EXCLUSIV Sergiu Paşca, studentul român al anului 2012 din străinătate: „Ar fi trebuit să plec la studii mai devreme“
0
La 30 de ani, Sergiu Paşca a primit şi premiul „Cel mai bun student român din străinătate“ la Gala Ligii Studenţilor Români din Străinătate din 2013 şi ar fi vrut să plece la studii în afară mai devreme. Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“, Paşca spune că aspiră la propriul laborator de cercetare în care să continue studiile despre autism, însă în America, pentru că „e greu să faci cercetare în România“.
Sergiu Paşca studiază autismul de 10 ani, încă de când era student al Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca, iar de patru ani este cercetător postdoctoral la Universitatea americană Stanford, dar şi titular al mai multor articole ştiinţifice pe această temă în reviste internaţionale şi beneficiar al nu mai puţin de trei burse prestigioase de studiu din străinătate. Iar anul acesta a fost desemnat de LSRS studentul anului.
„Adevărul“: Care a fost traseul tău din România până să ajungi la Stanford?
Sergiu Paşca: Am absolvit Colegiul Naţional ”Titu Maiorescu” din Aiud în 2001. Am fost însă pasionat de chimie şi biologie încă din gimnaziu. Apoi am fost admis la Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu”, Cluj, ca urmare a rezultatelor la Olimpida de Chimie.
Imediat ce am ajuns la facultate, am vrut sa încep să fac cercetare. Pe tot parcursul facultăţii am făcut cercetare, în weekenduri, serile sau nopţile, când prindeam timp. A fost însă greu. La început, fondurile au fost practic inexistente. Aparatura veche, foarte puţini reactivi.
Nu a fost uşor să-mi ajustez imaginea idealistică pe care o aveam despre ce fel de cercetare se face la universitate. Atunci am început să mă gândesc că poate ar fi trebuit să fi plecat la studii în străinătate mai devreme.
De ce nu ai ales o facultate specializată, mai exact Chimie? De ce Medicina?
Mi-am dorit o chimie „mai aplicată”. Şi când eram în liceu, începusem să citesc biochimie. Atunci mi-am dat seama că asta e chimia mea. Eu mi-am dorit să fiu medic de mic. Chimia a fost iniţial „ceva ce trebuie să ştii dacă vrei să fii medic“, dar a devenit imediat ceva mai mult decât atât. Aşa că Medicină a fost.
Când ai început să cercetezi problema autismului?
La facultate, la Catedra de Biochimie, după mai bine de doi ani, în 2004, am reuşit să obţinem ceva fonduri. Aşa că ne-am gândit foarte bine ce să facem cu banii. Începea să se „audă“ de autism tot mai mult, cum că este o „epidemie“ şi spre asta ne-am îndreptat. După ce am văzut primii pacienţi cu autism şi am povestit cu mai mulţi părinţi mi-am dat seama că aici e nevoie de eforturi susţinute. A fost foarte frustrant să vezi o boală ce poate avea forme atât de severe şi pentru care să poţi face atât de puţin ca medic, mi s-a părut inacceptabil. De atunci, din 2003/4, iată, sunt 10 ani, fac cercetare în domeniul autismului.
”Epidemie”?
Ştim că există o creştere a numărului de cazuri. Ultimele statistici arată o prevalenţă de 1 din 88 de copii care au o formă de autism, iar acum câteva decenii se estima 1:10000 şi mai rar chiar. Sunt date ale CDC (Center for Disease Control) din SUA. În ţări precum Coreea, se raportează mai mult, dar rămâne de văzut. Sunt mai multe motive pentru această creştere, deşi, trebuie să menţionez, nu putem explica în totalitate numerele.
De unde creşterea? Pe de-o parte, a existat o 'migraţie' de diagnostic, odată ce tot mai mulţi medici şi părinţi au aflat despre autism. Unii dintre copiii diagnosticaţi cu retard mental au fost recunoscuţi ca îndeplinind criteriile pentru autism.
O altă cauză, epidemiologică, este creşterea vârstei părinţilor la concepţie. Sunt deja evidenţe că o vârstă înaintată este asociată cu un număr mai mare de evenimente genetice (mutaţii, deleţii).
O altă cauză propusă este prematuritatea, naşterea prematură, care ştim că este un factor de risc pentru autism, nu pentru că este mai frecventă, ci pentru că suntem mai buni la a menţine copii prematuri de la vârste tot mai mici.
Rămâne însă o mare proporţie din toate cazurile care nu pot fi explicate. Subliniez însă: datele arată că autismul are o puternincă contribuţie genetică şi, mai important, vaccinurile nu produc autism! Sunt multiple nivele de evidenţă care au demontat această ipoteză şi acum am rămas doar cu consecinţele....adică părinţi care refuză vaccinurile şi reapariţia unor boli pe care le puteam preveni. După cum spuneam, autismul are o componentă genetică puternică.
În ultimele decenii, cercetătorii au încercat să descopere ce gene sunt responsabile. Răspunsul este: multe. Problema este că sunt multe care contribuie şi au efect mic, dar în aproximativ 15% din cazuri ştim cauza genetică cu siguranţă. Acestea sunt sindroamele din spectrul tulburărilor autismului, iar restul este numit autism idiopatic (pentru că nu ştim cauza).
Cu timpul am început să ne dăm seama că nu e doar un autism, ci sunt multe autisme, adică e un conglomerat de boli, cu prezentări variate, prognostic diferit, dar aceste forme pentru care ştim cauza genetică reprezintă "ferestre" pentru înţelegerea mecanismelor, adică avem de la ce să pornim. La Stanford, noi ne-am concentrat pe o astfel de formă.
Spuneai că în 2004, la Cluj, aţi primit ceva fonduri pentru a cerceta autismul...
Da. Sub îndrumarea doamnei conferenţiar Dronca, am publicat primul studiu într-o revistă internaţională, cu peer-review, asta înseamnă că articolul este trimis la o revistă şi evaluat de 2-3 oameni de ştiinţă, a căror identitate nu este cunoscută de autori. La Cluj ne-am concentrat pe studiul unor metaboliţi din sânge şi a unor enzime din sânge, ca să vedem dacă există diferenţe şi aşa am găsit că există anumite modificări metabolice la pacienţii cu autism, precum şi că au o activitate scăzută a unei enzime din sânge.
În paralel, în facultate ai lucrat la mai multe proiecte?
Pe parcursul studiilor mele de la Cluj, am făcut cercetare în mai multe laboratoare. La UMF Cluj, am lucrat aproape 6 ani sub îndrumarea doamnei conferenţiar Dr. Maria Dronca de la Catedra de Biochimie, unde am încercat să identificăm tulburări metabolice şi enzimatice asociate cu autismul.
Din al doilea an de facultate, am lucrat cu Dr. Andrei Miu de la Catedra de Psihologie din cadrul UBB Cluj la o multitudine de proiecte extrem de interesante şi utilizând o varietate de metode de laborator. Ulterior, m-am alăturat şi unui grup de cercetare foarte dinamic de la Instititul Coneural din Cluj, unde am colaborat în special cu Dr. Raul Muresan.
Verile mi le-am petrecut la Institutul Max Planck pentru Cercetarea Creierului din Frankfurt, unde l-am avut ca mentor pe Dr. Danko Nikolic. Cu timpul, mi-am dat seama că abordarea neurobiologică este cea mai promiţătoare în înţelegerea autismului şi interesul meu pentru neuroştiinţe, un domeniu multidisciplinar, a devenit tot mai clar.
În consecinţă, am încercat să obţin training avansat în această arie prin participarea la cursuri internaţionale şi stagii de cercetare în Italia, Japonia, Statele Unite şi Israel, unde am învăţat tehnici şi m-am familiarizat cu conceptele şi întrebările presante din domeniu.
Cum ai ajuns la Stanford?
La sfârşitul facultăţii, am încercat să aplic la poziţii în afară, dându-mi seama că am nevoie de pregătire intensă. Am aplicat pentru postul de cercetător postdoctoral la Stanford, în laboratorul Dr. Ricardo Dolmetsch, aflasem de interesul său puternic pentru autism şi de direcţia de cercetare pe care o lua laboratorul său.
În paralel, am aplicat cu un proiect la o organizaţie internaţională – IBRO (International Brain Research Organization) pentru a obţine bani pentru salariul meu practic şi mi-au oferit bursa lor cu distincţia Outstanding, în 2008, şi în 12 ianuarie 2009, adică exact acum patru ani, am venit la Stanford.
Ce studiezi acum la Stanford?
Una din marile probleme în cercetarea autismului este că nu avem acces la celulele din creier, care sunt responsabile pentru boală. Noi ne-am concentrat pe o formă specifică de autism, se numeşte Sindrom Timothy, este o formă rară de autism.
Am obţinut pentru prima dată neuroni "vii" de la pacienţii cu sindrom Timothy, în mod neinvaziv, asta ne-a permis să comparăm aceşti neuroni cu neuroni obţinuţi de pacienţi sănătoşi şi să identificăm o serie de anomalii şi, în final, am utilizat o substanţă chimică sa reversăm aceste anomalii.
Aceste experimente au demonstrat că este posibil sa studiezi autismul in vitro, pornind de la celule din piele, astfel se pot identifica anomalii specifice formei de autism studiate şi, potenţial, se pot identifica substanţe capabile să reverseze aceste anomalii. Însă de la substanţa care funcţionează in vitro până la medicament este cale lungă.
Ce este exact autismul?
Este un grup de boli. Conform definiţiei, este un sindrom definit strict comportamental (adică nu avem teste biologice care să confirme), ştim însă ca sub aceast "termen umbrelă" se găsesc mai multe boli, pe care cu timpul le vom înţelege mai bine şi le vom şi adresa terapeutic.
În câţi ani crezi că se vor afla cauzele şi tratamentele adecvate, ca atare?
Deja ştim cauza la o proporţie. E greu de prezis, dar lucrurile au tendinţa de a se accelera în cercetarea medicală. Toate aceste forme genetice au fost definite în ultimii 10-20 de ani, dar tehnologia e mai avansată şi sunt tot mai mulţi cercetători. Pentru aproximativ 15% dintre cazuri putem indica o cauză genetică, dar asta nu înseamnă că ştim ce se întâmplă. De la a şti gena la a şti mecanismul este cale lungă, şi de acolo până la identificarea unui mecanism e iarăşi cale lungă.
Cât mai stai la Stanford, ce proiecte mai ai?
În colaborare cu colegii din laborator, avem un articol nou care va apărea zilele următoare în revista „Nature Neuroscience“, este tot legat de acest sindrom.
Însă, de mai bine de doi ani, lucrez în paralel la identificarea bazelor celulare ale unei alte forme genetice asociate cu autismul şi sper să publicăm rezultatele anul acesta.
Anul trecut am primit primul meu grant independent, care este pentru încă doi ani la Stanford, tocmai pentru a finaliza acest al doilea proiect, este aşa-numitul NARSAD - Young Investigator Award. Ce urmează după grant, nu ştiu, ştiu sigur că vreau să fac cercetare, aşa cum am început. După acest program postdoctoral urmează să aplic pentru o poziţie care să-mi permită să am propriul meu laborator.
Eşti singur în SUA sau cu familia?
Sunt căsătorit şi soţia mea, Anca Paşca, tot medic (am fost colegi de an la Cluj), este medic rezident în Pediatrie la Stanford.
Cât de mult lucrezi, ce înseamnă să fii cercetător la Stanford?
Se lucrează foarte mult, de regulă 10 până la 12 ore pe zi, uneori mai mult, weekenduri incluse.
Ce faceţi când nu munciţi?
Când avem timp liber călătorim, Stanfordul este poziţionat excelent şi sunt extrem de multe activităţi în aer liber, multe trasee, San Francisco este la 40 de minute de aici. Avem şi mulţi prieteni, mulţi români. Organizaţia de la Stanford a românilor e excelentă, ne vedem de multe ori pe an, sunt şi mulţi români la Google, Facebook, Yahoo şi suntem un grup chiar fain.
Copii aveţi?
Nu avem copii.
Ce-ai face dacă ai avea un copil cu autism?
Depinde de forma de autism, fiecare copil cu autism e diferit, nu există un tratament universal, ştim că terapia comportamentală ajută mult şi, cu cât e începută mai repede, cu atât mai bine, dar, din păcate, nu ştim de nimic ce ar putea preveni sau vindeca autismul.
Aveţi gânduri de întoarcere?
Momentan, nu cred. Domeniul acesta de cercetare este foarte competitiva şi acum este momentul sa imi aduc contributia la intelegerea bazelor celulalre ale autismului. Nu cred ca este timp de pierdut. Momentan ar fi foarte greu dacă aş reveni în România. Lipsesc infrastructura, legislaţia, finanţarea... e greu să faci cercetare în România.
Sergiu Paşca - CV
Are 30 de ani, este din Aiud (Cluj), a fost olimpic la Chimie şi ca atare a intrat direct la Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu“, Cluj, finalizată în 2007. Apoi a aplicat şi a fost acceptat ca cercetător postdoctoral la unul dintre laboratoarele universităţii americane Stanford, unde lucrează de patru ani, alături de soţia sa, medic rezident la Pediatrie. De 10 ani, încă de pe băncile facultăţii, cercetează autismul, pentru a înţelege mai bine cauzele acestui complex de boli şi a ajuta la identificarea unui tratament şi, în urma cercetărilor sale, a publicat articole ştiinţifice în mai multe reviste internaţionale, unul dintre ele în prestigioasa revistă „Nature Medicine“, clasificat de National Institute of Mental Health printre cele mai importante 10 studii ale anului. A obţinut Premiul pentru Cercetare Inovativă Postdoctorală (din peste 1.400 de cercetători postdoctorali din Facultatea de Medicină Stanford), premiul Sammy Kuo pentru Cel Mai Bun Articol în Neuroştiinţe la Universitatea Stanford şi prestigiosul premiu-grant internaţional NARSAD.
Ultimii trei câştigători ai premiului „Studentul anului“
Anul trecut, marele premiu oferit de Liga Studenţilor Români în Străinătate (LSRS) pentru cel mai bun student român în străinătate din 2011 a mers către Alexandra Balahur-Dobrescu (28 de ani), în prezent cercetător post-doctoral la Joint Research Centre (JRC) al Comisiei Europene.
La cea de-a doua ediţie a Galei LSRS, din 2011, premiul cel mare a mers la Cristina Ghenoiu (31 de ani), o tânără cercetătoare de la Rockefeller University care luptă pentru descoperirea unor tratamente pentru diferite tipuri de cancer.
Iar Theodor Braşoveanu (29 de ani), doctorand în fizică teoretică la Universitatea Princeton, este câştigătorul primei Gale organizate de LSRS, în 2010, iar anul trecut a fost decorat de Casa Regală cu „Medalia Regele Mihai I pentru loialitate“.
Se încarcă comentariile...
