După ce componenta emoţională a reacţiilor la aceste evoluţii se va fi estompat, elita armeană din ţară şi din diaspora va trebui să gândească la rece opţiunile sale strategice, o soluţie de securitate convenabilă a micului stat creştin prins în cleştele puterilor regionale vecine Rusia, Turcia şi Iran, cu frontierele blocate în raport cu cei consideraţi duşmani istorici – Turcia şi Azerbaidjanul, dar mai ales o soluţie de dezvoltare, ieşire din izolare şi integrare în marile rute comerciale ale globului.

Paradigma rusă: securitatea asistată, suveranitatea limitată şi ameninţarea drobului de sare

 

Armenia a trăit în toată perioada independenţei sale de după prăbuşirea URSS sub ameninţarea drobului de sare pe care-l reprezenta perspectiva unei invazii turce din sud şi vest sau a reluării conflictului nesoluţionat cu Azerbaidjanul. Ultimii 10 ani au marcat o creştere de două ori a bugetului apărării azer, deja mai mare ca întregul buget naţional al Armeniei, până când drobul de sare aşteptat a căzut. Cu el s-au risipit toate iluziile Armeniei.

Armenia şi-a văzut întotdeauna securitatea şi apărarea asigurate de către Rusia. Astfel a apărut baza militară de la Gyumri responsabilă de descurajarea Turciei, aşa s-au menţinut trupele de grăniceri ruse, parte a FSB, serviciile de informaţii interne ale Rusiei, care asigurau frontiera exterioară a URSS şi au continuat să menţină controlul pe frontiera armeano-turcă şi armeană-iraniană. Astfel au funcţionat şi celelalte opţiuni precum apartenenţa la CSTO-Tratatul Securităţii Colective, deşi Armenia nu a fost niciodată vecină cu statele membre – Rusia în primul rând – fiind izolată de Azerbaidjanul care s-a retras din organizaţie (erau oricum en froid) şi de Georgia cu aspiraţii de integrare în NATO şi UE.

Căderea drobului de sare şi pierderea teritoriilor din Nagorno-Karabakh şi cele 7 districte azere înconjurătoare au determinat şi un eşec major, şi costuri directe, costuri politice şi de imagine, şi punerea sub semnul întrebării a lui Nikol Pashinyan şi a orientării sale anti-corupţie şi pro-europeană care a dus la alienarea Rusiei şi tolerarea acţiunii azere care erau pe punctul să decimeze armata armeană, înconjurată în Nagorno Karabakh şi expusă, cu 20.000 de militari fără apărare. Dar şi jumătatea plină a paharului trebuie analizată aici de către armeni, la rece: Armenia nu este distrusă, teritoriul recunoscut internaţional nu a fost atins de nici o bombă, ba chiar şi în Nagorno Karabakh a păstrat zona armeană sub protecţie rusă, chiar dacă statutul de autonomie în cadrul Azerbaidjanului nu a fost stabilit, nici acceptat astăzi.

De fapt, Armenia a ratat ocaziile de a rezolva conflictul anterior şi de a consemna statutul regiunii armene din Azerbaidjan în ultimii 10-15 ani, în perioada în care stăpânea aceste teritorii şi avea capacitate mare de negociere. A amânat, a tărăgănat, a desconsiderat înarmarea Azerbaidjanului, a mizat excesiv pe sprijinul Rusiei şi astăzi încasează şi rezultatul din vina proprie – nu a lui Pashinyan, cât a tuturor regimurilor de până astăzi – dar şi dependenţa excesivă de fetişul Rusiei atotputernice şi binevoitoare.

A treia lecţie învăţată a Rusiei din conflictele altora cu armele şi tacticile sovietice târzii

 

Actuala înfrângere a Armeniei a fost o lecţie învăţată şi pentru Erevan, şi pentru Rusia însăşi. Fireşte că Rusia nu a dat Armeniei cele mai moderne arme ale sale, dar a fost surprinsă de arme pe care nu le deţine nici ea, cumpărate de Azerbaidjan din Turcia (cu care Moscova s-a confruntat în materie de drone în Libia şi a pierdut partida) Israel, Coreea de Sud şi terţe state. Diferenţa tehnologică e mare faţă de armele din perioada sovietică târzie livrate către Armenia, chiar dacă aceasta deţinea şi ceva drone dintr-o generaţie mai veche, utilizabile doar pentru culegerea de informaţii, fotografierea şi ţintirea inamicului pe teren, nu însă drone de atac pentru luptă directă, şi în nici un caz în varianta luptei cu roiuri de drone.

De fapt e cea de a treia lecţie învăţată de Rusia, fără a fi direct implicată sau perdantă în vreunul din cazuri. Mai întâi războiul din Irak 2003 a arătat că tacticile şi armele sovietice târzii, aflate în dotarea armatei lui Saddam Hussein, au fost spulberate din marş de către armata americană, victorioasă în operaţiunea Furtună în Deşert fără drept de apel.

Apoi, în 7-12 august 2008, în Georgia, maşinăria rusă de război nemodernizată s-a împiedicat amarnic rătăcindu-se prin munţii din Osetia de Sud şi trezindu-se cu 13 avioane doborâte de către un stat fără aviaţie şi cu o apărare antiaeriană încropită din elemente de producţie ucraineană care au lovit şi un avion spion aflat la mare înălţime. Campania victorioasă din Georgia a fost, totuşi, una amară pentru Rusia care a realizat cam cât de complicată e victoria aceasta considerată facilă în faţa unor trupe georgiene aduse intempestiv cu avioanele americane din Irak şi a unor voluntari cu câteva săptămâni de training, alături de armata liliputană a lui Saakashvili.

În fine, în cel de-al doilea război din Nagorno Karabakh s-au ciocnit o armată cu tactici şi armamente de tip sovietic târziu faţă în faţă cu o armată modernizată şi cu achiziţii de armamente cu valoare tehnologică ridicată, cu tactici moderne, dar în care o singură armă majoră şi relevantă – dronele de atac turce şi israeliene - s-a dovedit copleşitoare şi distrugătoare până la dezintegrarea trupelor aflate în apărare. Dronele de producţie turcă Bayraktar TB2 şi dronele israeliene Kamihaze, capabile să poarte la ţintă încărcături de 55 kg şi respective 15 kg explozibil, deşi sunt scumpe, s-au dovedit extrem de eficiente pentru distrugerea bateriilor anti-aeriene, a radarelor şi oricărei capabilităţi care emite radiaţii captate şi care îndrumă loviturile ulterioare.

Rezultatul a fost unul dezastruos pentru Armenia: forţele Armatei Armeniei şi cele armene din Nagorno-Karabakh au pierdut 185 de tancuri, 45 vehicule de luptă blindate, 44 vehicule blindate ale infanteriei, 147 tunuri de artilerie, 19 capabilităţi de lansare a proiectilelor reactive, 72 lansatoare de rachete multiple şi 12 radare. Aceste rezultate au fost avertismente puternice pentru Rusia(venite indirect de la Turcia, de ce nu, pentru a doua oară) şi mai ales pentru Armenia, care a putut realiza în modul cel mai neplăcut care sunt limitele tehnologice ale aliatului şi protectorului său.

Ieşirea din paradigma rusă. Noile orizonturi ale evadării din încremenire

 

Drobul de sare a căzut, Armenia a pierdut districtele azere în război, ba şi o parte a Nagorno Karabakhului, ba şi cetatea Shusha/Shushi – deci calea deschisă azeră spre controlul deplin al regiunii armene la nivel de ore. Poate e punctul în care şi la Erevan, şi-n alte capitale ale minorităţii şi diasporei armene serioase se poate face bilanţul acestei dependenţe de Rusia: izolarea comercială, relaţii discutabile şi superficiale cu Occidentul, cu Uniunea Europeană, relaţii pur formale şi strict ipotetice cu NATO, lipsa orizontului şi a variantelor alternative.

Ce a adus Armeniei paradigma de securitate pro-rusă? Răspunsul clar al CSTO că nu se va implica în apărarea Armeniei decât dacă va fi atacată pe teritoriul recunoscut internaţional. Apoi răspunsul rus în aceieaşi termeni şi tolerarea acţiunii azere pe propriul teritoriu recunoscut oficial inclusiv Nagorno-Karabakh, atât timp cât nu a procedat la genocid împotriva armenilor din regiune. Iar formula stopării războiului şi a impunerii păcii de către ruşi, dincolo de amplasarea trupelor ruse în Nagorno Karabakh, a priit şi Azerbaidjanului, pentru că a permis evitarea genocidului şi uciderii fie şi accidentale a civililor armeni care ar fi adus un dezastru de imagine pentru Baku şi un puseu de simpatie şi susţinere pentru armeni.

Într-adevăr, până la declaraţia comună/acord din noaptea de 9/10 noiembrie 2020, civilii armeni au murit în conflict ca victime colaterale, mulţi dintre ei s-au refugiat în Armenia propriu-zisă – fiind relocaţi ulterior în teritoriul Nagorno-Karabakh-ului rămas sub control armean – iar cei din zona armeană a teritoriului recunoscut oficial ca azer nu au fost ucişi în nici un moment doar pentru că erau armeni. Faţă de situaţia din 1988-1994, în primul război din Nagorno-Karabakh, în perioada sovietică şi cea a independenţei, când Armenia a făcut epurarea etnică şi a trimis azerii în refugiu din cele 7 districte în teritoriul sub controlul autorităţilor de la Baku, şi azi Azerbaidjanul a păstrat înălţimea morală în conflict, evitând înaintarea mai departe. Voit sau condiţionat, Baku a reuşit să menţină toate condiţiile pentru validarea şi recunoaşterea internaţională a victoriei sale, marcată de vizita familiei Aliev, în ţinută de front, în teritoriile eliberate.

Acum, că drobul de sare a căzut, e momentul ca şi Erevanul să-şi tragă propriile concluzii şi să vadă în ce condiţii şi în ce moment e cazul abandonării încremenirii în proiectul securităţii asigurate de Rusia şi a schimbării paradigmei către una modernă. Pentru că astăzi, opţiunea menţinerii relaţiei cu Rusia, inclusiv a doborârii lui Pashinyan, crează probleme majore şi la Moscova, şi la Erevan: poate duce la relansarea conflictului de către un nou lider naţionalist armean ales la Erevan şi care respinge declaraţia comună, riscând mai multă distrugere, mai mult sânge şi chiar pierderi din teritoriul armean propriu-zis – vezi cazul deschiderii prin forţă a coridorului către exclava azeră Nakhchivan. Iar Rusia riscă să se trezească cu trupele sale de menţinere a păcii, introduse unilateral în regiune, între focuri, în cazul re-izbucnirii confruntărilor.

Opţiunile de securitate ale Armeniei

 

Armenia are un spaţiu restrâns de opţiuni de securitate alternative. Renunţarea/schimbarea de paradigmă pro-rusă – chiar dacă în timp, pas cu pas, fără mişcări bruşte, dar ferm, şi cu retragerea trupelor ruse de pe propriul teritoriu – are ca alternativă o soluţie colectivă de securitate a celor trei state caucaziene, cu sprijin extern de la puteri aflate la distanţă şi interesate – UE sau SUA(varianta Frontierelor libertăţii a fost vehiculată în urmă cu 20 de ani). Apoi poate avea varianta asocierii cu una din puterile regionale – după Rusia, îi rămâne Turcia şi Iranul, aşa că aceasta rămâne o situaţie pur teoretică.

Dar varianta cea mai interesantă şi mai curajoasă rămâne schimbarea deplină de paradigmă şi reintegrarea în comunitatea internaţională de care s-a izolat astăzi. Adică încheirea conflictului, semnarea păcii şi reconcilierea cu actualii duşmani de moarte, Turcia şi Azerbaidjan, sub garanţia orientării strategice către actorii din exteriorul regiunii - UE, NATO, Statele Unite. Un asemenea salt ideatic şi mental este unul dificil, curajos, şi singurul care poate aduce beneficii reale într-o cheie cu totul nouă, şi care închide deceniile de rivalităţi şi dependenţa strategică şi evită inclusiv transformarea Armeniei într-o Abhazie sudică, cu suveranitatea limitată şi teritoriul dependent de Rusia lui Putin.

Gestul curajos ar fi şi susţinut la nivel internaţional, şi mesaj al dorinţei de reconciliere, şi efectul unei abordări realiste a situaţiei de fapt comparativ cu situaţia idealizată care a animat liniştea şi neangajarea Armeniei în negocieri solide în ultimii 26 de ani. Această miopie diplomatică se răzbună astăzi şi reclamă, pentru independenţa reală şi suveranitata deplină a statului armean, paşi curajoşi şi temerari precum cei evocaţi mai devreme.

E nevoie de ieşirea din încrâncenare, din stagnare şi încremenire în proiect, precum şi relansarea şi deschiderea democratică spre alt tip de ierarhie a valorilor conformă cu nevoia de consolidare a statalităţii, independenţei şi suveranităţii statului armean. În acelaşi timp, pentru propria siguranţă şi încredere de sine, dar şi pentru respectul vecinilor şi noilor parteneri, este nevoie şi de creşterea de statut şi putere care să consolideze şi apărarea, să creeze descurajare prin modernizarea armatei proprii, fie şi numai pentru misiuni internaţionale, dar asta după asigurarea unei dezvoltări economice sustenabile.