Bogdan Negrea, magister ludi-ul Ingineriei Financiare!

Astăzi, dragă cititor, te invit la o discuţie cu Bogdan Negrea, şeful departamentului de Monedă şi Bănci din cadrul Facultăţii de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori, Academia de Studii Economice din Bucureşti. Mulţi dintre studenţii acestei facultăţi în anul III iau contactul cu fascinanta Inginerie Financiară, o materie fără seamăn în anii de studiu.

De aceea dialogul cu magul acestui curs va fi unul de interes pentru finanţiştii ASE-ului, unul pe placul publicului larg şi un mesaj către mediul universitar că societatea are nevoie de un rol activ al universitarilor în realitatea cotidiană. 

Cine e Bogdan Negrea?

(cu o privire directă începe să vorbească) Să răspundem pe rând: am absolvit liceul Sf. Sava (pe vremuri se numea Nicolae Balcescu) unde am avut şansa de a avea profesori extraordinari. Cu domnul profesor Mândruţ la ora de geografie discutam despre Tarkovski şi Andrei Rubliov sau Umberto Eco, domnul profesor Lăzărescu la română ne vorbea despre Tolstoi, Dostoievski, discuţii captivante care reprezentau un mod agreabil de a evada din programele şcolare supuse canoanelor vremii. Profesorii îmi confirmau că într-adevăr valorile pe care le identificasem şi care mă subjugau prin calităţile creatoare, spirituale, erau valori veritabile şi mă provocau să mă străduiesc mai mult: citeam critică literară, iar domnul Lăzărescu m-a încurajat când mi-a scris  ”Foarte bine” pe teza în care am făcut o comparaţie spontană între Ştefan Gheorghidiu din ”Ultima noapte” şi Victor Petrini din ”Cel mai iubit dintre pământeni”. (afişează un zâmbet sincer)

Liceul mi-a adus experienţe bogate intelectual, afectiv, mulţi prieteni pe viaţă printre colegi şi mult curaj.

Cât despre facultate....

Am optat pentru specializarea Finanţe în cadrul ASE. Facultatea nu mi s-a părut extrem de solicitantă pe atunci… faţă de azi când este atât de evoluată. Ca să înţelegi: în anul I aveam curs de ”Tehnologie industrială” şi ”Tehnologie agrară”. Chiar şi curs de Politologie am avut in facultate. Învăţam diagrama Fier-Carbon, adâncimea brazdei la arătura de toamna sau câte luni este vaca gestantă. Totuşi unele cursuri m-au atras şi am dobândit cunoştinţe tehnice care mi-au fost utile ulterior: Modelarea, Gestiunea financiară a întreprinderii, Contabilitatea, cursurile de Monedă etc. Ca o concluzie, deşi am studiat 5 ani la o universitate reputată, nu am regăsit aceeşi plăcere de a studia ca şi în perioada liceului. Nici măcar cursul de Filosofie nu mi-a captat interesul. Desigur din perioada facultăţii, pe lângă aspectele dezămăgitoare, rămâne şi încredinţarea venită din partea unor profesori remarcabili că există şi o altă viziune, o altă abordare a ştiinţelor economice, chiar dacă totul era la momentul respectiv o nebuloasă. Trebuie sa-l menţioneze pe domnul profesor Altăr căruia îi sunt recunoscător pentru că mi-a insuflat dorinţa cunoaşterii şi de a face parte din elita finanţiştilor.

După licenţă am urmat masterul facultăţii (”studii aprofundate”, cum se numea atunci), pe durata unui an universitar. Atunci exista un singur master şi acesta era DOFIN, condus de domnul profesor Altăr. L-am absolvit cu brio, ca şef de promoţie. În acelaşi timp am intrat la catedra de Monedă ca preparator.

Pedagog de economie  nouă…

Îmi amintesc cu nostalgie primul seminar la disciplina Relaţii Monetare Financiare Internaţionale… Când am început să explic şi să scriu pe tablă m-a copleşit un sentiment de déjà vu şi convingerea că aceasta este vocaţia mea.

Aici fac şi o paranteză. Profesia de dascăl este o tradiţie în familia mea: tata a fost profesor la ASE, de Finanţe, iar sora mea este profesor de Mecanică Teoretica la Politehnică.

Cum au fost anii de început ai profesoratului?

Am predat 3 ani, în care îmi pregăteam singur materialele pentru diversele materii la care ţineam seminarii şi încercam să ”fur” cât mai multe de la colegii mai experimentaţi.

Inevitabil ajung la Valentin Paţilea, profesorul care a avut un mare impact asupra mea. Acum este directorul unui laborator de matematici aplicate în economie la universitatea din Rennes. Îşi luase doctoratul în matematică la Louvain, Belgia, iar din toamna lui 1997 a venit la catedră, titular la disciplina Inginerie Finaciară. Eu îi eram asistent şi îi ţineam seminariile la această disciplină. Modul în care Valentin îşi susţinea cursurile, conţinutul şi consistenţa informaţiilor mi-au provocat un declic, mi-am zis: eu nu ştiu nimic, sunt de 3 ani la catedră dar nu cunosc mai nimic despre această materie. Ţinând seama de context, imaginează-ţi că nu prea existau cărţi pe acest subiect în România, ca să nu mai vorbesc despre internet… şi deodată un boomerang, Ingineria Financiară îmi apare în faţă. M-a fascinat această materie şi am decis să fac tot posibilul pentru a aprofunda domeniul. Valentin m-a încurajat să studiez în Franţa, mi-a dat o scrisoare de recomandare şi aşa am ajuns la Sorbona, la masteratul ”Monnaie, Finance, Banque”.

Cum a fost experienţa din Franţa?

Prima problemă a fost că, la epoca respectiva, găseai cu greu o sursă de finanţare pentru studii. Noroc că taxele nu au fost prea mari, însă traiul era destul de scump. A fost un an dificil. In ‘99 nu existau investiţii în România, parcă eram izolaţi şi deodată eu mă aflam în Paris, în oraşul luminilor, într-o metropolă în plină evoluţie şi strălucire. Impactul cu lumea occidentală a fost extrem de puternic. De la Balzac până la Maupassant, Hugo, Miller etc. citisem despre Paris de sute de ori, îl ştiam pe de rost din cărţi, dar contactul personal a fost o imensă bucurie, parcă regăseam un loc cunoscut de multă vreme.

Revenind la masterat, am avut parte de profesori de prestigiu internaţional, elite ale învăţământului francez pe finanţe-bănci. Cursul cu Monique Jeanblanc, o somitate pe calcul stocastic, era extraordinar. Directorul masterului şi, mai târziu, conducătorul meu de doctorat era Thierry Chauveau – profesor extraordinar şi cercetător împătimit. În România nu-mi era prea clar ce este econometria, iar în Franţa am avut într-un singur an patru discipline de econometrie. A implicat un volum de muncă enorm. Eu am pornit practic de la zero în multe domenii ale ştiinţelor economice. Un curs de calcul stocastic, unul de teoria probabilităţilor, patru de econometrie, plus macroeconomie monetară, teoria cursului de schimb, evaluarea activelor financiare, 14 examene într-un singur an. Cam asta a însemnat contactul meu cu mediul universitar francez.

Sesiunea reprezenta o săptămână de şcoală obişnuită în care examenele luau locul cursurilor. S-a întâmplat să am şi două examene în aceeaşi zi. Aveam de parcurs o bibliografie impresionantă, subiectele de examen erau supradimensionate, era o perfomanţă deosebită să parcurgi toate subiectele în timpul examenului. Le spuneam colegilor francezi: ”ăştia sunt nebuni? Nu ai timp să termini subiectele”! Ei mi-au explicat: ”aşa este la noi, te învaţă cu situaţiile stresante de la job-ul ulterior”. (cred ca de aici ni se trage examenul de inginerie J )

Pe de altă parte sistemul de notare permitea o ierarhizare clară a studenţilor, fiecare încerca să acopere cât mai mult la examen. Studenţii foloseau o expresie: J’ai pris la moyenne! – ”am luat nota medie”, nu spuneau ”am promovat examenul”.

Mai târziu, când am rămas în sistemul de învăţământ francez, o absolventă din România mi-a încredinţat CV-ul pentru a-l înmâna unui coleg profesor. Din câte îmi amintesc viza înscrierea la doctorat. Colegul francez s-a amuzat copios când a văzut foaia matricolă cu nota 10 pe linie. A conchis că în România nu avem un sistem de educaţie serios prin care să apreciem corect valorile, să le ierarhizăm corect, fiind aproape imposibil ca un student corect evaluat să obţină 10 pe linie. Nu mai zic de situaţia în care foarte mulţi obţin maximul! De fapt, cea mai uşoară notă de dat este nota 10.

Cum aţi ajuns să predaţi la Sorbona?

În Franţa, pentru masteranzii cu cea mai mare medie de absolvire, se acordă ”allocation de recherche” – un fel de salariu menit să-ţi asigure un confort financiar pe perioada studiilor doctorale. Această facilitate a însemnat foarte mult pentru mine. Am început apoi elaborarea tezei de doctorat şi am apreciat enorm degrevarea doctoranzilor de activităţile didactice şi administrative, care în România erau sufocante. În Franţa aveam în contract obligaţia de a preda doar trei seminarii pe an (în fiecare an au fost programate în al doilea semestru, în aceeaşi zi a săptămânii, la aceeaşi oră şi în aceeaşi sală), în timp ce acasă eram în universitate de dimineaţă până seara. După ce contractul de cercetare s-a încheiat, am devenit ATER (attaché temporaire d’ensignement et de recherche, adică am obţinut un post de predare-cercetare pe durata determinată) la Sorbona.

Am predat cinci ani la Sorbona, până la finalizarea tezei de doctorat, după care am ales să revin în ţară.

Să râmânem la profesorat, de unde dragostea pentru matematică şi care e istoria ingineriei financiare în ASE?

Pentru mine, matematica este un instrument necesar pentru a modela un fenomen, inclusiv unul economic. Matematica permite algoritmarea fenomenelor complexe şi are avantajul că poate duce la rezolvare şi soluţii concrete pentru sistemul de variabile analizat. Îmi place matematica, imi place să conceptualizez şi să decodific.

Domnul profesor Altăr a fost cel care a introdus Ingineria financiară în România. În perioada în care eram asistent, disciplina era predată de domnul profesor şi de Valentin, care a stat doar un an în România. Eu ţineam seminarul de inginerie pentru cursul lui Valentin şi studiam mult pentru a fi cât mai bine pregătit. Studiam cu mare plăcere chiar şi înainte de a merge în Franţa.

Ingineria financiară este interdisciplinară – nu este vorba doar despre piaţa financiară sau despre matermatică, ci este vorba şi despre fizică. Tot cursul este construit pentru înţelegerea modelului Black Scholes Merton – teorie care a câştigat premiul Nobel pentru economie în 1997. Acest model face legătura între fizică şi finanţe: mişcare browniană, ecuaţia căldurii etc. sunt utilizate pentru a explica evoluţia preţurilor. Pe de altă parte, produsele derivate sunt sofisticate, inovaţii complexe ale pieţei de capital. Iar un finanţist trebuie să cunoască foarte bine toate instrumentele, toate paradigmele, pentru o mai bună înţelegere a riscurilor şi mai ales pentru o mai bună gestionare a lor.

Criza din 2007-2009 arată cât de sofisticate au devenit pieţele, cu acele credite îmbrăcate în derivative, atât de tentante pentru investitori. Repet, în economia mondială pieţele sunt sofisticate, iar pentru un finanţist e foarte important să cunoască toate fundamentele, de la principii şi legităţi economice până la lucrurile de detaliu sau de fineţe. 

Din păcate în România piaţa de capital nu este încă matură şi deşi oferim o formare profesională bună, comparabilă cu cea din Occident, ea nu este exploatată la maxim de către angajatorii de pe piaţa internă. Poate este prima oară când formarea profesională depăşeşte nivelul de pregătire pe care-l cere angajatorul în acest moment pe piaţa de capital.

Cum caracterizaţi Piaţa de capital din România?

Piaţa de capital este vitală pentru orice economie de piaţă. Este importantă deoarece reprezintă acel mecanism care realizează drenajul investiţional din economie. Dacă am privi o economie ca pe un corp uman, piaţa de capital asigură drenajul cu sânge al acestui corp, ar fi reţeaua de artere între agenţii economici. Bursa de valori nu este o loterie 6/49, nu este un loc destinat exclusiv speculaţiei, chiar dacă investitorii manifestă un comportament speculativ. Nu acesta este rolul bursei.

Deşi sistemul bancar s-a dezvoltat frumos, mai ales după 2000, este totuşi insuficient pentru a finanţa întreaga economie naţională.

Rolul pieţei de capital ar fi să ţină deschise canalele investiţiilor productive, prin care să se realizeze selecţia a tot ce este eficient şi productiv într-o economie de piaţă. În lipsa unei pieţe dezvoltate aceste canale se vor bloca, ceea ce poate duce la stagnare economică, chiar şi în cazurile în care perspectivele economice sunt favorabile.

Pe de altă parte, există o reticenţă a investitorilor, deoarece piaţa de capital presupune o anumită transparenţă.

Acum poate dura 6 luni ca să te listezi la Bursă, plus comisioanele foarte mari. Dar să privim cu optimism numirea fostului preşedinte al Bursei din Varşovia, Ludwig Sobolewsky în funcţia de director executiv al BVB. Cred ca primul lucru pe care trebuie să-l facă este să rezolve problema costurilor. Oricum lucrurile se pot schimba doar prin reglementare inteligentă şi având ca suport voinţa politică.

Este imperios ca mecanismele pieţei să fie puse în mişcare, doarece piaţa de capital este un element vital pentru o economie dezvoltată. In prezent avem doar câteva grupuri bancare listate: BRD, Carpatica, Transilvania şi Erste. Poate este normal pentru o ţară în tranziţie. Avem însă nevoie de un mecanism sustenabil de drenare a banilor în economie, nu doar de situaţii conjucturale, precum cele premergătoare anului 2008, când în România intrau mulţi bani din investiţii străine.

Piaţa financiară în general, trebuie reglemantată mai riguros. Spun în general, deoarece şi piaţa asigurărilor este un pic dezordonată. Avem nevoie de reglementări care să ajute investitorii, de scăderea comisioanelor, de reducerea birocraţiei.

Trebuie blocate toate încercările de manipulare a pieţei financiare, chiar şi prin declaraţiile publice ale liderilor şi conducătorilor ei. Pentru ca lucrurile să funcţioneze este necesar ca principiile concurenţei să fie respectate. Modelul sistemului bancar este foarte potrivit ca exemplu pozitiv. Nu l-am auzit nicicând pe Guvernator ieşind public să atace sau să laude o anumită bancă cu scopul de a o defavoriza sau de a o avantaja. Lucrurile trebuie să se aşeze de la sine, iar autorităţile să sprijine bunul mers al pieţelor.

Mishkin spunea că atunci când are loc o criză financiară, se blochează pe piaţa bursieră investiţiile productive. La noi, este ca şi când suntem tot timpul blocaţi, parcă suntem tot timpul în criză. Piaţa de capital şi instituţiile sale nu s-au dezvoltat corespunzator. Ce să mai vorbim despre produse sofisticate sau despre strategii cu pretenţii de centru financiar ?

Vedeţi premise în economia românească care să conducă la dezvoltarea pieţei de capital?

Da. Sunt optimist în privinţa aceasta. Până şi construcţiile de autostrăzi, proiectele de infrastructură ar putea fi finanţate prin emisiune de obligaţiuni pe piaţa de capital. Sunt exemple clasice de rulaj sănătos al capitalurilor în economie.  Chiar şi Rapidul dacă s-ar lista la bursă, cred că ar avea succes. Dacă este respectat principiul transparenţei şi concurenţei, economia de piaţă stimulează investirea în toate domeniile de interes. De fapt, dacă sunt respectate principiile de drept ale unei economii de piaţă, vor fi stimulate investiţiile sănătoase, productive în mod firesc şi implicit.

Să revenim la catedră, cum priviţi nepotrivirea dintre studii profesionale şi piaţa muncii, în cazul absolvenţilor de Finanţe?

Din câte ştiu eu, pe piaţa muncii absolvenţii de finanţe sunt mai apreciaţi comparativ cu alţi absolvenţi. Sper doar că eliminarea examenului de admitere să nu aibă un impact negativ şi asupra profilului studentului absolvent de Finanţe.

Că tot vorbim de profil, cum caracterizati mediul academic romanesc?

Pentru a caracteriza mediul academic românesc, trebuie înţeles mai întâi cum se finanţează acesta. Evident, avem universităţi particulare şi de stat. La universităţile de stat, finanţarea se face per student. De aici rezultă o concurenţă acerbă între universităţi pentru a atrage studenţi. Faptul că universităţile de stat se finanţează de la buget determină ca principala activitate finanţată să fie cea didactică. Însă, a fi profesor universitar implică două activităţi: cea didactică, respectiv cea de cercetare. Ele trebuie astfel echibilibrate încât cadrul universitar să aibă suficient timp pentru a face cercetare şi pentru a se dezvolta profesional şi intelectual.

Din păcate, cercetarea nefinanţată este practic imposibilă. Astfel cadrul universitar va fi tentat să dezvolte componenta didactică pentru a-şi mări veniturile pe care le poate obţine. Prin urmare, se creează un cerc vicios în care cadrul didactic nu este stimulat să aibă producţii ştiinţifice de reală valoare.

Mediul academic românesc are elite, oameni de valoare care au vocaţia cercetării şi vocaţia predării, dar şi opusul. Pe lângă elite există şi personal slab pregătit. 

De ce nu exsită un contact între mediul privat şi partea bună a mediului academic?

E consecinţa lipsei de încredere. Mediul privat nu are încredere în mediul academic, iar mediul academic nu reuşeşte să-şi vândă competenţele mediului privat.

Ţine de strategie, poate şi de marketing.

În viaţa academică românească, corupţia ce rol are?

Un rol de familie, deoarece avem multe cumetrii în universităţile româneşti (excepţie face topul).

Ca preşedinte al Comisiei de Ştiinţe Economice şi Administrarea Afacerilor din cadrul C.N.A.T.D.C.U., în mandatul meu de doar doi ani, am încercat să introduc criterii valorice în promovarea conferenţiarilor şi profesorilor, bazate pe publicaţii cu impact real asupra comunităţii ştiinţifice.

Mediul academic este autoadaptiv ca orice sistem (zâmbeşte). Românul este inteligent în a evita într-o manieră mereu inedită regulile care nu-i convin.

Ca exemplu, există o revistă românească cotată ISI de metalurgie. Colectivul de redacţie al acesteia s-a gândit să facă o afacere: publicarea unui supliment economic, contra unei taxe destul de piperate. Oricine poate publica un articol, fără nicio recenzie a articolului.

Unor colegi din Serbia le-a venit ideea poznaşă de a ironiza revista astfel că au trimis un articol bine construit din punct de vedere formal, dar în care citau personaje de desen animat. Articolul a fost publicat în această revistă, prin urmare, sârbii au demonstrat că poţi trimite absolut orice material şi eşti publicat. Fireşte că nu toate articolele erau de slabă calitate, doar că sistemul de publicare era extrem de permisiv. Datorită adaptabilităţii mediului academic… Se caracterizează singur, nu este nevoie să-l descriu eu.

Dar cum vedeţi politica în universităţi?

Am o povestioară în acest sens… În sesiunea din această iarnă m-a abordat un domn senator pentru promovarea unui student la examenul de Inginerie Financiară chiar în faţa sălii de examen. Mă gândeam cum ar fi fost ca la Sorbona să vină la sala de examen un parlamentar francez să mă roage să promovez pe cineva! E de neimaginat! Evident că rugămintea sa nu a fost îndeplinită. Dar nu mă pot totuşi abţine să nu mă intreb, dacă modelul democratic românesc va ajunge capabil să promoveze la nivelul reponsabilităţii publice demnitatea şi bunul simţ??!!   

Schimbăm puţin subiectul şi discutăm despre şcoala românească de economie în context regional…

Au trecut 24 de ani de la Revoluţie. Primii 10 ani au avut o istorie comodă şi un parcurs blând. Deoarece nu existau cărţi sau internet, până şi cadrele universitare autodidacte şi cu dorinţă de perfecţionare nu au avut posibilităţi de progres real.

Din păcate nici acum, după alţi 14 ani, nu pot afirma că avem într-adevăr o şcoală de economie. Aceasta se creează în timp.  În alte ţări din regiune s-au înregistrat progrese semnificative, prin diferite soluţii. Când un profesor titrat din străinătate predă, fie şi un semestru în calitate de  visiting profesor, mediul universitar local are mult de câştigat. Investiţia în educaţie se face pe termen lung şi ea îşi regăseşte valoarea în sistem sporindu-i substanţial bunăstarea, dar nu imediat!

Totul a depins de fiecare ţară, de fiecare universitate. Fiecare universitate a avut strategia sa, sau din contră o lipsă crasă de viziune. Iar rezultatele vor fi o consecinţă a strategiilor urmate de fiecare instituţie.

Învăţământul economic românesc s-a dezvoltat, este evidentă evoluţia acestuia, dar mai este nevoie de timp pentru ca şcoala de gândire economică românească de după ’89 să devină competitivă.

Fără decada pierdută, în cei 14 ani, învăţământul superior românesc s-a adaptat foarte bine din punct de vedere formal la exigenţele capitalismului. Se repetă şi acum ce s-a întamplat la sfârşitul sec. XIX când Maiorescu spunea: ”scrieţi copii, numai scrieţi”. Adică, acum lucrurile s-au aşezat ca în Occident, avem reviste, conferinţe ca în Vest, dar ne lipseşte fondul, calitatea lucrurilor făcute temeinic şi riguros.  Va veni şi aceasta, sunt convins, şi am încredere în tinerii care se formează într-un alt sistem, cu o altă viziune. Cu alte cuvinte este nevoie de timp, de răbdare şi de promovarea valorilor şi elitelor.

Vă gândiţi la Nobel pentru Economie?

Aş răspunde tot printr-o povestire. La susţinerea tezei de doctorat, care s-a întins pe 3-4 ore, am concentrat prezentarea efectivă a lucrării în 10 minute, iar apoi am răspuns unei sesiuni de întrebări, o adevărată bătălie ştiinţifică. La finalul celor patru ore, comisia a deliberat, şi mi s-a comunicat decizia: obţinusem titlul de doctor în economie cu distincţia maximă ”très honorable avec les félicitations du jury” (”foarte onorabil cu felicitările juriului”). Preşedintele comisiei mi-a spus după anunţarea deciziei: <din acest moment sunteţi ”nobelizabil”>. Aceasta este o cutumă la Paris I, în momentul în care îţi iei doctoratul, în afară de obligatoriul ”docteur”, ţi se spune că eşti ”nobelisable”. Culmea este că totuşi nu au în corpul profesoral nici un profesor cu premiul Nobel, dar toţi visează la el. Cred că am răspuns.

Vă mulţumesc domnule profesor pentru acest plăcut curs despre viaţă!