N-o să vă plictisesc povestindu-vă prea multe despre cum am descoperit eu trupa, e de ajuns să spun că eram prin clasa a şasea, ascultam un radio local şi tot auzeam piesa „Wish you were here“. Îmi notasem versurile şi într-un final am aflat cine cântă. Aşa a început totul. Mult mai importante sunt însă lucrurile pe care le-am făcut eu pe muzica lor şi, mai ales, în numele Pink Floyd-ului.

În anul întâi de facultate, garsoniera fără baie din spatele cimitirului de la Buziaş a fost toată un Pink Floyd, la fel au fost şi tramvaiele murdare, şi străzile străine din Timişoara pe care le-am străbătut cu muzica în urechi. Toţi bărbaţii de care m-am îndrăgostit au încercat să mă înveţe şi mai mult, şi mai mult, şi mai mult Pink Floyd. Cele mai albe după-amieze ale mele s-au petrecut pinkfloydian. Am în cap o cameră cu o canapea şi un scaun, o cămăruţă sinistră care a fost unul din cele mai frumoase locuri în care am stat vreodată, pentru că Pink Floyd. Pentru că Pink Floyd, na!

Apoi, patru miliarde de seri în care oamenii necunoscuţi se transformă în prieteni, căci Pink Floyd! Ca în reclama aia în care doi bărbaţi care vorbesc limbi diferite merg cu trenul şi încep să se împrietenească rostind nume de fotbalişti. Se mai adaugă un catralion de dimineţi în care cineva deschide geamurile larg să intre lumina şi aerul, fără să ştii că intră şi Pink Floyd, şi viaţa. Mersul cu maşina ore în şir, călătoritul în Pink Floyd. Şi să nu uit weekendul de acum două ierni, când a nins atât de mult încât am stat blocată în casă şi am văzut filmul „The Wall“ de două ori (îl mai văzusem până atunci de vreo trei ori, tot iarna. Nu ştiu de ce filmul ăla se vede cel mai bine iarna!).

Zilele trecute, când mi s-a propus să scriu un text despre Pink Floyd, mi s-a părut ceva minunat. De fapt, e o chestie greu de spus în cuvinte. E ca şi cum m-ar chestiona cineva de ce o iubesc eu pe mama. Pentru că mama e mama. Pentru că Pink Floyd e Pink Floyd (cu toate sentimentalismele şi nostalgiile, cu toate patriotismele sufletului, toate durerile, toate tâmpeniile şi toate lucrurile bune pe care le poţi face într-o viaţă).

Întorcându-mă la taică-miu, care m-a uimit cu cunoştinţele lui despre Pink Floyd, l-am întrebat în ce împrejurări a ascultat el trupa şi cine l-a învăţat să facă asta. Răspunsul lui a fost absolut minunat: pe scurt, erau implicaţi anii `70, o fată cu părul lung şi nişte viniluri. Mai multe nu pot spune, totuşi, pentru că este secret :)

Apropo: mergeţi la concertul lui Roger Waters, pe 28 august. Nu ştiu să vă spun de ce. Dar mergeţi.