„Din culisele cinematografiei“. Cum s-a realizat „La Moara cu noroc“ cel mai grandios film al timpului său: „A fost o minune de la Dumnezeu!“

La şase decenii de la premieră, filmul lui Victor Iliu, ecranizare a nuvelei lui Ioan Slavici, rămâne unul dintre reperele cinematografiei autohtone. Pelicula a fost al doilea lungmetraj românesc nominalizat la Palme d’Or, după „Afacerea Protar“ (1956). Din distribuţie au făcut parte nume ca Geo Barton, Constantin Codrescu, Ioana Bulcă sau Colea Răutu.

Pe 26 ianuarie s-au împlinit 60 de ani de la premiera naţională a peliculei „La Moara cu noroc“, film-etalon al cinematografiei româneşti, care a concurat şi pentru Palme d’Or în cadrul celei de-a zecea ediţii a Festivalului Internaţional de la Cannes, desfăşurat între 2 şi 17 mai 1957.

După ce realizase primele sale filme de ficţiune în coregie, cu Jean Georgescu („În sat la noi“, 1951),
Marietta Sadova („Mitrea Cocor“, 1952) şi Sică Alexandrescu („O scrisoare pierdută“, 1954), Victor Iliu a atacat pentru prima oară o partitură pe cont propriu. Pe parcursul anului 1955 au fost realizate, succesiv, două scenarii literare după nuvela lui Ioan Slavici, de către Alexandru Struţeanu şi Titus Popovici, ambele fiind achiziţionate de conducerea Studioului Cinematografic Bucureşti. „La Moara cu noroc“ a intrat în producţie la 1 martie 1956, iar filmările au avut loc între 2 aprilie şi 11 august. Din distribuţie au făcut parte Constantin Codrescu (Ghiţă), Ioana Bulcă (Ana), Geo Barton (Lică Sămădăul), Marietta Rareş (bătrâna), Colea Răutu (Pintea), Gheorghe Ghiţulescu (Răuţ), Benedict Dabija (Buză-Ruptă), Ion Atanasiu-Atlas (Săilă Bouaru’) şi Sandu Sticlaru (Marţi).

Filmul a avut un buget de 5.474.000 de lei, record al timpului, iar spectacolul de gală al filmului, găzduit de cinematograful bucureştean „Patria“ a fost, de asemenea, cel mai grandios eveniment de acest fel organizat până atunci. Operatorii studioului „Alexandru Sahia“ au filmat festivitatea premierei şi, după o developare rapidă în laboratorul „Floreasca“, au prezentat, la sfârşitul proiecţiei filmului, imaginile în care spectatorii din sală s-au regăsit pe ecran. Deşi au trecut şase decenii de atunci, Ioana Bulcă îşi aminteşte perfect acea seară, în care s-a îmbrăcat „poate prea spectaculos pentru vârsta mea“. Pentru actriţa în vârstă de 81 de ani, un mare talent cinematografic, dar valorificat destul de rar, de-a lungul timpului, rolul Anei reprezintă „o minune de la Dumnezeu“.

„Asta-i Ana lui Slavici!“

„Abia terminasem anul I, poţi să-ţi imaginezi? Restul erau toţi actori de mult consacraţi. Mă uitam la ei, mă frecam la ochi, ziceam că nu-i adevărat! A fost o minune pentru mine. Venisem de la Sibiu, eram un copil, nu ştiam mai nimic. Când m-a văzut Victor Iliu, nici n-a mai dat nimeni probă pentru rol, a zis: «Asta-i Ana lui Slavici!». La fel, Ovidiu Gologan, operatorul, şi-a dat seama cât de bine poate aşeza lumina pe chipul meu. Când mă gândesc la filmul ăsta, mă apucă mereu nostalgia. Ar trebui să-i zicem sfânta «Moară cu noroc», aşa ceva nu va mai face nimeni. Să recunoaştem, Iliu nu se poate compara cu nimeni. Îmi amintesc că l-am întâlnit pentru prima oară atunci, la probe. Stătea cu mâinile la spate, cu faţa uşor înclinată, cu un zâmbet bun şi discret. Era cu un pas în spatele aparatului, de altfel niciodată nu obişnuia să vină în faţă. Era un om plin de poezie şi farmec, avea o cultură cinematografică extraordinară. Dacă ar fi trăit mai mult, poalte altul ar fi fost destinul multora dintre noi, actorii de atunci. El se gândea să facem împreună «Baltagul», dar n-a mai apucat“, şi-a reamintit actriţa. „O vară întreagă am stat la Hărman. Iliu era minuţios aproape până la pedanterie, la fel ca şi Gologan,care a fost şi el un mare artist! Ştia să scoată din lumină efecte magice, făcea din fiecare cadru un miracol de expresivitate“, a mai povestit Ioana Bulcă, care n-a păşit însă pe covorul roşu de la Cannes: „Astea erau timpurile...Noi, actorii, n-am însoţit filmul la festival. Dar ştiu că ziarele franceze au fost elogioase la adresa filmului, am şi păstrat o cronică, pe care mi-a dat-o Mihnea Gheorghiu“.

„Ei, asta-i! Trecem pe toată lumea pe generic...“

Mircea Mureşan, regizorul asistent al peliculei „La Moara cu noroc“, ne-a vorbit despre o altă latură a personalităţii lui Victor Iliu, dezvăluind totodată şi alte amănunte inedite din timpul filmărilor. „În 1955, după absolvire, trebuia să dăm lucrarea de diplomă, dar Institutul n-avea decât un singur aparat de filmat. Pe care a pus mâna Mihai Iacob, care a fost cel mai iute de picior. A făcut „Blanca“, după Eminescu. Noi, toţi ceilalţi, n-aveam ce face. Ca să nu stau degeaba, m-am dus la Victor Iliu, care a fost de acord să-i fiu asistent. El era deja foarte bolnav, scârţâia rău de tot filmul. Am fost în prospecţii, în zona Şiria - Arad, acolo unde se şi petrece de altfel acţiunea nuvelei. Până la urmă, Iliu a ales satul Hărman, de lângă Braşov, loc recomandat de un prieten, arhitect. Probele pentru actori au fost făcute de Liviu Ciulei. «S-a oferit să ne ajute, ne cunoaştem bine, de la «În sat la noi». L-am numit secund», ne-a anunţat la un moment dat Iliu. Puţină lume ştie, dar chiar eu am propus-o pe Ioana Bulcă, după ce Ana Colda, care părea favorită, nu i-a plăcut lui Ciulei. O cunoşteam de mai demult, era sora vitregă a unui coleg de clasă din liceu. Mama ei ţinea un atelier de fotografie în curtea cinematografului «Corso». Apoi, pe la mijlocul lunii noiembrie, foarte îngrijorat de faptul că nu exista decupajul regizoral, fără de care nu se puteau stabili devizul de cheltuieli, comenzile, contractele cu actorii, numărul zilelor de filmare, metrajul, pelicula, deplasările în provincie, directorul filmului, Andrei Negreanu, mi-a spus mie să-l scriu. Iliu a fost de acord. Existau două scenarii, unul al lui Titus Popovici şi unul al lui Alexandru Struţeanu. Al lui Titus mi se părea prea lung. Insista, la început, pe dialoguri, cizmăria lui Ghiţă, certuri cu soacra...Scene cu petrecerile porcarilor...Frumoase, dar bune pentru un film în două serii. Al lui Struţeanu, în schimb, părea mult prea condensat, dialoguri rezumate...L-am întrebat pe Iliu după care dintre ele să realizez decupajul. «Ei, vezi şi dumneata...Iei şi de colo - şi de colo...». L-am rugat apoi să mă lase şi pe mine să filmez un fragment, ca lucrare de diplomă. Am ales procesul lui Lică Sămădăul. «Bine, dacă aşa crezi...», mi-a răspuns el. Am bătut librăriile, în căutarea nuvelei. Am găsit-o la Scala, iar apoi m-am hotărât să las deoparte scenariile şi să scriu scenariul regizoral direct după textul lui Slavici“, şi-a reamintit cineastul.

„Mircea, sunt îmbrăcat, machiat? Scrie sus!“

„S-au filmat mai întâi exterioarele, vara. Eram cazaţi în Braşov, la hotelul «Coroana». Pe vremea aceea, actorii erau plătiţi cu ziua. Vreo 250 - 300 de lei, sumă frumuşică, comparativ cu diurna echipei, 25 de lei. Dacă nu filmau, nu luau banii. Au mai fost atunci zile în care Iliu se aşeza în fotoliul pliant regizoral şi zăcea tăcut, toată ziua, nefilmându-se nimic. Regulamentul economic stipula însă că, dacă actorul a îmbrăcat costumul şi a fost machiat, primeşte banii, chiar dacă nu intră în cadru. Întocmirea listelor de participare o întocmea asistentul de regie. Adică eu. Colea Răutu se învăţase repede. Se îmbrăca, se machia: «Mircea, sunt îmbrăcat, machiat? Scrie sus». Interioarele s-au filmat la Bucureşti, pe platoul improvizat în cinematograful Tomis, la Sfânta Vineri. Când decorul «sala de judecată» a fost predat pe platou, i-am reamintit regizorului înţelegerea noastră. Am intrat şi într-un rol episodic, de martor, după ce unul dintre actori nu s-a prezentat la filmare. După terminarea filmărilor, pentru că Iliu era într-o delegaţie a Marii Adunări Naţionale prin Mările Sudului, m-am ocupat şi de montaj, cu Noli Libros. La premiera de la «Patria» a fost puhoi de lume. Am stat în picioare, rezemat de peretele din fundul sălii. Cert e că nu m-a trecut deloc pe generic. La final, când în jurul lui Iliu s-au strâns şi actorii principali, mi s-a părut că aud o întrebare, a lui Colea: «Pe Mircea de ce nu l-aţi trecut pe generic?». Răspunsul lui Iliu l-am auzit răspicat şi iritat: «Ei, asta-i! Trecem pe toată lumea pe generic...» Uite aşa am ajuns eu să fiu «ghostwriter», fantoma de la Moara cu noroc. Am rupt complet legăturile cu Iliu...Nu l-am înţeles niciodată, singurul reproş pe care mi l-a făcut pe tot parcursul realizării filmului, a fost acela că m-am dus călare după apa de băut, la un izvor găsit la vreun kilometru, cu două damigene legate de şa. «Dacă păţeşte calul ceva?» Calul n-a avut nimic. Mi-am scrântit eu o gleznă!“,

Eugen Barbu: „Scenariu foarte bun, film mediocru“

Deşi filmul a avut un succes enorm, atât în ţară, cât şi peste hotare, au existat şi defăimători. Cel mai vehement a fost scriitorul Eugen Barbu. „De ce se ajunge de la un scenariu foarte bun la un film mediocru (cum este cazul, după părerea noastră, cu filmul Moara cu noroc) Cum nu sunt critic cinematografie, competenţa mea poate fi uşor pusă la îndoială şi consideraţiile de rnai jos cu uşurintă contestate. Pentru cine citit nuvela lui Slavici şi mai apoi scenariul scris de Al. Struţeanu, este cu totul evident că filmul realizat de regizorul Victor Iliu este un eşec. Sunt de acord că de data aceasta cinematografia noastră a descoperit un operator, pe Ovidiu Gologan, a cărui fotografie este cu totul excepţională şi pentru care merită toate felicitările, dar numai cu o fotografie excepţională nu se poate face ceea ce presa noastră a numit un film foarte bun. Nu contest meritele regizorului Victor Iliu şi bănuiesc că la realizarea acestui film a depus eforturi care 1-au răsplătit îndeajuns, dar nici nu pot să-i iert unele stângăcii de nepermis. Pentru cine nu a citit nuvela lui Slavici, cârciumarul Ghiţă este inexplicabil. Aproape jumătate din film spectatorul se întreabă dacă el este un om cinstit sau nu, idee ce se cerea limpezită încă de la început. Cât despre sentimentele Anei pentru Lică Sămădăul, ele sunt cu totul de neidentificat. Scena morţii Anei şi a lui Ghiţă ni s-a părut penibilă ca realizare, pentru ca să nu mai amintim de falsificarea sfârşitului lui Lică Sămădăul, foarte îndepărtat de scena finală din nuvelă. Ştiu că unui regizor îi este permisă o oarecare libertate faţă de textul literar de la care se porneşte turnarea unui film, dar numai în cazul în care necesităţile cinematografice o impun, ceea ce nu a fost neapărat necesar la Moara cu noroc (de ce i-o fi spunând Moara cu noroc se întreabă nedumerit spectatorul, pentru că nici o secvenţă nu explică titlul filmului), nuvelă foarte cinematografică în sine după părerea noastră“, nota scriitorul în numărul din martie 1957 al revistei „Film“.

„Ţăranilor le era frică că-i bagă la colectivă!“

Machiorul Mircea Vodă, care a fost, la acest film, asistentul Elisabetei Steuer, îşi aminteşte şi el câteva amănunte inedite de la Hărman şi Sânpetru, din vara anului 1956. „Era nevoie de porci, ca să putem filma turmele lui Lică Sămădăul. Încă nu se încheiase colectivizarea pe vremea aia, ţăranii aveau simţul proprietăţii. Acolo, în zonă, erau sate foarte bogate, săseşti. Cu chiu, cu vai, s-au adunat porcii. Ţin minte că cei din echipa de filmare mergeau din poartă-n poartă şi le ofereau bani ţăranilor, practic chirie pentru animale. Nimeni n-a vrut să-i ia. De ce? Pentru că nu voiau să semneze nimic, le era frică că-i bagă la colectivă! Au fost probleme şi cu figuraţia. Când am filmat arestarea lui Lică Sămădăul, sunt şi eu acolo, în cadru, la poarta unei case. Pentru că nu veneau oamenii, le era frică“, a povestit Vodă.

Văzusem, înainte de premieră, panoul uriaş din faţa fostei clădiri a Circului de Stat, vizavi de Universitate, cu chipul meu şi al lui Constantin Codrescu şi rni s-a părut că am să mor de emoţie! Ioana Bulcă actriţă Prin Pintea căprarul, mă întorsesern în propria biografie, către adolescenţă, când am făcut liceul militar. Eram din nou în elementul meu iniţial, în uniformă — ştiam s-o port. Ştiam să port arma, ştiam să încalec, adică să călăresc, nu numai să mă ţin pe cal Colea Răutu actor Nu mă bucură sublinierea ideii că am jucat rolul principal. Eram toţi importanţi, acolo era vorba de crearea unei lumi, pornind de la o literatură superbă, cea a lui Slavici. E vorba de o întreagă frescă a unui început, spun eu profund fericit, al filmului românesc Constantin Codrescu actor

5.009.055 de bilete a vândut filmul lui Victor Iliu în cinematografe. Cozile de la case erau interminabile, motiv pentru care „La Moara cu noroc“ a fost timp de o lună capul de afiş de la „Patria“