Studenţii de la universitatea din Iaşi s-au revoltat, sau mă rog, o parte dintre ei. Societatea civilă s-a revoltat: zeci de personalităţi şi ONG-uri au cerut oficial şi insistent demisia din funcţia de rector, a celui care este efectiv complice la distrugerea sistematică şi programată a României. Însă, o întrebare rămâne: de ce nu se revoltă cadrele didactice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“? De ce nu se aliază pentru a cere în mod public demisia sa? Tudorel Toader este o ruşine nu doar pentru România, şi nu doar pentru oraşul Iaşi, ci este o mare pată pe blazonul onorant al acestei vechi universităţi.

Când vezi inimaginabilele şi ruşinoasele acţiuni ale ministrului Tudorel Toader te întrebi cum de a ajuns un asemenea individ rector al universităţii din Iaşi? Rector! Ca să ajungi într-o astfel de poziţie trebuie să fii votat de alţi mulţi profesori şi cadre didactice ale universităţii! Înţeleg că a reuşit să păcălească o mulţime dintre ei, că şi-a construit în timp un anume grup de fideli (o gaşcă), aşa cum se întâmplă în multe instituţii de învăţământ în România, şi nu numai de învăţământ, unde tot felul de dubioşi şi incompetenţi ajung să conducă destinele unor instituţii fundamentale din ţară. Foarte probabil, odată ajuns rector, pe principii deja utilizate pe scară largă în România, Tudorel Toader s-a înconjurat de oameni obedienţi, sau incompetenţi, sau şantajabili, oameni pentru care principiile şi valorile adevărate reprezintă doar vorbe goale.

Însă acum nu mai putem vorbi de faptul că a păcălit o sumedenie de oameni să îl voteze rector. În acest moment toată lumea este conştientă că împăratul e gol. Toată lumea în universitate este conştientă de deficitul uriaş de imagine pe care îl creează Tudorel Toader instituţiei. În acest moment, cei care nu îi solicită demisia sunt de fapt complici cu el, chiar şi prin simplul fapt că tac din gură, că pun capul în pământ, că tolerează această persoană în fruntea instituţiei. Mai mult, acest gen de universitari ajung să îşi construiască în mintea lor tot felul de naraţiuni care să le justifice deciziile şi culmea, ajung să şi creadă cu tărie în ele. Motivaţiile reale ale comportamentului lor fiind de fapt de natură pur economică: au rate la bănci, au copii, au o anumită poziţie pe care nu vor să o pericliteze etc. etc.

Ceea ce trebuie să înţeleagă orice universitar, sau dascăl, din ţară este că instituţia de învăţământ în care îşi desfăşoară activitatea nu este „instituţia lor“, şi nici a şefilor lor, şi nici măcar a studenţilor, sau elevilor, care învaţă acolo, ci este o instituţie fundamentală pentru întreaga naţiune şi pentru viitorul acestei ţări pentru că doar prin educaţie va putea România să se dezvolte şi să devină o naţiune cu adevărat europeană.

Cum sistemul de educaţie în România este la pământ, mai ales cel pre-universitar (cu excepţia unor şcoli şi licee de elită), universităţile au ajuns acum să aibă pe lângă rolul de a îmbogăţi cunoştinţele studenţilor şi foarte importantul rol de a-i pregăti pentru momentul când efectiv vor lucra în domeniul pe care şi l-au ales, dar şi de a-i învăţa care sunt adevăratele valori şi principii, de a-i pregăti pentru a se comporta şi acţiona în societate, şi, de ce nu, de a-i pregăti pentru viaţă în general.

Sunt însă sceptic în privinţa viitorului educaţiei României: cu un sistem care permite ca în fruntea instituţiilor importante să ajungă şi să se menţină oameni precum Tudorel Toader, sau Valentin Popa, alt celebru „rector“, al Universităţii din Suceava – care a mai şi fost Ministru al Educaţiei, asta pot să înţeleg :) –, cu o politizare excesivă a întregului sistem, cadre îmbătrânite, focalizare pe acumulare de informaţii, fără o conectare clară la cerinţele şi provocările economiei şi societăţii, ei bine, mă aştept să avem un drum lung până să ieşim la liman. Iar acest drum, ar presupune, în primul rând, reformarea învăţământului în România pe principii deja folosite cu succes în străinătate şi nu, ca de obicei, încercând să reinventăm roata.