De fapt, nu chiar totală căci, aşa cum vă anunţam de ieri, singura perspectivă care se conturează în materie de decizie politică rămâne cea de rediscutare, reformulare sau „adaptare la condiţiile existente” a Convenţiei Schengen. Asta o spun, de ieri, din ce în ce în ce mai mulţi responsabili politici de nivel înalt din diferite ţări europene, mesaj însoţit de ordine rapide privind ridicarea nivelului de alertă teroristă şi intensificarea controalelor, totul într-o atmosferă foarte tensionată şi care prefigurează în mod clar o nouă paradigmă de securitate pe continentul nostru.

Este un moment real de cumpănă în ce priveşte realitatea de teren. Dar, la fel de important, este şi intrarea în etapa modificărilor de structuri şi aranjamente legislative care să poată permite o protecţie reală pe termen mediu şi lung a spaţiului care interesează: Spaţiul Schengen. Şi, evident, în măsura posibilului, cu resursele restante, a celorlalte state de pe teritoriul Uniunii Europene. Dar, mai întâi de toate, discuţa va privi metodele de salvgardare a Spaţiului Schengen. Exact pe modelul practicat în perioada crizei economice, când eforturile erau concentrate exclusiv pe Zona Euro, explicaţia dată atunci fiind „în cazul în care izbucneşte un incendiu, mai întâi încerci să salvezi lucrurile cele mai de valoare".

Ce va însemna asta mai exact în cazul Spaţiului Schengen urmează să aflăm, dar este limpede că, dacă se va trece la acţiune, măsurile vor viza atât reinstaurarea de controale la frontierele naţionale şi o foarte importantă deplasare de efective înspre frontierele externe cele mai solicitate deoarece, aflate pe rutele migraţiei clandestine, dar şi construirea în urgenţă de lagăre de tranzit (cu infrstructura necesară, inclusiv pentru identificarea tuturor persoanelor, deci terminale legate de Europol, Interpol dar şi de fişierele naţionale antiteroriste), suplimentarea patrulelor din zonele de mare risc, organizare de misiuni de recunoaştere terestre, aeriene şi maritime (în plus faţă de ce e acum în Mediterana), remodelarea misiunilor FRONTX etc. Cine va plăti pentru toate astea?

În primul rând, prioritar, statele membre. Numai că, în raport cu dimensiunea realmente enormă a migraţiei clandestine, este absolut previzibil că, foarte curând, capacităţile naţionale vor putea să fie depăşite şi să nu mai facă faţă, mai ales în cazul unora dintre statele mici din centrul, estul şi sud-estul european. De aceea, aşa cum o cer de mult timp serviciile de informaţii civile şi militare, este necesară crearea unui spaţiu de protecţie preventivă, din ce în ce mai larg, astfel încât să fie evitat pe cât se poate momentul de contact direct şi presiunea aferentă la frontiere, operaţiunile de prevenţie şi stopare efectuându-se fie pe rutele migraţiei clandestine, fie, la modul ideal, la punctul lor de plecare.

Operaţiune care va necesita resurse enorme. Statele membre cor acoperi numai o parte, dar este foarte uşor de anticipat că instituţiile europene, sub presiunea guvernelor, vor ieşi din dulcea lor amorţeală şi vor trebui să treacă la treabă, altfel prin elaborarea de Agende de lucru. Va trebui apărat Spaţiul Schengen şi vor trebui alocate în urgenţă fonduri comunitare, foarte multe dintre aceştia existând chiar în rezervă, banii necheltuiţi de ţări precum România, cea care pierde cu inconştienţă o parte importantă din fondurile europene afectate pentru exerciţiul financiar care se încheie în luna decembrie acest an.

Sigur, este un moment de criză fără precedent. Dar şi fără precedent ar putea fi, dacă ar fi bine înţeleasâ şi jucată foarte rapid şi corect, şansa României de a-şi face auzite argumentele şi de a-şi valorifica atuurile noastre strategice.

Acum, adică acum şi nu mai târziu, diplomaţia noastră ar trebui să folosească toate canalele de care dispune, formale şi informale, pentru a relua, în urgenţă, discuţia veche, mereu neterminată şi lăsată în coadă de peşte, despre aderarea noastră la Spaţiul Schengen. Argumentul nostru este evident şi cu atât mai valoros strategic în situaţia de acum: cu cât se va păstra (şi eventual fortifica) doar actuala structură a Spaţiului Schengen, cu atât se primejduiesc şansele de a desfăşura altceva decât acţiuni strict defensive ale unor frontiere externe care, în realitate, se termină nu acolo unde sunt acum, ci corespund, în termeni de securitate reală, frontierelor externe ale UE, înglobând în mod natural România şi Bulgaria.

Va trebui să susţinem că România este o platformă pe care se întâlnesc rute de tranzit din Ucraina, de pe Marea Neagră, apoi din sud, din Bulgaria şi Serbia...România este absolut firesc să intre în programul de protecţie Schengen deoarece s-ar putea ca interesul major al Europei să fie tocmai securizarea maximală a graniţelor noastre de nord şi vest, inclusiv a zonei maritime în momentul în care o eventuală viitoare blocare a căilor de migraţie ilegală din sud, se vor aglomera corespunzător acestea înspre zona noastră.

În plus, înspre noi s-ar putea dirija şi o parte foarte importantă a exodului din Orientul Apropiat în condiţiile în care ofensiva occidentală asupra Statului Islamic este încă departe de a produce efectele scontate. Avem, în schimb, o creştere sensibilă a migraţiei populaţiei disperate de a scăpa din zonele de conflict, cele care se extind mult odată cu intervenţia militară a Turciei.

Raţionament similar în ce priveşte zonele de conflict din estul Ucrainei unde este o autentică stare de război civil alimentată de sprijinul masiv dat de Rusia separatiştilor, ceea ce menţine perspectiva unor fluxuri de refugiaţi la care se adaugă cei care vin din zonele din ce în ce mai tensionate şi nesigure (din aceleaşi motive) din Caucazul de Nord.

Aceasta ar trebui să fie argumentaţia României acum, nu mai târziu, acum când se construiesc scenariile pentru o mobilizare europeană împotriva crizei migraţiei ilegale. Având, din păcate, certitudinea că dacă vom lăsa să fim excluşi acum din scenariul final de protecţie pentru Europa/Schengen, apoi situaţia s-ar putea să fie una de durată, cu efecte multiple politice şi de securitate civilă. Dar şi, de ce nu, cu semnificaţii militare pe termen mediu şi lung ce ne-ar pune într-o poziţie delicată.

Marea pledoarie a României ar trebui să fie cea că spaţiile de securitate şi apărare, dar şi cel de justiţie şi afaceri interne trebuie să fie cu adevărat comune, nu datorită unui raţionament sentimental, ci ca rezultat al unei gândiri orientate spre eficienţa sistemului european în ansamblul său. Sigur, la nevoie, se poate apăra, izola şi securiza un spaţiu european în sânul UE, adică Spaţiul Schengen, urmând să mai existe un alt scenariu, alte resurse, alte negocieri infinite pentru consolidarea comună a graniţelor reale, în est, ale aceleiaşi Uniuni Europene. Numai că, deja, costurile sunt exorbitante şi ar putea fi insustenabile pentru ţările lăsate în afara raţionamentului de securitate şi, în consecinţă, eficienţa va fi redusă.

Ce ar propune România ar fi o logică europeană comună a unui spaţiu comun de apărare şi securitate, internă şi externă, care să permită o gestionare eficace a unei probleme care, odată scăpată din mână, ar putea pune sub semnul întrebării însăşi construcţia europeană.

După cum vedeţi, discuţia despre remodelarea Schengen a început deja. Din România nu se aude însă decât tăcere sau zgomotul făcut de micile bătălii din lighenaşul politicii interne. În rest, absolut nimic. S-ar putea să ne coste, dar cui îi pasă de asta?