Game of Thrones ca imoralism modern

O figură de copil şi o armată--combinaţia tipic modernă de sentimentalism şi brutalitate

La televiziune, omul care face un show se numeşte creator. Nu întocmai ca Dumnezeu, dar similar, întrucât vorbeşte şi oamenii într-o măsură îl cred. Scriitorii cei mai lăudaţi astăzi se spune că au creat propriul univers sau propria lume. De ce ar crea cineva o lume în care haosul se întoarce să distrugă ordinea peste cadavrele atâtor oameni? Poate e o atitudine rezonabilă: Nici oamenii nu sunt tocmai ce se cred--şi mai are şi haosul dreptate.

Realismul anunţă că ăsta e adevărul. Nimeni nu vrea să recunoască--afară de cei înţelepţi, suficient de înţelepţi pentru a ghici ce pofteşte un public de milioane şi a-i vinde tocmai produsul râvnit, fie şi inconştient--şi sunt sigur că vă gândiţi, ca orice om cinstit, că vă iubiţi familia şi prietenii, poate chiar şi ţara. Nu aţi face nefăcute--nici nu vorbiţi despre ele. Nu vă delectaţi amicii cu ameninţări dramatice despre toate trădările care urmează, inevitabil şi imprevizibil. Pentru asta există televizorul.

Am numit imoralitatea acestei doctrine a realismului un moralism. Adică transformă morala într-o polemică nu întru totul cinstită sau rezonabilă... Polemica este ţintită împotriva singurului om rău, absolutistul, cel care cred în bine şi rău, şi mai ales în bine. Ştiu că vă gândiţi că poate nu-i nici binele atât de rău! Şi probabil toţi ne dorim binele! Ba chiar este posibil să cunoaşteţi oameni care respectă preoţi sau învăţători... Dar realismul din Game of Thrones nu se aplică vieţilor voastre, ci unor personaje fictive. Psihologia poveştii, însă, este cea cu care trăim zilnic. Realismul trebuie să distrugă oamenii care vorbesc despre bine pentru că aceşti oameni vor să vă spună cum să vă trăiţi vieţile.

Realismul este deci baza democratică a libertăţii, sau raţionamentul implicat în libertatea de a face ce vrei, tu şi eu, şi noi toţi! Dacă, însă, există bine şi rău, există limite pe care voinţa individului sau a colectivului nu le poate depăşi. Nu vreau să spun că nu pot fi comise crime sau păcate. Ci că a le comite distruge ordinea în care oamenii pot trăi ca fiinţe umane. Nu poţi avea şi o ordine bună, şi oameni răi. Realismul vrea să distrugă moralitatea pentru ca anumite crime sau păcate necesare lucrurilor bune pe care toţi le vrem--prosperitate şi siguranţă, în special--să poată fi comise în pace. Realismul va construi ordinea umană pe o altă bază.

În Game of Thrones, majoritatea tipilor răi sfârşesc destul de rău, deşi de obicei mai bine decât tipii buni. Dar nu ei sunt importanţi, deşi atrag atenţia din când în când. Toată povestea asta prelungită interminabil, probabil pentru a-i face pe Tolstoi şi pe Dostoievksi să regrete lenea de a nu fi scris romane şi mai lungi, pare să fie despre o prinţesă în exil, care după un mariaj politic care revine la teroare şi viol descoperă că poate să iubească pe omul care a violat-o. (Vă spun în treacăt, de curând în Game of Thrones cuplul incestuos a ajuns la viol în camera cadavrului copilului lor--aici, moralismul feminist a sărit în sus--incestul din poveşti ar trebui să fie consimţit, ştie oricine...)

Ei bine, domnişoara începe să elibereze sclavi, să le omoare stăpânii, să construiască armate pentru a cuceri lumea. Asta este noua bază. Ordinea politică medievală, care se destramă, se poate acum reconstrui fie democratic, fie printr-o tiranie nouă şi mai teribilă, dar câteva mii de pagini mai încolo... E o imagine aproape perfectă a modernităţii--Machiavelli spune că a descoperit un nou continent în politică, aşa cum Columb a descoperit unul--şi domnişoara aceasta la fel în poveste. Toată lumea ştie, Game of Thrones este o poveste cu machiavelisme. Ei bine, vă promit, domnişoara este eroul machiavelic. Eliberarea sclavilor este evident la modă, pentru că trăim într-o democraţie. Nu vreau să spun că cineva în lumea noastră luptă pentru a elibera zecile de milioane de sclavi ca în sec.19 sau luptă împotriva tiraniilor ca în sec.20, dar măcar în poveştile la modă se întâmplă asta...

Imoralismul modern, chiar dacă ar avea succes, depinde de moralitate. Nimeni nu vrea să fie violat sau măcelărit. Dacă legile divine sunt abandonate, altele vor fi necesare, care vor fi cel mult umane--şi toate lucrurile umane sunt schimbătoare. Ce autoritate indiscutabilă poate să ne dea legi? Imoralismul modern este deci în criză de la naştere. Pe de o parte, toţi vrem să trăim cum vrem, fiecare, inclusiv uitându-ne la Game of Thrones şi lăudând ororile. Pe de altă parte, nimeni nu este dispus să facă din principiul libertăţii democratice ceva atât de serios încât să încalce legea. Contradicţie! Cititorii mei mă asigură: E doar o poveste, doar nu vor începe adolescenţii să creadă că au dragoni! Ba exact asta mă tem că se întâmplă cu noi toţi. Oricând apare întrebare: Care este autoritatea din spatele forţei?, suntem într-o criză de legitimitate.