Consiliul European de acum două săptămâni a fost amânat din cauza contactului şi posibilei infectări cu Covid-19 a preşedintelui Consiliului European, Charles Michel. Reuniunea se reia la 1-2 octombrie, sub cu totul alte auspicii, după ce preşedinţii Franţei şi ai Turciei, Emmanuel Macron şi Recep Tayyip Erdogan, au purtat o discuţie telefonică lămuritoare, care a aşezat lucrurile şi poziţiile celor două părţi înaintea discuţiilor exploratorii greco-turce. Şi această reuniune a fost precedată de discuţia telefonică Turcia-UE la nivel de vârf - Turcia şi Germania prin preşedintele Erdogan şi cancelarul Angela Merkel – iar UE prin Charles Michel. Rezultatul este calmarea puternică a tensiunilor în escaladare şi limitarea angajării UE într-o confruntare cu Ankara pe seama exceselor greco-cipriote.

Divergenţele franco-turce şi efectele asupra NATO

Relaţia franco-turcă nu a fost prea bună de ani buni. Începând din 2016, după tentativa de lovitură militară de stat împotriva lui Erdogan de la 15 iulie, urmată de represiuni puternice şi arestarea pe capete a gulleniştilor din armată, servicii de informaţii, externe, guvern, justiţie, relaţiile s-au tensionat puternic, culminând cu declaraţiile explicite ale Franţei care blocau orice perspectivă europeană pentru Turcia, stat aflat şi astăzi în negocieri formale – e adevărat îngheţate – cu instituţiile comunitare.

Dar punctul culminant al tensiunilor a început să se precizeze odată cu refuzul Turciei de a apăra sau discuta măcar interesele franceze în Siria şi mai ales odată cu acordul turco-libian şi susţinerea Turciei pentru Guvernul Acordului Naţional de la Tripoli al lui Fayez al Sarraj, recunoscut de ONU, în opoziţie cu guvernul de la Tobruk şi generalul rebel Khalifa Haftar, susţinut de francezi şi ruşi. Peste toate a intervenit şi criza din Estul Mediteranei, eternele tensiuni reînnoite între Turcia şi Grecia respectiv guvernul grecilor ciprioţi.

Franţa a început să se implice în Estul Mediteranei cu nave şi avioane în exerciţii organizate în Cipru şi în Grecia. Turcia a replicat că astfel se încalcă acordul din 1960 – după criza cipriotă şi tentativa de lovitură de stat a Regimului Coloneilor asupra conducerii cipriote, cu încercarea de anexare a Ciprului la Grecia. Acordul stabileşte că Marea Britanie – în calitatea sa de fostă metropolă – garantează suveranitatea cipriotă, fapt tradus prin absenţa oricăror alte categorii de trupe în insula divizată. Reamintim că Cipru a fost pe punctul reîntregirii teritoriale, dar demersul a fost blocat la referendumul din 2004 de respingerea planului Annan nu de către turcii ciprioţi, care au votat în proporţie de 65% pentru, ci de grecii ciprioţi, care aveau garantată intrarea în UE.

Acesta rămâne singurul caz de europenizare care nu a soluţionat un conflict, ci l-a amplificat, de unde o responsabilitate specială pe UE în acest dosar, nesoluţionat niciodată. Or pe această bază s-a şi construit divergenţa din Estul Mediteranei: zonă nedelimitată, divergenţe şi proiecte de conducte de gaze care exclud Turcia şi pe turcii ciprioţi.

Dacă acesta e păcatul originar, celelalte elemente au împins lucrurile până la celebra declaraţie a lui Emmanuel Macron dinaintea summitului NATO de la Londra din decembrie anul trecut care declara Alianţa în moarte cerebrală. De aici şi declanşarea procesului de reflecţie vizând creşterea rolului politic al NATO şi nevoia de coordonare în terţe spaţii a aliaţilor, proces aflat în curs.


FOTO Shutterstock

Gafele şi excesele greco-cipriote care au schimbat susţinerea UE

Franţa şi Emmanuel Macron s-au considerat întotdeauna apărătorii UE, ai statelor membre şi deţinătorii responsabilităţii pentru apărare după Brexit. Pe această bază, poziţia Franţei a fost legitimă, chiar dacă ascundea nemulţumirile anterioare în relaţia cu Turcia, de unde implicarea în conflict alături de Grecia şi Cipru. Şi potopul de cuvinte nediplomatice şi vorbe grele a început să curgă între cei doi aliaţi. Dar Secretarul General al NATO a reuşit la summit să închidă tema divergentă. Ba chiar şi acum a generat discuţii şi negocieri tehnice greco-turce, între cei doi aliaţi, denunţate de către partea greacă, într-un gest cel puţin lipsit de reverenţă.

A fost începutul unui set de gafe succesive care au schimbat sprijinul european pentru Cipru, pas cu pas. Discuţia telefonică de marţi între Macron şi Erdogan a fost punctul terminus al acestui proces, precedat de acordul Greciei vizând discuţiile exploratorii şi negocieri bilaterale cu Turcia. Mai întâi Grecia a făcut gestul nepoliticos de a nega negocierile tehnice mediate de secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, apoi Atena a nemulţumit Germania, deţinătoarea preşedinţiei rotative a Consiliului UE, prin subminarea negocierilor mediate de aceasta după semnarea acordului de delimitare cu Egiptul – concurent cu cel turco-libian anterior – şi anunţul extinderii unilaterale a zonei economice exclusive în insulele sale aflate inclusiv în imediata apropiere a litoralului turc.

Apoi, cam tot pe atunci, premierul grec Mitsotakis a făcut o vizită într-o asemenea insulă, la un km de malul turc, în timp ce pe alte insule au început diferite operaţiuni de militarizare şi instalare de echipament militar. Aceste gesturi au fost interpretate drept provocări de către Turcia, dar şi de către Germania şi UE, pentru că ele ameninţau exact cadrul de dialog. Războiul cuvintelor şi gesturi de survol al avioanelor turce peste insulele greceşti au adâncit criza.

Peste toate, Ciprul a făcut cea mai mare greşeală: a blocat adoptarea sancţiunilor la adresa Belarusului lui Lukashenko condiţionând de adoptarea unor sancţiuni asupra Turciei. Or condiţionarea unei teme de interes general-european printr-una individuală e un comportament profund ne-european, ştiute fiind înclinaţia şi forţa UE în atingerea consensului între mulţii membri. Gestul s-a repetat la Consiliul Afaceri Externe din 21 septembrie, fapt care a alienat ireversibil sprijinul european pentru Cipru. El a determinat şi discuţiile telefonice de a doua zi când Franţa şi-a apropiat poziţia cu cea a Turciei.

Nu e mai puţin adevărat că Turcia e un partener important al UE. Şi Emmanuel Macron, în ciuda tiradelor sale mai belicoase la adresa Turciei – după o ciocnire cu iz militar în largul coastelor Libiei, când navele turce au blocat controlul francez asupra unei nave suspectate că aduce arme în Libia încălcând embargoul ONU – a găsit cu cale de fiecare dată să sublinieze statutul de aliat în NATO şi de partener european strategic al Ankarei. De altfel, relaţiile UE-Turcia sunt extrem de complexe şi multiple, de unde şi interdependenţa, şi imposibilitatea unei confruntări reale de anvergură între cele două părţi fără pierderi majore pentru ambii actori.

O discuţie telefonică cu miez pentru relansarea concilierii franco-turce

Discuţia telefonică a fost una clar de reconciliere, precedată de discursurile celor doi lideri în cadrul Adunării Generale a ONU, prin internet, discursuri în care nuanţele s-au regăsit, iar înclinaţia spre reconciliere a fost transparentă. Astfel, Recep Tayyip Erdogan a anunţat o conferinţă regională asupra Mediteranei de Est – cu impact pe delimitări şi explorarea resurselor energetice deopotrivă – insistând pe prioritatea Turciei de a rezolva dezacordurile printr-un „dialog sincer pe baza dreptului internaţional” şi purtat de pe picior de egalitate, fără a tolera nici o măsură impusă, nici o hărţuire şi nici un atac.

Emmanuel Macron a făcut şi el cu ochiul spre Ankara vorbind despre principiile dialogului între aliaţi, despre construcţia indispensabilă a unei Pax Mediterranea, dar nu cu preţul unor intimidări, ci prin respectul pentru dreptul internaţional, cooperarea şi respectul între aliaţi. Dialogul telefonic din acea seară între cei doi preşedinţi nu avea cum să aibă o concluzie alta decât pozitivă.

Am urmărit cu atenţie comunicatele celor două preşedinţii, una dintre intreprinderile pe care le recomand întotdeauna masteranzilor cărora le predau. E un exerciţiu mult mai bogat în informaţii decât plictiseala prezumată a abundenţei de cuvinte ambigue şi constructe încifrate diplomatic. Astfel, Preşedintele Erdogan a subliniat fără echivoc faptul că sursa tensiunilor din Estul Mediteranei este ignorarea intereselor Turciei şi ale turcilor ciprioţi – o susţinere greu de contrazis într-o formulă a proiectului EastMed care ignoră şi izolează Turcia, într-un exerciţiu complet neeuropean ce ar reclama altfel inclusivitatea şi respectarea drepturilor tuturor. De altfel, preşedintele turc a subliniat şi dorinţa de dialog şi negociere, şi deschiderea spre o soluţie negociată, fără a atenta la drepturile altora, dar cu apărarea propriilor interese şi drepturi potrivit dreptului internaţional.

De cealaltă parte, şi Emmanuel Macron a făcut apel tot la dreptul internaţional şi la negocieri cu bună credinţă pentru a reduce presiunea din regiune. Faptul că discuţiile exploratorii greco-turce au fost lansate a venit în sprijinul acestor eforturi, chiar dacă preşedintele francez a insistat ca negocieri similare să fie purtate şi cu administraţia cipriotă, nerecunoscută de către Turcia.

Comunicatele diplomatice mai aspre decât conţinutul discuţiei oficiale: paşi spre dezescaladare

De altfel, ambele părţi au avut elementele proprii de salvare a aparenţelor: în comunicatele respective, clar destinate propriului public, apar elementele ceva mai contondente şi ferme, incomparabil mai apăsate decât par a fi fost discuţiile în final. Preşedintele Erdogan anunţă că i-ar fi spus lui Macron că Turcia aşteaptă ca Franţa să aibă o abordare responsabilă şi constructivă, iar canalele de comunicare dintre cele două ţări să rămână tot timpul operaţionale, o referire la lipsa de dialog care a dus la escaladarea artificială a relaţiilor între cei doi aliaţi, subliniind înclinaţia Turciei spre negocieri. În alt loc se menţionează că Turcia aşteaptă ca Franţa să aibă o abordare mai prudentă şi constructivă la nivel eurpean.

La rândul său, Preşedintele francez Emmanuel Macron a anunţat că i-a cerut marţi omologului său turc Recep Tayyip Erdogan să se angajeze „fără ambiguitate” în dezescaladarea tensiunilor puternice cu statele membre UE Grecia şi Cipru în regiunea de est a Mediteranei. În plus, comunicatul notează că Macron „a solicitat Turciei să respecte pe deplin suveranitatea statelor membre ale UE, precum şi dreptul internaţional, să se abţină de la orice nouă acţiune unilaterală care ar putea provoca tensiuni şi să se angajeze fără ambiguitate în construirea unei zone de pace şi cooperare în Marea Mediterană”. Preşedintele francez „a solicitat, de asemenea, Turciei să respecte pe deplin embargoul asupra armelor din Libia în cadrul definit de ONU, precum şi interesele de securitate ale aliaţilor săi în Siria”.

Pe agenda de discuţii s-au aflat, fireşte, Libia şi Siria, pe lângă tensiunile din Estul Mediteranei, dar convorbirea de mai bine de o oră a mai avut şi teme de interes bilateral, ale relaţiilor Turcia-UE şi alte teme regionale, se spune în comunicate. În plus, au existat abordări mai dure ale unor purtători secundari de mesaje ale ambelor state care vorbeau fie despre abordarea cu bun simţ a discuţiilor şi de aşteptarea preşedintelor turc a unei reacţii ponderate la Consiliul European – amânat pentru începutul lunii – iar ministrul turc al Apărării a invocat depăşirea cu 200 de ani a perioadei napoleoniene a Franţei în Estul Mediteranei. Totuşi, semnalele au fost clare spre dezescaladare.

În plus, pe surse, a apărut faptul că discuţia a vizat şi solicitarea preşedintelui Erdogan ca Franţa să deblocheze vânzările de sisteme de apărare anti-aeriană franco-italiene SAMP-T al Eurosam, dotate cu rachetele Aster 30, şi a proiectului pregătit cu companiile turce Aselsan şi Roketsan, care presupune producţia proprie de sisteme în următorii 10 ani şi transferul de tehnologie, produsele europene urmând să înlocuiască sistemul S400 rusesc neoperaţional şi neconectat cu sistemele aliate. În contrapartidă, Preşedintele Macron a cerut omologului său să clarifice obiectivele Turciei în Siria înainte de a intra în discuţie această vânzare şi transfer tehnologic.

Acest nivel al discuţiilor, calat pe interese strategice şi de afaceri cu armament, arată clar depăşirea barierelor cele mai importante de divergenţă, în timp ce preşedinţii au mutat dialogul tehnic la nivel ministerial şi al instituţiilor prezidenţiale pentru a clarifica detaliile acestor teme, cu perspectiva apropierii evidente a poziţiilor. O veste ce împinge şi relaţiile greco-turce spre conciliere şi ameninţă excepţionalismul şi comportamentul unilateral al Ciprului, şi aşa ameninţat de o prezenţă rusă excesivă pe partea sa de insulă, reclamată ca fiind cu influenţă negativă pentru sancţiunile la adresa lui Lukashenko şi ale Rusiei la nivelul UE. Rezultatul e aşteptat joi şi vineri, în Consiliul European reprogramat.