Majoritatea analiştilor au vorbit despre Afganistan în ultimele zile. Nu vreau să reiau cronologia evenimentelor de recuperare a capitalei Kabul de către talibani. Vreau să fac o analiză a ceea ce a dus la acest final şi la consecinţele geopolitice ale „Războiului împotriva terorii”. Sunt elemente noi care nu au fost spuse până în acest moment.

În Afganistan nu a existat o strategie clară şi măsurabilă

„Războiul împotriva terorii” este ştirea de ieri, cum spun politicienii, fiind înlocuită de ştirea de astăzi ”revenirea marilor rivalităţi de putere”. Creşterea Chinei, războiul de dezinformare/măsurile active ale Rusiei şi creşterea intensităţii războiului cibernetic sunt problemele care domină acum geopolitica. Războiul lui George W. Bush în Afganistan după 11 septembrie pare acum o parte a istoriei la fel ca Marele Joc Victorian. Pentru mulţi, „Nu interveniţi” este lecţia evidentă. Dar, de multe ori, războiul este inevitabil. Intervenţia militară NATO în Afganistan, generată de atacurile reţelei Al-Qaida asupra SUA pe 11 septembrie 2001, a fost prima şi singura dată când Alianţa Nord-Atlantică a invocat Articolul 5 privind apărarea colectivă, potrivit principiului că un atac asupra unui aliat este considerat un atac asupra tuturor.

După două decenii, există disensiuni care afectează poziţia unitară referitoare la modul de încheiere a "celui mai lung război al Americii". În momentul în care insurgenţii talibani înconjuraseră oraşul Kabul, Ben Wallace, ministrul britanic al Apărării, a dezvăluit că încercase anul acesta să formeze o coaliţie a ţărilor NATO cu poziţii similare în scopul menţinerii unei anumite prezenţe militare în Afganistan. Lordul George Robertson, care era secretar general al NATO în momentul atentatelor produse în SUA, în septembrie 2001, şi care a activat Articolul 5 după câteva ore de la tragicul eveniment de la Turnurile Gemene, a sugerat că lipsa de unitate în cadrul Alianţei este dăunătoare. "Este slăbită Alianţa Nord-Atlantică deoarece principiul «mergem împreună, ne retragem împreună» pare să fi fost abandonat atât de Donald Trump, cât şi de Joe Biden", a declarat lordul George Robertson pentru Financial Time.

Oficiali din cadrul Administraţiei Biden s-au consultat cu aliaţii în efortul de a depăşi abordarea izolaţionistă din perioada lui Trump. Însă, în cazul Afganistanului, unii membri ai NATO s-au plâns că Washingtonul i-a pus în faţa faptului împlinit. "Au fost discuţii îndelungate, Statele Unite au ascultat opiniile, dar Biden a luat decizia politică", a declarat un oficial care cunoaşte modul în care a fost făcută planificarea retragerii trupelor. Trebuie să învăţăm din eşecurile noastre din Afganistan, sau ne vom găsi încă o dată luptând fără o strategie coerentă, împotriva unui inamic ale cărui scopuri şi obiective ne sunt străine, într-o ţară despre a cărei cultură nu ştim nimic. S-a întâmplat exact ca în Somalia unde triburile adversare s-au unit împotriva americanilor. Şi acolo cultura tribală a triumfat pentru că nu a fost cunoscută.

În Afganistan nu a existat o strategie clară şi măsurabilă. În momente diferite, misiunea a fost capturarea celor din spatele atacurilor asupra Turnurilor Gemene, îndepărtarea talibanilor, stoparea producţiei de opiu, stabilirea unui guvern democratic şi instalarea drepturilor omului de rit occidentale. Acest lucru a fost fundamental naiv într-o ţară plină de decenii de război fratricid şi de un sistem vechi de secole de politică tribală. Să nu uităm ca, atât sovieticii cât şi americani au intrat într-o ţară în plin război civil. Războiul civil a început în Afganistan în toamna 1978, cu 14-15 luni înaintea invaziei sovietică. El a fost o consecinţa directă a politicilor de comunizare agresivă a ţării, începute de Partidului Democratic al Poporului din Afganistan, de orientare pro-sovietică.

Întoarcerea talibanilor după 20 de ani un şoc geopolitic

Decizia preşedintelui Biden de a pune capăt prezenţei militare a SUA în Afganistan este una populară printre americani, dar a precipitat un dezastru pentru Afganistan. Spre deosebire de predecesorii săi, Biden a făcut o alegere clară cu privire la ce să facă în Afganistan. "Nu voi induce în eroare poporul american susţinând că doar puţin mai mult timp ar face diferenţa", a spus el. Întoarcerea guvernării talibanilor în Afganistan la 20 de ani după eliminarea grupului de către o coaliţie condusă de SUA a constituit un mare şoc, în primul rând pentru populaţia afgană şi nu numai.

Cu toate numeroasele defecte ale guvernul central afgan, acum dizolvat, în aceşti 20 de ani acesta a permis afganilor să trăiască sub un sistem considerabil mai puţin represiv decât cel impus de talibani ultima dată când au fost la putere, dar un sistem extrem de corupt. Consolidarea rapidă a controlului talibanilor asupra Afganistanului va avea reverberaţii largi, nu numai în regiunea Asiei Centrale, ci şi în Orientul Mijlociu. Statele arabe, unele cu legături prietenoase atât cu talibanii, cât şi cu Statele Unite, vor cântări măsura în care se pot baza pe Washington pentru sprijin şi supravieţuire. Şi o multitudine de grupuri armate, inclusiv miliţii, grupări rebele şi alţi actori nestatali, care s-ar putea inspira din victoria aparentă a talibanilor. Deocamdată, atenţia publică este concentrată asupra situaţiei civililor afgani, care au suportat aproape toată suferinţa cauzată de părţile aflate în luptă în Afganistan, inclusiv a talibanilor sau a lorzilor războiului susţinuţi de diferitele părţi aflate în conflict.

Este reîntoarcerea Americii posibilă în Orientul Mijlociu?

S-au încurcat operaţiunile din Irak cu cele din Afganistan? Da. De fapt, această încurcătură strategică a conflictului din Afganistan cu cel din Orientul Mijlociu se întoarce la primii ani ai ”Războiului împotriva terorii”, când SUA sub preşedintele de atunci George W. Bush a luat decizia de a muta resurse la războiul său din Irak. În consecinţă, a ignorat Afganistanul pentru războiul din Irak care a început în 2003 ”înfometând” demersurile militare americane din Afganistan de resursele financiare necesare şi de atenţia politică. Dintr-o perspectivă regională, este clar că SUA intenţionează să-şi reducă amprenta militară în Orientul Mijlociu şi că Washingtonul va fi mai puţin înclinat în timp să intervină militar în numele partenerilor sau aliaţilor săi de acolo. Deocamdată, există semne că diferiţii ”antagonişti” ai regiunii - în special Arabia Saudită şi Iran, dar şi Turcia şi Egipt - au deschis uşa angajamentului diplomatic, după o perioadă de concurenţă sporită.

În timp, SUA ar putea reveni în Orientul Mijlociu, datorită coagulării miliţiilor susţinute de Arabia Saudita şi Iran sau de acţiunile Teheranului împotriva Israelului dar şi de apariţia unor noi cai de influenţă datorate Israelului, Iranului şi Arabiei Saudite inamici cu ambiţii geopolitice dar şi religioase. Nu ar trebui să fie o surpriză dacă mişcările militante, în special mişcările religioase şi milenare, citesc în restaurarea talibanilor o susţinere a rezistenţei armate susţinute împotriva SUA şi a aliaţilor săi. Grupurile regionale cu ideologii diverse, de la fracţiuni de rezistenţă palestiniene la miliţii şiite irakiene şi Hezbollah din Liban, vor vedea în revenirea talibanilor la putere o justificare a războiului lor de gherilă ca fiind cea mai eficientă cale de a-şi atinge obiectivele politice.

Enduring Freedom sau eliminarea teroriştilor din Afganistan

Cu două decenii în urmă, în decembrie 2001, oficialii SUA au jucat un rol principal în convocarea Conferinţei de la Bonn care a stabilit planul Occidentului (care însemna de fapt planul Washingtonului) pentru un Afganistan post-taliban. Obiectivele convenite nu au fost chiar ambiţioase. Printre acestea s-au numărat „reconcilierea naţională, pacea durabilă şi stabilitatea şi respectarea drepturilor omului în toată ţara. Participanţii la Bonn au promis, de asemenea, să garanteze „dreptul poporului din Afganistan de a-şi determina în mod liber propriul viitor politic în conformitate cu principiile islamului, democraţiei, pluralismului şi justiţiei sociale.

Implicit în această viziune grandioasă a autodeterminării supravegheate a fost imaginea unei naţiuni afgane populată de oameni definiţi de o identitate naţională comună, mai mult sau mai puţin ca norvegienii, să zicem, sau finlandezi. În aceeaşi lună, generalul Tommy Frank, comandantul general al forţelor de coaliţia angajată în operaţiunea Enduring Freedom, a vizitat Kabul pentru a participa la ceremoniile instalării lui Hamid Karzai ca preşedinte interimar al Afganistanului, omul preferat de SUA. Frank a evocat imagini cu el însuşi împodobit într-o „togă cu ornamente violet şi o coroană de laur”. Războiul american din Afganistan parcă ajunsese la final. În opinia sa, Frank a condus una dintre cele mai mari victorii militare din istoria SUA. În câteva săptămâni, a scris el ulterior, forţele aflate sub comanda sa au „distrus o armată pe care sovieticii nu au reuşit să o alunge cu mai mult de jumătate de milion de oameni” şi astfel „au eliberat douăzeci şi cinci de milioane de oameni şi au unificat ţara”.

Scopul operaţiunii Enduring Freedom a fost de a distruge sanctuarul şi a elimina terorişti şi simpatizanţi terorişti prezenţi în Afganistan. Până la sfârşitul anului 2001, Frank s-a convins singur declarând că „ne-am îndeplinit misiunea”. De fapt niciun general cu trei sau cu patru stele, care i-a urmat, nu a câştigat războiul. Au fost victorii parţiale în sesiunea de primăvară sau de toamnă a ofensivelor talibane derulate de pe teritoriul propriu sau din Pakistan.

Ce explică această diferenţă între aşteptări şi rezultate, între promisiunile făcute şi promisiunile abandonate? Nimeni nu ar fi reuşit să îndeplinească misiunea, chiar dacă autorităţile politice din Washington s-au distanţat de obiectivele ambiţioase articulate la Bonn. În cele din urmă, misiunea se micşorase la acest lucru: ”evitaţi înfrângerea directă!”.

În timp ce scriu acest lucruri, forţele talibane s-au instalat confortabil la Kabul. Războiul american şi al Coaliţiei din Afganistan s-a încheiat. Unii spun cu un eşec alţi cu o îndeplinire parţială a obiectivelor asumate. O explicaţie principală este că un număr insuficient de afgani au fost dispuşi să lupte (şi să moară) pentru ordinea politică pe care Coaliţia o instalase la Kabul. Chiar şi cu Karzai ca lider, regimul notoriu corupt nu a dobândit niciodată legitimitate în ochii afganilor obişnuiţi. Între timp, forţele de securitate afgane create cu un cost enorm de către Statele Unite şi partenerii săi nu au atins niciodată o eficacitate reală. Şi totuşi anumite formaţiuni afgane de elită au demonstrat competenţă şi spirit de luptă, în timp ce unităţile obişnuite nu l-au dobândit niciodată. Din nou, corupţia a fost factorul destabilizator. Talibanii au valorificat incertitudinea cauzată de acordul din februarie 2020 încheiat la Doha, Qatar, între grupul militant şi Statele Unite acord care a solicitat o retragere completă a americanilor din Afganistan.

Unele forţe afgane şi-au dat seama că în curând nu vor mai putea conta pe puterea aeriană americană şi pe un alt sprijin crucial pe câmpul de luptă şi au devenit receptivi la abordările talibanilor. Cedările negociate de talibani cu oficiali guvernamentali afgani de la diferite niveluri, au câştigat în importanţă în lunile următoare acordului de la Doha, potrivit unui oficial american şi a unui ofiţer afgan menţionaţi de Washington Post. Apoi, după ce preşedintele Biden a anunţat în aprilie că forţele SUA se vor retrage din Afganistan în această vară fără condiţii, capitulările au început să se înmulţească. Lupta armatei afgane împotriva talibanilor a implicat mai multe unităţi de elită capabile şi motivate. Însă au fost deseori trimişi pentru a oferi un ajutor armatei şi unităţilor de poliţie mai puţin antrenate, care au cedat în mod repetat sub presiunea talibanilor. Talibanii ofereau

150 de dolari pentru ca oricine din guvern să se predea şi să li se alăture, a spus ofiţerul afgan unui reporter de la Washington Post şi a continuat „Ştii, care este preţul corect acum?”

Cât au cheltuit americani în Afganistan?

Contribuabilii americani au plătit 2,261 trilioane dolari, conform unei estimări a Universităţii Brown, notează Fox Business. Suma totală investită se împarte pe mai multe categorii de cheltuieli. Astfel, printre altele, s-au investit 933 miliarde de dolari pentru operaţiunile de contingenţă ale Departamentului Apărării, cu 443 miliarde de dolari a fost suplimentat bugetul de bază al Departamentului de Apărări în legătură cu războiul, 296 de miliarde de dolari au fost cheltuiţi pentru îngrijirea veteranilor războiului din Afganistan şi alte 59 de miliarde de dolari, o finanţare suplimentară pentru Departamentul de Stat. Alte 530 miliarde de dolari au fost atribuite plăţilor dobânzilor la datoria de război din ultimele două decenii. De asemenea, Guvernul american a investit peste 143 miliarde de dolari în eforturile de reconstrucţie din Afganistan, inclusiv 88 de miliarde de dolari pentru instruirea şi echiparea forţelor de securitate afgane, conform datelor oferite de Inspectorul General Special pentru Reconstrucţia din Afganistan (SIGAR).

Ce s-a întâmplat după victoria din 2001?

Generalul Tommy Frank a fost până la urmă eliminat din peisajul Afganistanului. Nu în ultimul rând, a fost decizia lui George W. Bush de a se lansa într-o vânătoare de ”raţe sălbatice” în Irak, când soarta Afganistanului încă nu era foarte clară. Şi totuşi nu putem spune cu certitudine că concentrarea asupra unui război înainte de a începe un al doilea ar fi produs în cele din urmă un rezultat mai favorabil în primul. Dar nu există nicio îndoială că deturnarea atenţiei şi a resurselor pentru a sprijini Operaţiunea Libertate Irakiană (Operation Iraqi Freedom) a avut un efect paralizant asupra eforturilor de stabilizare şi reconstrucţie a Afganistanului. La fel ca războiul din Vietnam, războiul din Afganistan reprezintă o judecată a elitei securităţii naţionale şi a profesiei militare americane. Esenţa acestei hotărâri este următoarea: având în vedere un adversar convenţional - Saddam Hussein din Irak este un exemplu perfect - forţele armate ale Statelor Unite sunt capabile să ofere o performanţă impresionantă însă împotriva unui adversar care refuză să coopereze, care demonstrează chiar şi un minim de rezistenţă tip gherilă, forţele SUA se descurcă mai puţin. Un duşman care refuză să lupte după regulile convenţionale ale războiului i-a descurajat pe militarii aliaţi.  

Moartea lui Osama şi greşeală de a mai continua operaţiunile militare

În opinia mea totul ar fi trebuit să se încheie odată cu lichidarea lui Osama bin-Laden atunci când talibani nu mai erau doriţi în Afganistan şi nici nu erau pregătiţi de o nouă recucerire a ţării. A fost momentul de inflexiune care nu a fost valorificat nici de politicieni nici de militari. În urmă cu zece ani, camera de comandă de la Casa Albă era martora unor momente extrem de tensionate. Cei mai importanţi lideri politici şi militari ai Statelor Unite erau acolo şi urmăreau în direct operaţiunea de lichidare a lui Osama bin-Laden. În calitate de comandant al armatei, Barack Obama a decis să trimită un comandou al forţelor speciale să îl anihileze pe liderul Al Qaida după o pregătire prealabilă a operaţiunii într-un perimetru similar celui în care avea să se desfăşoare acţiune. Amiralul William McRaven, a fost comandantul misiunii în care a fost ucis Osama bin-Laden[1]. Justificarea preşedintele Biden pentru retragerea din Afganistan

Douăzeci de ani mai târziu, preşedintele Joe Biden s-a angajat să retragă toate trupele din Afganistan până la 31 august 2021, punând capăt celui mai lung conflict armat purta de SUA alături de o coaliţie - cunoscut colocvial drept „războiul pentru totdeauna” (”The Forever war”). Biden, care a susţinut în 2001 invazia, se retrage într-un moment în care talibanii - organizaţia islamică extrem de conservatoare care adăpostea Al-Qaeda în 2001 - străbat jumătate din ţară, ucigând civili şi apărători ai drepturilor omului şi asediind zeci de oraşe, luându-le în primire fără să tragă un cartuş. Retragerea SUA se produce într-un moment de incertitudine în care talibanii au purtat deja discuţii cu oficiali chinezi şi ruşi în timp ce negociau la Doha cu americanii. De fapt ruşii, chinezii şi pakistanezii sunt singurii diplomaţi care au mai rămas în ambasadele lor din Kabul. Biden a reamintit că decizia de retragere a fost luată de fosta administraţie Trump, care a ajuns la un acord cu talibanii prin care a redus prezenţa americană de la 15.500 de oameni la 2.500 de soldaţi. Acordul prevedea ca forţele americane să plece până la 1 mai, deşi „talibanii se aflau în cea mai puternică poziţie militară” din 2001.

Totodată, după 1 mai nu a mai existat niciun acord care să protejeze trupele americane faţă de talibani. Violenţa în Afganistan deja, când a început această fază finală a retragerii americane. Fosta secretară de stat Hillary Clinton a avertizat cu mult timp înainte cu privire la „consecinţe uriaşe” dacă armata SUA ar pleca iar una dintre predecesoarele ei, Condoleezza Rice, a prezis că America va fi forţată la un moment dat să se întoarcă în ţară.  Având în vedere ascensiunea militară recentă a talibanilor şi persecuţia continuă a oponenţilor săi, în mod sigur câştigurile obţinute de noul stat afgan - cum ar fi drepturile femeilor - se vor pierde în curând. Biden, care s-a angajat să „protejeze şi să împuternicească femeile din întreaga lume” în timpul campaniei sale pentru preşedinţie, va fi foarte conştient de faptul că în curând ar putea urma căsătoriile forţate şi sclavia sexuală în Afganistan.

Cum justifică preşedintele Biden retragerea din Afganistan?

Două motive stau la baza justificării retragerii din Afganistan. Primul este că o prezenţă militară continuă nu mai este în interesul americanilor. Într-un discurs de luna trecută, Biden a susţinut că ţara are preocupări mai presante: ”pandemia de coronavirus, ameninţarea de securitate cibernetică, schimbările climatice şi ceea ce el a descris drept o „competiţie strategică cu China”. A doua justificare a lui Biden este: SUA pleacă pentru că şi-a îndeplinit obiectivele iniţiale. În discursul prezidenţial din luna iulie el a menţionat: „Ceea ce Statele Unite au făcut în Afganistan a însemnat: prinderea teroriştilor care ne-au atacat în 11 septembrie şi oferirea acestora justiţiei americane dar şi degradarea ameninţării teroriste şi împiedicarea ca  Afganistanul să devină o bază din care ar putea continua atacurile împotriva Statelor Unite. Am atins aceste obiective”. Bin Laden ar putea fi mort, dar organizaţia sa rămâne.

Potrivit lui Edmund Fitton-Brown, fost diplomat britanic în Orientul Mijlociu, care monitorizează acum Al-Qaeda şi talibanii pentru Organizaţia Naţiunilor Unite, „conducerea superioară al-Qaeda este prezentă în Afganistan, prezentă şi co-localizată cu talibanii”. Conform condiţiilor acordului de pace dintre Statele Unite şi talibani, semnat la Doha în februarie 2020, talibanii sunt obligaţi să rupă legăturile cu Al-Qaeda. Fitton-Brown, însă, spune că „legăturile talibanilor cu Al-Qaeda sunt strânse. Nu există nicio sugestie că talibanii au făcut ceva substanţial sau decisiv pentru a-şi îndeplini obligaţiile de a suprima orice ameninţare viitoare din partea Al-Qaeda”. Cu alte cuvinte, acum când talibanii au recâştigat puterea, SUA vor lăsa Afganistanul în aceeaşi poziţie în care l-au găsit când au început operaţiunile militare.

Chiar şi Biden, care încearcă să justifice retragerea din Afganistan, nu anticipează buna-credinţă din partea talibanilor. Întrebat de jurnalişti dacă are încredere în grup, el a răspuns: „Este o întrebare serioasă? Nu, eu nu. Dar am încredere în capacitatea armatei afgane” Ceea ce nu s-a îndeplinit. În Afganistan, prezenţa forţelor americane a contribuit la o mişcare anti-colonialistă pentru recruţii din zonele rurale care le-a amintit acestora de sovietici. La fel şi corupţia din guvernul afgan. De două decenii încoace, mişcarea talibanilor cucereşte încet, sat cu sat. Este un tip foarte sofisticat de joc în teren cu mobilizare la nivel local. Militanţii şi-au completat rândurile militanţilor printr-o campanie de teamă şi violenţă.

Oamenii care s-au înrolat în forţele de poliţie sau armata naţională au fost asasinaţi. Au fost vizaţi şi intelectuali publici, jurnalişti, personalităţile din mass-media şi alţii care reprezintă faţa tânără a societăţii civile din Afganistan. Prăbuşirea spectaculoasă a armatei din Afganistan, care a permis luptătorilor talibani să ajungă la porţile Kabul în numai 9 zile, în ciuda a douăzeci de ani de pregătire şi a miliarde de dolari în ajutor american, a început cu o serie de acorduri intermediate în satele din Afganistan între grupul militant şi o parte din membrii guvernului afgan, oficiali de rang inferior. Acordurile, oferite iniţial la începutul anului trecut de către talibani, au fost adesea descrise de oficialii afgani drept încetarea focului, dar liderii talibani ofereau de fapt bani în schimbul predării armelor deţinute de forţele guvernamentale, potrivit declaraţiilor unui ofiţer afgan şi unui oficial american date pentru Washington Post.

În următorul an şi jumătate, întâlnirile au avansat la nivel de district şi apoi rapid la capitalele provinciale, culminând cu o serie uluitoare de predări negociate de către forţele guvernamentale, conform interviurilor cu mai mult de o duzină de ofiţeri afgani, poliţişti, militari din forţele speciale şi alţi soldaţi. Şi nu în ultimul rând Biden are un argument emotiv determinant. „Câte mii de fiice şi fii ai Americii sunteţi dispuşi să riscaţi?”, i-a întrebat el pe detractorii săi. „Cât timp a-ţi vrea să rămână acolo?” Este evident că America trebuia să se retragă în 2011 odată cu eliminare lui Osama.

Afganistanul este un Potemkin la scara unei ţări

Timp de 20 de ani Coaliţia a construit un sat  ”Potemkin[2]” şi l-a numit Afganistan. Acum, această ”democraţie de carton” a fost călcată în picioare în câteva zile de talibani. Războiul a atras un sfârşit greu de suportat nu din cauza pasului unui preşedinte din ultimele săptămâni, ci pentru că întregul proiect a fost greşit. Afganistanul nu era pregătit pentru democraţie, iar miliarde de dolari în ajutor american nici măcar nu puteau începe să schimbe acest fapt. Având în vedere că forţele SUA şi cele aliate au oferit securitate, guvernul afgan nu a trebuit nici măcar să îndeplinească funcţia de bază a vreunui stat aceea de a asigura securitate cetăţenilor săi. Guvernul afgan trăia din caritate - bani străini, arme străine. Cum poate cineva să fie surprins de ce se întâmplă în momentul în care banii şi armele (şi trupele care le poartă) dispar? Când Gorbaciov a tăiat fondurile în 1989 şi a retras trupele sovietice guvernul de la Kabul a căzut. Istoria se repetă. O cavalcadă de generali şi politicieni afgani şi-au minţit conaţionali timp de două decenii cu privire la disponibilitatea forţelor afgane pe care le antrenaseră în toţi acei ani.

”Endless wars” şi ”forever wars”

„Războaie fără sfârşit”, „războaie pentru totdeauna” - aceşti termeni au avut sens nu numai în ceea ce priveşte conflictul din Afganistan, ci într-un mod mai larg şi figurativ în sensul că George W. Bush a început ceva ce nici el, nici succesorii săi nu puteau termina. Un coşmar financiar pentru naţiunea americană. Situaţia nu a fost comparabilă cu desfăşurarea nesfârşită a trupelor americane în Europa şi Japonia. Niciun american nu se gândeşte la aceste desfăşurări ca la războaie în curs - pentru că nu sunt războaie în desfăşurare: nu există inamici care să lupte cu americanii în Germania sau Japonia. Nici Coreea de Sud nu este o paralelă plauzibilă cu Afganistanul: Coreea de Sud este bogată, stabilă, mult mai populată decât inamicul său din nord şi pregătită bine din punct de vedere militar iar statul sud-coreean a fost construit de o serie de oameni politici  puternici precum Syngman Rhee ( ultimul şef de stat al guvernului provizoriu al Republicii Coreea şi primul preşedinte al Coreei de Sud din 1948 până în 1960) sau Park Chung-hee (fost general unul dintre cei mai importanţi 100 de asiatici conform revistei Times deşi a fost într-un fel un militar controversat).

Un război pierdut dăunează mai puţin unei ţări precum Statele Unite. Pierderea din Vietnam, umilinţa evacuării ambasadei în 1975, a fost o ruşine pe care americanii au depăşit-o rapid. Vietnamul încă bântuia America din anii Reagan, dar amintirea a stimulat ţara să îşi reconstruiască moralul, precum şi armata. În vara anului 2011, generalul locotenent William Caldwell IV a declarat[3] că a rezolvat în cele din urmă o problemă care a ţinut trupele americane în Afganistan timp de un deceniu. Sub supravegherea sa, a afirmat el, consilierii şi formatorii militari americani şi ai coaliţiei au transformat armata şi poliţia afgană într-o forţă de luptă profesionistă care ar putea apăra ţara şi ţine talibanii la distanţă. Trei luni mai târziu, într-un briefing de ştiri la Pentagon, Caldwell a spus că soldaţii afgani şi poliţia au fost anterior într-o formă teribilă: slab conduşi, neinspiraţi şi peste 90 la sută dintre ei analfabeţi.

El a spus însă că decizia administraţiei Obama de a cheltui 6 miliarde de dolari pe an pentru instruirea şi echiparea forţelor de securitate afgane a produs o schimbare remarcabilă. El a prezis că insurgenţa condusă de talibani va dispărea şi că afganii vor prelua responsabilitatea asigurării ţării lor până la sfârşitul anului 2014, permiţând trupelor de luptă americane să plece. Aşa s-a întâmplat şi în Vietnam. Şi acolo am avut declaraţii de acest gen.

De fapt, conform documentelor obţinute pentru viitoarea carte a ziarului Washington Post „The Afghanistan Papers: A Secret History of the War[4], oficialii militari americani au păstrat în mod privat îndoieli fundamentale privind durata războiului şi că forţele de securitate afgane ar putea deveni vreodată competente sau ar renunţa la dependenţa lor de banii şi de puterea de foc a SUA. „Gândirea că putem construi o armată afgană atât de repede şi de bine a fost o nebunie”, a declarat unul dintre anonimii  guvernamentali intervievaţi în 2016. Cert este ca Afganistanul nu este singurul sat ”Potemkin”.

Ce a mers greşit în Afganistan?

Prăbuşirea forţelor armate afgane mult mai rapidă decât oricine se aştepta, a dezvăluit profunzimea corupţiei existente în statul afgan. Pe hârtie, Afganistanul avea 300.000 de soldaţi şi poliţie paramilitară şi 30.000 de forţe speciale - mai mult decât suficient pentru a asigura ţara împotriva unei insurgenţe, dacă era abilitată şi bine motivată această forţă. Cele mai bune dintre aceste trupe sunt la fel de bune ca oricare din regiune. Dar erau înşiraţi în mii de puncte de control din toată ţara, slab hrăniţi, rareori plătiţi şi cu combustibil şi muniţie vândute înainte să ajungă la ei. Multe dintre unităţi erau compuse din „soldaţi fantomă”, trupe fantomă a căror plată a fost încasată de ofiţerii superiori. Corupţia a fost înrădăcinată în Afganistan încă de la începutul conflictului, în urmă cu 20 de ani. Aceasta a fost o greşeală uriaşă făcută de secretarul apărării american Donald Rumsfeld. El a dorit ca miliţiile afgane să fie principala forţă pe teren pentru a învinge talibanii şi Al Qaeda. Sprijinul internaţional urma să fie compus doar din puterea aeriană şi o „amprentă uşoară” a forţelor speciale.

Dar miliţiile afgane pe care le-a ”udat” cu milioane de dolari erau conduse chiar de stăpânii războiului al căror banditism şi violenţă la mijlocul anilor 1990 a dus la apariţia talibanilor, în primul rând, ca reacţie la acea criminalitate. După 2001, stăpânii războiului şi-au folosit noua respectabilitate finanţată de SUA pentru a se îndrepta spre poziţii de putere în aşezarea post-talibană, care a devenit un motor constant al corupţiei. Preşedintele afgan, Ashraf Ghani, a încercat să adune ”sub drapel” naţiunea numai cu discursuri în parlament şi vizite în oraşele mari ameninţate de talibani. El i-a încurajat pe ”lorzii războiului” să lupte alături de forţele guvernamentale. Dar, deşi aceştia au fost un impediment pentru un guvern afgan timp de 20 de ani, atunci când au fost testaţi, s-au dovedit că şi-au pierdut capacitatea de a duce războiul. Slăbiciunea lor a fost afişată atunci când luptătorii talibani l-au batjocorit pe lordul războiului Abdul Rashid Dostum, defilând în uniforma sa de mareşal după ce i-au capturat sediul din nordul ţării, în timp ce un alt lord al războiului legendar Ismail Khan a fost luat captiv de talibani în oraşul vestic Herat când oraşul a căzut sub dominaţia talibană. Identitatea liderilor talibani, care au preluat puterea la Kabul şi au instalat haos în capitala afgană, devine mai clară.

După cum a raportat New York Post, Khairullah Khairkhwa este unul dintre liderii extremişti de acum înainte în fruntea Afganistanului. Acest fost ministru de interne şi fost guvernator al provinciei Herat era un apropiat al lui Osama bin Laden şi al Mollahului Omar, liderul suprem al talibanilor. De asemenea, este considerat unul dintre „principalii stăpâni ai drogurilor din vestul Afganistanului”. Când era la putere, el a supravegheat aplicarea legii islamice cu sălbăticie  precum lapidări şi decapitări. Arestat în Pakistan după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, Khairullah Khairkhwa a fost unul dintre cei cinci comandanţi talibani eliberaţi din închisoarea Guantanamo din Cuba de către administraţia lui Barack Obama. În mai 2014, Casa Albă a eliberat şi a transferat în Qatar cinci înalţi lideri talibani deţinuţi la Guantanamo. Aceasta, în schimbul eliberării sergentului şi dezertorului american în vârstă de 28 de ani, Bowe Bergdahl, capturat de talibani. Printre ei, Khairullah Khairkhwa. Chiar dacă Pentagonul l-a clasificat ca fiind prea periculos pentru eliberare, Barack Obama şi-a dat acordul. Aceşti extremişti, supranumiţi „Taliban Five” de presa americană, au fost totuşi printre cei mai periculoşi terorişti şi responsabili de moartea a mii de şiiţi din Afganistan.

La începutul anului 2021, Khairullah Khairkhwa se întreţinea, la Moscova, cu trimisul preşedintelui Joe Biden în Afganistan, Zalmay Khalilzad. El făcea atunci parte din delegaţia oficială a talibanilor care a negociat condiţiile finale ale retragerii americane, aminteşte New York Post. Khairullah Khairkhwa a promis, de asemenea, guvernului Biden că nu va fi lansat niciun atac în Afganistan, cu condiţia ca Statele Unite să-şi retragă trupele din ţară. Rapoarte din Kandahar şi Kabul indică faptul că extremiştii şi-au încălcat deja cuvântul. Ghidaţi de o „kill list”, ei merg din uşă în uşă pentru a-şi pedepsi duşmanii.

Administraţia Bush, UE şi Planul Marshall pentru Afganistan

Administraţia Bush a vrut să arate lumii că un nou Plan Marshall pentru Afganistan este posibil deşi ţara era una tribală care trăia într-o epocă feudală de mult uitată în Europa şi niciodată existentă în America. După douăzeci de ani, America a cheltuit echivalentul Planului Marshall în Afganistan. Şi, deşi nu au construit exact o nouă Germanie, s-au înregistrat progrese semnificative. Războiul nu a fost degeaba şi ajutorul nu a fost degeaba. A apărut un nou Afganistan încrezător, acela care fuge acum de talibani. Atitudinile sociale s-au schimbat şi nu doar în marile oraşe. Femeile din toată ţara se aşteaptă acum la o viaţă diferită, una închisă în Legea Şaria, decretată de ”misoginul Taliban”. Acest lucru este nou şi va face dificil pentru talibani să îşi impună voinţa asupra ţării, cu excepţia utilizării violenţei constante. Ei nu guvernează cu consimţământul cetăţenilor şi există întrebări dacă pot conduce o administraţie.

Talibanii care capturează femeile tinere şi le ţin drept sclave sexuale, sunt o copie directă a acţiunilor/miliţiilor grupului Stat Islamic, sunt diferiţi de talibanul de la mijlocul anilor 90. Poate fi dificil de crezut, dar pe atunci talibanii au fost o uşurare pentru multe părţi ale Afganistanului, din cauza violenţei şi a criminalităţii lorzilor războiului. Una dintre primele mişcări populare ale talibanilor în 1994 a fost eliminarea punctelor de control care extorcau bani de la camionagii de-a lungul autostrăzii principale de sud prin Kandahar. Aceste puncte de control au revenit. Talibanii au redevenit comercianţi de droguri cherestea şi pietre preţioase.

Am recitit zilele acestea Rezoluţia Parlamentului European din 16 decembrie 2010 referitoare la „O nouă strategie pentru Afganistan” care în principiu afirmă că după 9 ani de război rezultatele sunt minime şi nu s-a reuşit să se elimine revolta talibanilor și să se instaureze pacea și stabilitatea în această ţară unde este nevoie de o nouă strategie. În rezoluţie se spune despre Afganistan: coaliţia forţelor internaţionale este instalată la faţa locului, dar nu este capabilă să învingă̆ talibanii și ceilalţi insurgenţi, iar mişcarea de insurgenţă și cea a talibanilor nu se pot impune în faţa acestor forţe militare.

În 2009 generalul Stanley McChrystal a declarat că nu are indicii cu privire la o prezenţă extinsă a Al-Qaeda în Afganistan, iar alţi înalţi funcţionari americani au confirmat faptul că prezenţa Al- Qaeda în Afganistan este foarte redusă ei migrând în Pakistan. Să nu uităm că Afganistanul nu este doar sursa celei mai mari producţii de opium din lume și principalul furnizor al pieţelor de heroină din UE și din Federaţia Rusă, dar și unul dintre primii producători de canabis din lume, conform unui raport recent al UNODC. În urma acestui raport a apărut Planului de acţiune al UE pentru Afganistan și Pakistan. Ce s-a ales de el vedem astăzi.

În loc de concluzie

Puţini au înţeles istoria a trei războaie anglo-afgane anterioare, politica tribală sau Paştunwali, codul bazat pe onoare al poporului paştun (cel mai mare grup etnic din Afganistan care a format majoritatea talibanilor). Şi mai puţini din cei prezenţi în Afganistan, militari sau civili din ONG-uri sau structuri internaţionale le vorbeau limba. Neînţelegerile au distrus fiecare interacţiune. S-a negociat cu persoanele greşite şi s-a înţeles greşit intenţia prietenului şi a inamicului. Construcţia unei şcoli a fost oprită atunci când bărbaţii din sat au atacat şantierul de construcţie - folosirea muncitorilor din alt sat a fost considerată ca o desconsiderare a celor din staul respectiv.

Helmand a fost un gol întunecat, cu surse nesigure de informaţii, producând un mediu incert şi volatil. Americanii au recrutat în cele din urmă antropologi pentru a-i ajuta să înţeleagă poporul afgan. Este o lecţie care ar trebui adoptată în pregătirea unui „al doilea război rece” cu China. Militarii  ar trebui să înveţe limba chineză, istoria, politica şi filosofia. Ambasadele şi consulatele din China, Hong Kong şi Taiwan ar trebui să fie pline de următoarea generaţie de comandanţi care se cufundă în cultura chineză şi stabilesc contacte care să ofere oportunităţi de decodificare a unei societăţi complet diferită de cea Occidentală. Niciodată să nu mai punem trupele noastre în ţări şi culturi despre care nu avem cunoştinţe de bază.

Mişcarea de retragere a trupelor făcută de Biden are logică, mai ales dacă credeţi că singura soluţie pe termen lung la instabilitate în Afganistan este un acord de pace intra-afgan. Problema este că talibanii par într-o dispoziţie belicoasă. Retragerea SUA ar putea fi opţiunea cea mai puţin proastă, dar subliniază lipsa de sens a unui război continuat peste momentul obţinerii unei victorii necesare de parcurs.

Armata americană părăseşte o ţară în care nu ar fi trebuit niciodată să intre, pentru o perioadă lungă de timp şi chiar în timpul unui război civil în derulare început cu 14-15 luni înaintea invaziei sovietice din anii 70 şi neterminat niciodată.  Acesta este un război care a costat 2 trilioane de dolari SUA. Mii de trupe afgane şi NATO au murit şi a dus la înfiinţarea lagărului de detenţie din Golful Guantanamo. Indiferent dacă este sau nu decizia corectă, retragerea SUA pune întrebarea – a meritat uciderea lui Osama atât cheltuială?

Post Scriptum: Grupurile care asistă refugiaţii şi alţi imigranţi au cerut administraţiei Biden să înceapă imediat evacuările umanitare, în timp ce trupele americane ar putea ajuta în acest efort. A apărut şi un plan de evacuare. Propunerile lor includeau transportului aerian al afganilor către insula Guam. Pe acest teritoriu american izolat din Pacific, afganii vulnerabili ar putea aştepta - în afara pericolului şi într-un mediu controlat - pentru a fi examinaţi şi prelucraţi pentru o eventuală mutare. Această strategie are precedent: după căderea Saigonului, guvernul SUA a trimis refugiaţi vietnamezi în Guam pentru procesare iniţială şi a făcut-o din nou în anii 1990 cu kurzi şi irakieni vizaţi de Saddam Hussein.

Oficialii Guam au declarat că sunt gata şi aşteaptă să primească evacuaţii afgani. A fost nevoie de un timp destul de lung, până la jumătatea lunii iulie, pentru a anunţa planurile de a trimite doar 2.500 de interpreţi afgani şi alţi aliaţi la Fort Lee, Virginia şi pentru încercarea de a trimite restul aliaţilor afgani într-o „ţară terţă” în timp ce aşteaptă examinarea. Departamentul Apărării a declarat că se pregăteşte să găzduiască temporar până la 22.000 de aliaţi afgani mai vulnerabili şi membrii familiei lor la alte două baze americane. Acesta este un progres semnificativ. Dar chiar înainte ca acest lucru să se întâmple, trupele americane trebuie să se asigure că afganii vulnerabili pot ieşi efectiv. Acest lucru necesită securizarea aeroportului din Kabul, astfel încât să poată pleca atât zborurile militare, cât şi cele comerciale. Tadjikistanul a pregătit deja 100000 de locuri în tabere de refugiaţi dar a şi mobilizat 230.000 de rezervişti.


[1] De ce a fost bin-Laden omul pentru care cei mai buni oameni din forţele speciale s-au pregatit?. Invazia sovietică din Afganistan, din decembrie 1979, a schimbat pentru totdeauna viaţa lui Ben Laden. A îmbrăţişat cauza anticomunistă, moţându-se în Afganistan unde, timp de zece ani, a dus o campanie, în cele din urmă victorioasă, împreună cu mujahedinii. Experţii în informaţii consideră că CIA a avut un rol activ în înarmarea şi antrenarea mujahedinilor, inclusiv a lui Ben Laden. Însă sfârşitul războiului a adus o schimbare în crezurile sale. Ura sa faţă de Moscova s-a transferat către Washington după ce 300.000 de soldaţi americani, inclusiv femei, şi-au făcut o bază în Arabia Saudită, ţară unde se află două dintre cele mai sfinte locuri ale islamului. Era în timpul războiului din Golf din 1991 împotriva Irakului. Ben Laden a jurat că va răzbuna ceea ce el considera a fi o blasfemie. Împreună cu tovarăşii săi mujahedini, a adus în mediile antiamericane din Orientul Mijlociu priceperea sa în luptă şi zelul islamic. Presiunile americane au determinat expulzarea sa din Arabia Saudită - care i-a retras cetăţenia în 1994 - şi apoi din Sudan, iar ben Laden s-a întors în Afganistan în ianuarie 1996, unde domnea anarhia printre diversele grupuri islamice, inclusiv maliţia fundamentalistă talibană, care a reuşit să captureze capitala Kabul nouă luni mai târziu. Forţele aliate au intrat în Afganistan la sfârşitul anului 2001. În acel moment, se credea că este posibil ca Ben Laden să fi fost ucis în timpul bătăliei pentru controlul peşterilor de la Tora Bora. În realitate, Ben Laden trecuse graniţa în Pakistan, o ţară în care se bucura de o popularitate similară vedetelor pop sau actorilor de film.

[2] Potemkiniadă (Sat Potemkin) este un termen de origine rusă prin care se face referire la o metodă de falsificare a realităţii prin înfrumuseţare. Termenul provine de la numele lui Grigori Potemkin, feldmareşal rus, demnitar al statului şi favorit al ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei.

[3] „Am făcut paşi extraordinari, progrese incredibile”, a declarat Caldwell, şeful comandamentului de formare al SUA şi NATO din Afganistan, Consiliului pentru relaţii externe din Senatul SUA în iunie 2011. „Ei sunt probabil cei mai bine pregătiţi, cei mai bine echipaţi şi cei mai bine conduşi dintre toate forţele pe care le-am dezvoltat în Afganistan. Ei continuă să se îmbunătăţească doar cu timpul. ”

[4] Cartea „The Afghanistan Papers: A Secret History of the War”, de Craig Whitlock, este disponibilă pe amazon Cartea se bazează pe interviuri cu peste 1.000 de persoane care au jucat roluri directe în război.