Buddha Vikingul şi balonul de deasupra Constantinopolului

Sunt fan al serialului de pe Netflix, Vikingii, cel cu Ragnar Lodbrok, fiii săi, Ivar, Bjorn, Sigurd, Ubba, Hvitserk, dar şi soţia sa dintâi, Lagertha, luptătoarea cu scutul. O, şi câţi mai sunt, rude, regi, neveste, saxoni, vikingi, prezicători, călugări care păcătuiesc, soţii care trădează, religii care se schimbă. Şi reschimbă.

Primele trei sezoane au fost cum au fost. Scenaristul nu s-a grăbit să depăşească epocile, nu am fost prea deranjat că Ragnar a devenit norvegian, deşi la origine era mai mult danez, situaţiile nu se schimbau de la episod la episod, erau un tempo, o atmosferă, o muzică, o anumită veridicitate.

Tonurile întunecate ale filmului, invocarea periodică a înţelepciunii şi sfatului zeilor nordici, uneori şi a Dumnezeului creştin, au dat acelor prime câteva zeci de episoade un parfum de poveste mitologică rezonabilă.

Constructorul de corăbii viking se limita la a construi, alături de alte câteva invenţii ocazionale, pe care le făcea în pădure, cu un simplu topor.

Regii îşi trădau nevestele, îşi mângâiau copiii, îşi pedepseau uneori supuşii puşi pe rele în interiorul orizontului lor  ce nu depăşea satul cetate Kategatt (care pare a fi un precursor al capitalei Oslo), sudul Angliei, unu – două fiorduri pitoreşti.

Vikingii, după ce tăiau câteva capete, aveau momente de melancolie, se gândeau că ar fi bine să se oprească, să are pământul, să renunţe la lungile călătorii care lăsau semne şi le năşteau îndoieli dacă era bine ceea ce făceau.

Iubirea era amestecată cu trădarea în proporţii egale, adică pentru acea epocă, nici iubirea nu apărea peste noapte, erau semne, ochiade, atingeri, nici trădarea nu se întâmpla dintr-odată, erau gânduri, semne, frustrări.

Şi ce frumos a fost asediul Parisului! Cum a curs sângele de ambele părţi! Ce bărbaţi, de ambele părţi! Ce femei luptătoare, doar cele vikinge, celelalte încă erau prea slabe pentru a lupta. Şi, desigur, neantrenate.

Iar Rollo... ce viking! Cum a trădat el o dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Dar a rămas un viking adevărat, un pic creştinat şi un pic nemulţumit că fratele celebru, Ragnar, are parte de toată povestea. Şi de celelalte avantaje care vin la pachet: glorie, nevastă – regină, amantă – tot regine, fii cunoscuţi, necunoscuţi, recunoscuţi, nerecunoscuţi şi neştiuţi, prietenia lui Floki, constructorul de corăbii, numele invocat alături de zei, poate chiar şi invers.

Când am descoperit că alte trei sezoane s-au aşezat în biblioteca Netflixului, cu vreo 60 de noi episoade m-am pregătit pentru regal.

Până la un moment dat a fost cum a fost. Lucrurile parcă au devenit ceva mai frenetice, dar încă sunt într-o zonă raţională. Corăbiile ajung cam repede din Norvegia în Anglia, şi retur, exact la timp ca să prevină o revoltă sau să se alăture unui asediu de succes. Regii iau decizii pe care le regretă imediat şi mor şi ei cam repede şi pe neaşteptate. Floki devine filosof, Rollo are un impuls viking, tocmai după ce a adus glorie regelui Parisului, Ragnar e omorât de şerpi cam tropicali, un episcop păcătuieşte dar crezul îi rămâne pur, iar toată lumea invocă, încă o dată pe Odin şi pe Dumnezeu, la câteva secunde după ce renunţaseră la credinţă.

O fi bine, o fi rău ?

Parcă e spre rău. Bjorn ajunge în pustiurile Africii, Floki crede că geizerele islandeze îi fac pe oameni mai buni, Lagertha – regina, ştiţi deja, înnebuneşte, dar după o perioadă vrea să devină casnică, Rollo lasă Parisul pentru Kategatt, dar doar aşa, ca să facă un ban, Ubba se creştinează, alături de Torvi, fosta soţie a lui Bjorn, noua lui... în fine, Ivar Cel Fără De Os devine malefic, chiar şi zeu, dar e păcălit de nevasta pământeană, fiii lui Ragnar, câţi au mai rămas, recâştigă Kategatt, dar Bjorn nu e chiar mulţumit.

Parcă e spre rău.  Ce ştiu eu!

Ivar scapă de sub asediu şi o ia spre est. Las la o parte că, de pe vremea lui Ragnar, o sclavă chineză ajunsese la curtea lui. A sfârşit-o rău, Ragnar era cam imprevizibil. Iar chinezoaica, fiica împăratului, oricum nu mai avea pacheţele cu elixir. Hvitserk are şi el o întâlnire cu mesager cu ochii oblici care îi oferă un Buddha mic şi pântecos. De fildeş, desigur. Iar regele Olaf, suedez, se comportă de parcă Odin ar fi scris „cele patru nobile adevăruri”. Trădează şi el, dar nu se mai pune.

Acum Ivar se duce spre est, pe Drumul Mătăsii. E undeva prin Asia, în pustiu şi arşiţă. Merge şi mai departe. Dar geografia şi istoria fac nişte cercuri incredibile. Mergând spre est, ajunge iarna în Rus, adică în Ucraina. Unde Oleg este şi el zeu, de fapt profet, dar cruzimea lui e nemărginită. La fel şi imaginaţia. Cei doi, după un scurt moment iniţial de contraziceri, se lansează într-un zbor cu un balon cu aer cald peste un Kiev cu biserici ca dincolo, nu spun unde, că nu e politically correct.

Oleg vorbeşte suedeza pentru că, se ştie, varangii, adică vikingii suedezi, au ales să se afunde în stepa estică, neştiind de comorile din regatul Wessex. E un pic complicat, mai ales că pe Oleg îl trage aţa să mai atace o dată Constantinopolul. Şi are nevoie de un zeu nordic să-l ajute.

Şi m-am oprit.

Mai sunt vreo 18 episoade şi mi-e teamă ce aş putea să mai aflu.