Corespondenţă din Bruxelles. Cele două Summit-uri de mâine: incertitudini majore. Mizele vizibile şi cele ascunse ale dezbaterilor

Începând de mâine, la Bruxelles, se vor desfăşura două Summit-uri. Ambele foarte important de importante, cu diverse mize: unele vizibile, altele ascunse şi discrete. Şi apoi celelalte, mult mai delicate, teme sensibile proiectate într-un viitor european de termen mediu şi lung absolut neclar, ca organizare politică, cuprindere geografică şi repartiţie reală a puterilor.

1. Summit UE - Turcia

Sigur, pentru a fi absolut corect în transmiterea informaţiei, trebuie să menţionez că la reuniunea de mâine găzduită de Misiunea Permanentă a Austriei pe lângă UE nu sunt invitate toate Statele Membre, ci doar cele care contează ca reprezentativitate într-un joc al alianţelor şi polilor de putere: atât Vişegrad şi „centrul dur“ al statelor occidentale, cât şi, de politeţe-nevoie şi Grecia care, în acest caz, se reprezintă doar pe sine în calitate de capăt sudic al Rutei Balcanice.

Este a treia întâlnire de acest gen între ţările despre care se speră că, printr-un miracol, vor fi de acord să ia direct cu avionul refugiaţi din Turcia pentru a-i găzdui în propriile lor capacităţi de primire şi Turcia reprezentată de prim-ministrul Ahmet Davutoğlu.

La primele două întâlniri  în acest format au participat liderii din Germania, Luxemburg, Olanda, Suedia, Grecia, Belgia şi Franţa, evident plus Austria. La reuniunea de mâine (unde este încă incertă prezenţa prim-ministrului suedez) acestora li se vor mai adăuga liderii din Finlanda, Portugalia şi Slovenia, la dezbateri fiind anunţaţi şi Jean Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene şi Martin Schultz, Preşedintele Parlamentului European. Dacă tema discuţiei este evidentă, adică analiza stadiului de implantare a măsurilor convenite între UE şi Turcia pentru stoparea fluxului şi acum neîntrerupt al migraţiei masive, sursele de la Bruxelles sunt unanime în a sublinia dificultăţile pe termen scurt şi mediu cu care se vor confrunta, în ţările lor, în plină perioadă electorală, toţi liderii care vor susţine continuarea „pe repede înainte“ a unei serie de răspunsuri pozitive date, sub presiune, la cererile imperative ale Turciei pentru intrarea în UE. Am întâlnit, ieri, surse foarte apropiate negocierilor care au pregătit întâlnirea şi, alături de părerea lor de rău că România nu se află integrată în formatul acestor discuţii esenţiale care pregătesc o foarte interesantă coturare de nou pol de putere, spuneau că problema care va trebui rezolvată este alta.

Una extrem de delicată şi care a durut foarte mult atât la Bruxelles cât şi în principalele capitale europene: afirmaţia preşedintelui Erdogan care a ameninţat UE că este gata să trimeată milioane de refugiaţi înspre continent în cazul în care nu se dau imediat banii europeni promişi, 2,7 miliarde euro...

„Pe fruntea noastră nu este scris idiot. Să nu cumva să credeţi că avioanele şi autobuzele sunt aici degeaba. Răbdarea noastră are limite. Vom face ceea ce este necesar. Sunt mândru că am spus acest lucru. Am apărat drepturile Turciei şi ale refugiaţilor. Le-am spus (europenilor - n.n.): ne pare rău, vom deschide porţile refugiaţilor şi le vom spune la revedere!“ - Recep Tayyip Erdogan, preşedintele Turciei,  februarie 2016.

Dificil început de negocieri pentru că, dacă doar despre bani ar fi vorba, în cazul Greciai, am văzut ce poate însemna şi la ce nivel financiar, poltica pungii sparte sau/şi larg deschise din banii contribuabilului european. Nu, miza reală este garanţia care este cerută de Turcia că trebuie să se dea date foarte precise pentru procesul de aderare, pe luni şi pe ani, în raport cu deschiderea/închiderea accelerată a tuturor capitolelor de negocieri. Acesta pare să fi fost substanţa unei negocieri ultra-confidenţale între Juncker-Tusk-Erdogan. Numai că un asemenea acord, dacă va deveni vreodată realitate, trabuie trecut prin Parlamentul European şi mai ales asumat de actualii lideri ai ţărilor din UE care bănuiesc că, în actualele condiţii, asta le-ar marca o înfrăngere spectaculoasă, consolidând ridicarea impresionantă din sondaje a partidelor naţionaliste şi extremiste. Va trece oare, se întreabă Schulz, poate chiar deloc retoric?

Din această cauză, pesemne că mâine vom avea o formă de concluzii de compromis (am deja două variante de text, foarte interesante), un text politic mai degrabă de angajamente generale „de a merge mai departe pe drumul deschis de negocierile anterioare“. Cu adevărat important însă, acum, sunt discuţiile informale între echipele de negociatori care caută deja modalităţile de a articula o viitoare poziţie comună, una de forţă, la nivelul tuturor instituţiilor europene.

2. Summit UE (18-19 februarie)

Am vorbit despre acest subiect în mai multe corespondenţe anterioare. Există însă acum elemente de mare noutate, petrecute ieri, care au repus sub lumina reflectoarelor (şi sub semnul întrebării), marele acord moşit cu atâta greutate de Donald Tusk pentru a face pe plac, cât mai complet, chiar cu preţul unei umilinţe istorice, cererilor ultimative ale Marii Britanii.

De data asta, avem şi noi o contribuţie: anunţul care a generat panică a fost făcut discret, în mare viteză, în timpul declaraţiilor comune Schulz-Cioloş la Parlamentul European. A spus cu acest prilej domnul Schulz că, sigur, în acest moment există perspectiva unui acord de principiu dar, atenţie, el va trebui să fie validat de Parlamentul European în cadrul procedurii obligatorii de codecizie. Moment în care se va analiza cu maximă responsabilitate dacă textul se încadrează în prevederile Tratatului, mai ales în ce priveşte respectare ad litteram a libertăţilor fundamentale. Semnal de presiune poltică din partea unei ţări sau a unui grup de ţări care, spun unele surse, ar putea condiţiona votul în PE pe pachetul britanic de admiterea, măcar la nivel de principiu, a unor concesii similare pentru toate Statele Membre.

Care concesii anume? În primul rând, extinderea la nivel european a legislaţiei care este oferită acum Londrei, de a decide suspendarea libertăţii de mişcare în momentul în care simte că ar exista o presiune prea mare asupra pieţei sale interne de muncă sau sistemelor de asigurări sociale.

Oricum, a căzut ca un fulger (de prost augur) decizia anunţată ieri de Austria de a introduce în viitorul imediat controale de frontieră în 12 puncte principale la granţele cu Italia, Slovenia şi Ungaria, urmând ca azi, doamna Johanna Miki-Leitner (ministrul de Interne al Austriei) să anunţe şi care va fi cota zilnică de migranţi pe care o va admite ţara sa. În plus, se va aplica cu stricteţe decizia deja existentă de a reduce în acest an cifra totală de solicitanţi de azil la 37.500 de persoane, faţă de peste 90.000 primiţi în 2016.

Măsura esenţială pentru viitor (care, după informaţiile mele, va fi preluată de mai multe state membre) este ca pentru anii următori - 2016 - 2019 - Austria să limiteze numărul de migranţi existentă pe teritoriul său naţional la un prag maxim de 1,5 % din totalul populaţiei.

Este ultimul dintre marile semnale care pun capăt proiectului Juncker şi rdică semne uriaşe asupra credibilităţii oricărei soluţii negociate de liderii europeni, dacă ea va fi contrazisă în totalitate de fapte. Cel puţin la modul în care s-au petrecut lucrurile până acum. Şi justifică, de asemenea, interesul enorm cu care, pe culoarele puterii de la Bruxelles, este aşteptată întâlnirea principalilor lideri europeni cu prim-ministrul turc în perspectiva că orice răspuns pozitiv va duce, în următorii ani, o serie de schimbări fundamentale, poate ireversibile, ale structurii demografice, de putere politică şi militară, dar şi de participare la structurile de decizie şi de vot, până la cel mai înalt nivel, a unei Europe poate îmbogăţite de apariţia a peste 80 de milioane de musulmani practicanţi.

P.S. Nu mă pot întreba de ce, din nou, europarlamentarii noştri nu-şi fac auzite părerile. De ce nu lansează înspre electoratul din ţară toate aceste teme decisive pentru România europeană? Nu ştiu. Şi nu cred că ar exista vreo explicaţie logică.