„BlacKkKlansman” era oricum un film plicticos, cu personaje necredibile, care reuşea să prezinte organizaţia teroristă KKK doar ca pe o adunătură de tâmpiţi conspiraţionisţi; fără să izbutească să capteze susurul urii nepieritoare, protofasciste, nutrite de mulţi albi din America faţă de conlocuitorii lor de culoare.

Astfel încât finalul ales de Lee, în care pelicula e invadată de secvenţe de la recentele lupte de stradă din Virginia, juxtapuse acţiunii propriu-zise a filmului, nu făcea decât să transforme o structură narativă eşuată într-un straniu kitsch compoziţional.

Discursul politic antirasist îşi rata astfel ţintele, odată cu discursul artistic, mult prea slab, pe care încerca să-l paraziteze.

Ceea ce a întreprins regizorul şi scenaristul Todd Phillips, un an mai târziu, cu finalul din „Joker” - un film cu o miză cinematografică mult mai mare - este însă un viol de succes al ideologiei asupra esteticii, o execuţie ritualică aproape perfectă a artei de către activismul politic.

Numeroşi spectatori s-au lăsat absorbiţi de firul dramatic al peliculei şi au înghiţit, sub forma unei emoţii catartice, mesajul ei social - maniheist, anticapitalist, anarhist - fiind ferm convinşi că ceea ce au vizionat este o adevărată capodoperă. Şi că această capodoperă spune, inevitabil, „adevărul” despre relaţia dintre indivizi şi societate. 

„Joker” prezintă suferinţele unui bolnav psihic, care a dobândit acest handicap în copilărie, din cauza mediului violent în care şi-a trăit primii ani de viaţă şi care, odată ajuns la maturitate, se revoltă şi întoarce societăţii tot răul pe care a fost obligat să-l îndure.

Todd Phillips a reuşit să redea această relaţie, de cerc vicios al răului, ascunsă în conştiinţa unei persoane - în ciuda unor scăpări şi exagerări deranjante ale scenariului - însă nu s-a mulţumit cu atât.

A vrut, mai departe, să facă din filmul său un enunţ axiomatic al teoriei naive potrivit căreia principala sursă a răului din lume este răul pe care noi înşine, conştienţi sau nu, individual sau la nivel colectiv, îl sădim, zi de zi, în jur - cei puternici, bogaţii, fiind, desigur, singurii agenţi ai răului, în timp ce săracii, cei nevoiaşi, nu sunt decât victimele lor. 

Şi nu s-a oprit nici aici, ci a ţinut să îndese această teorie adolescentină - cu mare priză, astăzi, printre americani - în capul tuturor spectatorilor, ca pe o cateheză socialistă, de care nimeni să nu îndrăznească să se mai îndoiască vreodată.

Cum era de aşteptat, cât timp teoria este doar sugerată, prin dezvăluirea lentă a vieţii lui Joker, ea e credibilă, în sensul că reuşeşte să se insinueze în mintea privitorului şi să îi câştige o remuşcare pentru faptul că nu se gândeşte suficient de mult la numeroşii săi semeni care înfruntă condiţii umilitoare de viaţă şi că nu analizează, până la capăt, consecinţele nefaste ale cinismului său cotidian.

În clipa în care teoria devine militantă, declamatorie, demagogică - cum se întâmplă în ultima parte a filmului - ea îşi rupe propria vrajă, iar întreaga producţie cinematografică îşi relevă adevărata menire: aceea de cursă în care publicul a fost atras doar pentru a putea fi împroşcat, de la mică distanţă, cu umorile propagandistice ale regizorului.

Climaxul ultimelor zece - cincisprezece minute, când Joker - înzestrat brusc cu dicţie şi luciditate - spune vorbele acelea „testamentare”, cum că lumea plânge doar de grija bogaţilor, nu şi de cea a amărâţilor de teapa lui, apoi îl ucide, live, pe realizatorul tv Murray Franklin, iar locuitorii oraşului ies să danseze pe străzi şi să incendieze maşini, inspiraţi de exemplul eroic al acestui debil mintal, e un neverosimil act de distrugere a propriei construcţii epice prin remorcarea ei la clişeele partizanatului politic de extremă stângă.

Paradoxal, regizorul nu reuşeşte să facă din filmul său un film cu desăvârşire prost, prin această lamentabilă deturnare stilistică, pe care a premeditat-o pentru ultima parte a acţiunii, dar izbuteşte să îl promoveze, în mod incontestabil, până la rangul de capodoperă a prostului gust.

Finalul aceasta, cu un psihopat care are revelaţia „luptei perene” dintre săraci şi bogaţi şi o transmite contemporanilor săi, iluminându-i şi împingându-i pe calea unei revoluţii proletare trebuie văzut însă nu doar ca marcă a unor opţiuni ideologice personale. Ca şi în cazul finalului din „BlacKkKlansman”, el e un bun indicator al isteriei politice care încearcă America zilelor noastre. O isterie atât de dezlănţuită încât e greu de crezut că înălţimile de ridicol estetic atinse de acest totuşi interesant film hollywoodian nu vor fi escaladate curând de alte producţii cinematografice, poate chiar cu ambiţia de a le depăşi.