vor face Statele Membre? Până una alta, decizia politică s-a mutat rapid de la Bruxelles înspre capitale, fiecare ţară părând să fie de acum gata să trateze problema cu mijloace proprii, eventual în aşteptarea unei reuniu a miniştrilor din JAI programată târziu, la mijloc de octombrie la Paris. Între timp însă, situaţia continuă să evolueze dramatic şi, sub presiunea crescândă a opiniei publice, este foarte posibil ca ideea ZIDULUI să devină una dintre cele mai puţin costisitoare şi eficiente soluţii. Un ZID nou, legislativ şi de controale super-severe, care ne va face, poate, să regretăm momentul în care aceeiaşi responsbaili europeni înfierau cu mânie democratică acţiunea similară a Israelului, dictată de aconsiderente care atunci ne erau străine şi care, acum, s-au mutat în casa Europei.

Să vedem cu ce consecinţe căci, dacă de ceva putem fi siguri, este că ele sunt departe, foarte departe să se fi încheiat.