Succesul mondial, mai bine zis planetar, al noului film al regizorului Christopher Nolan (44 de ani) reafirmă ceea ce ştiam deja: londonezul este unul dintre puţinii autori de film contemporani care se exprimă în cadrele rigide ale filmului comercial, de mare public. „Interstellar“ diagnostichează, însă, şi slăbiciunile şi defectele acestui cineast mult prea ridicat în slăvi. De data aceasta, fraţii Nolan (Christopher şi mai tânărul Jonathan, 38 de ani, colaborator la scenariul mai tuturor filmelor fratelui său) se iau la trântă cu nimeni altul decât Einstein, folosind conceptele acestuia pentru o poveste, gen „odisee spaţială“, care se doreşte revoluţionară.

De fapt, din punct de vedere ştiinţific, scenariul conţine o serie incredibilă de aberaţii şi enormităţi, stupefiantă pentru cine a citit şi înţeles măcar manualul de fizică din liceu (fără să mai vorbim de cei care, la viaţa lor, au parcurs SF-uri cu adevărat serioase). Dar, desigur, dacă filmul ar fi fost acurat ştiinţific, nu ar mai fi fost niciun fel de poveste de spus. Dacă e să fim răi până la capăt, am putea spune că cei doi nu fac decât să preia puerilitatea şi infantilismul din aşa-zisa „trilogie a Cavalerului Negru“ şi să le transfere într-un film cu tematică şi problematică serioase, tratate însă complet simplist.

Casă, amară casă

„Interstellar“ reia clişeul străvechiului vis al omenirii de a părăsi planeta natală şi de a hoinări printre astre, numai că de data aceasta nevoia e cea care ne împinge spre migraţie. Într-un viitor apropiat, Pământul se întoarce împotriva noastră şi nu mai vrea să ne hrănească (poate pentru că l-am exploatat prea mult? – fraţii Nolan evită această întrebare esenţială, ca şi altele la fel de importante).

După o perioadă de haos social, omenirea se reîntoarce la agricultură şi, cel puţin formal, întoarce spatele tehnologiei prea avansate. Filmul este, însă, neverosimil din start. Populaţia de fermieri şi agricultori beneficiază în continuare de internet, drone, maşini agricole cu procesor teleghidate etc., ca şi când acestea ar fi de la sine înţelese şi nimic nu s-ar fi întâmplat. Este un viciu de logică, o eroare iniţială care se răsfrânge treptat asupra întregii poveşti.

Mai „deştepţi“ ca Einstein

Mai mult, agenţia spaţială americană, celebra NASA, îşi continuă activitatea într-un loc secret, neştiută de nimeni. Scopul: să găsească o cale de a ne evacua definitiv de pe Pământ, specialiştii fiind conştienţi că, într-un interval de o generaţie, oamenii rămaşi se vor sufoca, din lipsă de oxigen în aer. Se pare că o civilizaţie avansată, aşa-numiţii „ei“, a plantat spre a ne ajuta o „gaură de vierme“ în apropierea planetei Saturn (exact aşa!), ca metodă de a ne transborda într-o altă galaxie foarte îndepărtată. În astrofizică, „gaura de vierme“ nu-i decât o speculaţie (într-adevăr, foarte utilă şi ofertantă pentru autorii de SF), cert este că, odată plecaţi de pe Terra, eroii noştri se plimbă, intră şi ies prin „găuri de vierme“ şi prin „găuri negre“ ca la ei acasă.

Fraţii Nolan folosesc conceptele einsteiniene din teoria relativităţii cu o mare uşurinţă (inclusiv aşa-numitul „paradox al gemenilor“, fals din punct de vedere ştiinţific), bazându-se pe ignoranţa majorităţii privitorilor. Nimic nu ne spune că pe o planetă cu gravitaţie foarte mare timpul trece altfel decât în rest, dar scenariul îşi construieşte pe această premisă mare parte din potenţialul dramatic. În plus, dacă ar fi să ne gândim minim raţional, riguros şi ştiinţific, eroii ar trebui să nu supravieţuiască de la prima încercare, dar se pare că asta nu contează prea mult.

Tonalitate spielbergiană / tematică kubrickiană

Din punct de vedere stilistic, „Interstellar“ arată într-adevăr ca un film bun, spre deosebire de precedentul opus al lui Nolan, „Inception”, unde regizorul îşi sacrifica creativitatea în favoarea marilor studiouri şi a efectelor speciale, realizând filmul într-o manieră comercială (de-abia premiera lui „Interstellar“ arată cât de prost era cu adevărat „Inception“!). Nolan e de lăudat pentru că a ales – şi a reuşit să-şi impună opţiunea în faţa atotpotenţilor producători! – să realizeze filmul într-o estetică mai apropiată de adevăratul cinema, care să nu mai „gâdile“ gusturile publicului foarte larg. De fapt, aspectul că multe secvenţe sunt atât de bine realizate este tocmai cel care, pe moment, te face să fii „vrăjit“ şi să nu-ţi dai seama de neverosimilitatea lor. Spre final, momentele cele mai tensionate atât din spaţiu, cât şi de pe Pământ ne sunt redate, de la Griffith citire, într-un admirabil montaj paralel.

Aşadar, „Interstellar“ marchează o reîntoarcere, din punct de vedere strict cinematografic, la mâna cea mai bună a lui Christopher Nolan, dar păstrează totuşi mare parte din deficienţele filmografiei sale, mai ales la nivel de scenariu (unele replici şi situaţii frizează de-a dreptul penibilul). Se poate discuta şi despre influenţa marilor filme din anii ’70 ale lui Spielberg (în primul rând „Întâlniri de gradul trei“) şi Kubrick („Odiseea spaţială 2001“) asupra lui Nolan, pentru că evident aceasta este principala influenţă stilistică a regizorului aici. „Interstellar” este spielbergian mai ales în tonalitate, adică prin mijloacele stilistice („copilul“ este iarăşi foarte important, la fel ca în filmele americanului, iar povestea poate fi văzută, la urma urmei, ca o „întoarcere a tatălui“, invers decât în „Solaris“-ul lui Tarkovski), şi kubrickian prin o parte a tematicii (zborul spaţial, „sfârşitul copilăriei“ umanităţii; tema inteligenţei artificiale, deşi există şi ea, este secundară aici).

„Lumina ce se stinge“...

Şi mai utilă ar fi o comparaţie cu recentul „Gravity“, de anul trecut. Acolo unde filmul lui Cuaron te făcea să simţi spaţiul cosmic aproape fizic, excelând într-un „realism“ al decorului şi al acţiunilor, filmul lui Nolan nu-şi dă deloc interesul, folosind la minim şi neimpresionant efectele speciale (după părerea mea, „Gravity“ este evident superior lui „Interstellar“, atât tehnic, cât şi artistic). La fel acolo unde mai vechiul film al lui Kubrick te lăsa mut de uimire: baletul navelor spaţiale sau trecerea prin „tunelul“ spre o altă stare existenţială (la Nolan trecerile dintr-o dimensiune în alta sunt de o puerilitate vizuală rară). Desigur, lipseşte şi sosul metafizic marca Clarke din „2001”, dar acela era cam indigest încă de la început.

Este clar că Nolan nu s-a concentrat prea mult asupra aspectelor tehnice (chiar dacă marketingul filmului va susţine altceva), preferând să facă din temele filozofice, ştiinţifice şi psihologice miza principală a peliculei. Problema numărul unu pe care filmul lui Nolan o eludează, însă, este cea morală: la ce bun să ne mutăm specia în altă parte, în altă galaxie chiar, nu am făcut destul rău aici? (pentru că, totuşi, „we killed our world“...). „Natura nu este malefică; singurul rău pe care-l ducem în spaţiu se află în noi“, este singura replică referitoare la aşa ceva, dar este prea puţin.

Cu alte cuvinte: care este sensul vieţii, atât la nivel individual, cât şi colectiv? Desigur, se poate da un meta-răspuns spunând că „sensul vieţii se află în viaţa însăşi“, şi scenariul are grijă să sugereze aşa ceva prin leitmotivul citării cunoscutei poezii a lui Dylan Thomas „Do not go gentle into that good night“. Mai mult, dragostea este adusă în discuţie, prin clişeul dantesc (nu în sensul de „infernal“, ci de „amor care mişcă sori şi stele“) al definirii ei ca principală forţă motrice a universului, identificată cu gravitaţia einsteiniană! Per ansamblu, însă, filmul este total lipsit de metafizică şi nu are niciun Dumnezeu, nici măcar cât „Gravity“ mai an.

Info

Interstellar: Călătorind prin univers / Interstellar (SUA-Marea Britanie, 2014)
Regia: Christopher Nolan
Cu: Matthew McConaughey, Anne Hathaway, Jessica Chastain, Matt Damon, Michael Caine, Ellen Burstyn, John Lithgow

3 stele

Citeşte şi: „Gotham trebuie distrus“ – cronica din 2012 la filmul „The Dark Knight Rises“ al lui Christopher Nolan