VIDEO Conga

… nimic ciudat, dar în mod firesc exotic. Şi decât să le numim pe toate tobiţe, tam-tamuri sau darabane, noi, ca nişte ascultători atenţi şi respectuoşi, ajungem la concluzia că e parcă mai interesant să le ştim pe nume, cum arată şi să le identificăm instantaneu atunci când le descoperim într-un grup muzical.

Setul de « congas » domină orice secţie ritmică, find, după setul de tobe, cel mai răspândit şi mai voluminos instrument specific şi a fost denumit după ritmul de conga folosit la carnavalurile din Cuba, bătut pe « astambores ». A nu se confunda cu bongos, mică pereche de tobe cu membrane mai subţiri sau cu bombo, un instrument de percuţie argentinian. Tot conga, sau comparsa, reprezintă şi un stil de dans. De fapt, doar englezii îi spun « congas ». Vorbitorii de spaniolă o numesc « tumbadoras ». 

Cei din Puerto Rico însă, folosesc termenul general de « conga », iar separat, spun « tumba » la cea mare dintre ele şi « nino » la cea mai mică. Sunt practic imposibil de confundat, la fel cum sunt imposibil de displăcut. Doar fonetic se pot încurca, chiar dacă uneori denumirile variază. Le iubeşti excepţia momentului în care trebuie să le cari. Formă, sunetul plin şi cald la atingere devin nesemnificative în momentul în care încerci să iei o conga în braţe. În acel moment te gândeşti că sunt mai bune bongosurile, un cajon, orice, numai să nu cari congas. În rest, fascinaţia relaţiei cu un astfel de instrument este greu de descris în cuvinte. 

Este o experienţă spirituală, muzicală, chiar erotică, în momentul în care pielea membranei îţi răspunde pe măsura priceperii cu care o atingi. Setul modern de conga conţine cinci elemente, de la cel mai mic, requinto sau superquinto, urmat de quinto şi conga propriuzisa, cea din mijloc, până la tumba şi tumbadora, cele mai mari şi cele mai joase ca sunet. Cea mai răspândită configuraţie este aceea formată din conga şi tumba, la care se poate adaugă un quinto, doar dacă instrumentistul care le foloseşte (conguero) are ce spune printr-un nivel muzical ridicat. 

Este o experienţă spirituală, muzicală, chiar erotică, în momentul în care pielea membranei îţi răspunde pe măsura priceperii cu care o atingi.

După felul în care sunt fabricate, aceste instrumente par a proveni din butoaie, care cu câteva sute de ani în urmă erau folosite de africani pentru cine ştie ce treburi ... butoaiele au devenit makuta, pe care sclavii africani le-au cărat cu secole în urmă oriunde au fost trimişi. Cuba a adus forma şi imaginea nouă a acestor instrumente. Primele echipamente moderne au fost fabricate de fraţii Peraza, iar toţi cei care au urmat au adus ceva nou la sistemele de prindere, de întindere, design, precum şi la maniera de interpretare. Termenul de « conga » a fost popularizat în anii `50, când muzica cu specific latino-american a început să cucerească Statele Unite ale Americii. 

Jazz-ul american s-a combinat cu « son »-ul cubanez, dând naştere la ceea ce numim « mambo », devenit ulterior « salsa ». Deşi Arnaz este unul dintre cei care a răspândit sunetul şi numele de A« conga A», chiar dacă toba pe care o folosea pe vremea aceea semăna mai mult cu un boku, folosit mai mult în Santiago de Cuba. De aceea, muzica în care recunoaştem cel mai des conga este legată de sound-ul cubanez, indiferent dacă se cântă muzică religioasă afro-caraibeana, merengue sau salsa. Adaptarea lor la scară populară, folosirea lor în diferite culturi, se datorează diversificării terminologiei şi implicit a genurilor muzicale. În repertoriul funk sau orice ritm cu metrică africană întâlnim acest sunet cu predilecţie în componenţa secţiei ritmice. Lemnul din care sunt făcute poate fi stejar sau frasin, iar în ultima vreme au apărut instrumentele din fibră, cu membrane din plastic. Înălţimea medie a unui astfel de instrument este de aproximativ 75 de centimetri. 

Muzica în care recunoaştem cel mai des conga este legată de sound-ul cubanez, indiferent dacă se cântă muzică religioasă afro-caraibeana, merengue sau salsa.

O conga din lemn, cu cap din piele de bovină sună mai cald, mai natural, iar una din fibră are un sunet mai tare şi mai ascuţit. Percutionistii de pop-rock preferă fibra, cei de jazz sau de tradiţional aleg lemnul. Reuşita legată de conga implică o relaţie strânsă cu instrumentul, chiar dacă în primele luni, după primele câteva mii de lovituri, nu scăpa nimeni de vânătăi şi umflături în palme. E nevoie de mult studiu şi o integrare cât mai armonioasă în orice context muzical. 

Conga player, Santiago de Cuba   FOTO: trekearth.com

Dacă se trece cu bine peste durere şi se învaţă loviturile de bază corecte, nimeni nu se mai răneşte niciodată, deoarece mâna se adaptează regimului, la fel ca în artele marţiale. La cântat se folosesc degetele şi palmele, intensitatea loviturii find determinată de încheietură mâinii şi nu de braţul întreg. Oricum, dacă doriţi să va apucaţi de percuţie, începeţi cu ceva mai mic şi mai accesibil. Setul de « congas» apare de obicei după o vreme, evolutiv, după multe alte accesorii. Majoritatea percutionistilor virtuozi folosesc setul de « conga», cei mai buni încercând să-i extindă aria de exprimare, modernizând stilul şi sound-ul. Printre ei se număra Jack Constanzo, Chano Pozo, Giovanni Hidalgo, Ray Mantilla, Poncho Sanchez, Ray Barretto, Alex Acuna sau Luis Conte. Instrumentul a ajuns extrem de popular, din moment ce poate fi cumpărat şi din România. Totuşi, nu cumpăraţi orice poloboc care poartă numele de conga. Marca cea mai serioasă este LP (Latin Percussion), pentru că produce instrumente foarte diverse şi la o calitate foarte bună, chiar şi pentru începători. 

Reuşita legată de conga implică o relaţie strânsă cu instrumentul, chiar dacă în primele luni, după primele câteva mii de lovituri, nu scăpa nimeni de vânătăi şi umflături în palme.

Dacă vă atrage comunicarea prin sunet, dacă ritmul va mişcă gândurile şi corpul, puteţi începe să va gândiţi la un instrument de percuţie în casă, ca la un animal de companie, o permanentă sursă de echilbru şi bucurie. Terapia prin ritm şi cunoaşterea instrumentelor de percuţie ne ajută să înţelegem principiul cel mai important pe care se bazează existenţa noastră. La fel ca bătaia inimii sau respiraţia, putem să găsim nenumărate metode prin care ne putem conecta la legile naturii, pentru o viaţă mai liniştită.

Totul curge, totul se transformă, măsura înclinaţiei către stânga este egală cu măsura înclinaţiei către dreapta. Ritmul compensează.