Din nou despre Curriculumul şcolar

Cu riscul de a-mi plictisi cititorii reiau problema Curriculumului Şcolar. Ocazia îmi este dată de publicarea unui calendar al elaborării acestui instrument important de politici educaţionale, „Calendarul de dezvoltare curriculară pentru perioada 2015 – 2017”

Potrivit Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE):

„ţinta strategică este reprezentată de implementarea în învăţământul gimnazial şi în învăţământul liceal, începând cu anul şcolar 2017-2018 (la clasa a V-a şi la clasa a IX-a), a unor noi planuri-cadru de învăţământ şi a unor noi programe şcolare".

Prima observaţie este că au trecut 25 de ani, fără ca decidenţii din educaţie să facă pasul decisiv, de trecere de la un curriculum care servea regimului comunist la unul adecvat contextului economic, social, politic în care ne aflăm, integrării în UE şi NATO.

Acum, cu 25 de ani întârziere, sunt şanse să se rezolve problema curriculumului şcolar? Slabe speranţe. S-a mai încercat şi în alţi ani, şi totul s-a terminat într-un fiasco.

Din păcate, în loc să se rezolve această problemă dificilă cu specialişti de marcă, Mircea Miclea şi mulţi alţii, care cunosc problematica, se apelează la persoane fără experienţă, ajunse în funcţii pe linie de partid.

Documentul strategic de politici în domeniul curriculumului avea ca termen de punere în dezbatere publică 31 martie 2015 şi finalizarea la 4 mai 2015.

L-a văzut cineva dintre cei interesaţi de prolematică? Nu cred.

Documentul-calendar aprobat de ministrul Educaţiei, Sorin Câmpeanu, prevede ca termen orientativ pentru finalizarea planurilor-cadru pentru gimnaziu şi liceu data 31 august 2015. Slabe speranţe ca doar în 3 luni să se obţină ce nu s-a făcut în 25 de ani! 

Şi fără dezbatere publică. În aceste condiţii nu poţi avea pretenţia să fie înţeles şi acceptat!

De ce s-a pornit greşit în această acţiune?

Este adevărat că este necesar un document de câteva zeci de pagini de „filosofie” curriculară, care să explice orientările strategice ale curriculumului şcolar viitor.

În „filosofia” curriculară trebuie să regăsim cei patru piloni ai educaţiei, a învăţa să ştii, să faci, să fii, să trăim împreună şi cele patru arii de cuprindere, conceptual-teoretică, aplicativ-practică, interdisciplinară şi generatoare de formare continuă.

Principiile de urmat ar putea fi:

• Adecvarea la particularităţilor de vârsta ale elevilor şi la piaţa muncii.
• Flexibilitate
• Atractivitate
• Sistem coerent de cunoştinţe, dialog al disciplinelor, transdisciplinaritate
• Discipline integratoare
• Modularizarea disciplinelor
• Accesibilitatea
• Digitalizarea curriculei
• Investigare/explorare

Paşii de urmat ar fi următorii:

• Un Cadru de Orientare Curriculară (COC) sau Cadru de Referinţă Curriculară. Există în literatura de specialitate mondială câteva astfel de documente care pot fi consultate şi adaptate la specificul şi stadiul nostru de dezvoltare. Să generăm unul propriu se pare ca nu suntem în stare.
• Harta competenţelor pe care le aşteptăm la elevi, generale, specifice, pe discipline şi pe etape de şcolarizarea. Cu alte cuvine, ce competenţe ar trebui să posede un elev care termină clasa a IV-a, la matematică, de exemplu. Prin competenţe înţelegem cunoştinţe, aptitudini (abilităţi), atitudini şi valori.
• Planurile cadru pe clase, filiere, pofile. Planurile cadru trebuie să conţină obligatoriu discipline agregat, de genul: educaţie pentru societate, educaţie pentru sănătate, ştiinţele vieţii, ştiinţele mediului, arte, etc., care să înlocuiască puzderia de discipline din actualele planuri cadru.  Disciplinele agregat îi învaţă pe elevi să coreleze competenţe obţinute în diferite zone ale educaţiei (transdisciplinaritate), să obţină un sistem coerent de competenţe. Dacă în şcoala nu învaţă acest lucru, când să-l înveţe?
• Disciplinele în general, şi cele agregat în particular, conţin module, unele obligatorii (nu foarte multe), altele opţionale, care ajută cadrele didactice, prin selectia de module,  să-şi adapteze demersul de instruire-învăţare la specificul zonei, mediului geografic şi economic, şcolii, clasei, vârstei elevilor.
• Programele şcolare. Reprezintă pasul cel mai dificil şi laborios, pot fi scoase la concurs naţional, în baza unui caiet de sarcini elaborat de minister, cu premii consistente, pentru a antrena cadrele didactice performante  în elaborarea lor. Programele şcolare ar trebui să cuprindă  nivele de pregătire: minim, mediu şi de aprofundare, pentru a da şansa profesorilor să-şi adapteze demersul la condiţiile concrete în care-şi desfăşoară activitatea.

Programele şcolare trebuie să conţină:

o   Detalierea competenţelor (conţinuturi, capacităţi, atitudini), pentru fiecare clasă,  în trei variante: minim, mediu, aprofundare.

o   Elaborarea programelor analitice, de asemeni în variantele de la punctul 1.

o   Elaborarea manualelor pentru elevi, îndrumătoarelor metodice pentru profesori, a altor auxiliare didactice.

o   Elaborarea listelor de itemi, minimale, medii şi   maximale, în variantele de la punctul 1, în vederea evaluării. Aceste bazine de itemi sunt standardizate si unice la nivel de ţară.

o   Digitaliarea documentelor curente.

o   Realizarea unor aplicaţii informatice care să genereze teste personalizate, prin care elevii să-şi poată autoevalua nivelul de pregătire la un moment dat, iar profesorii să le folosească în evaluarea curentă şi sumativă.

o   Precizarea temelor, modulelor capitolelor ce ar trebui studiate în varianta de aprofundare a curriculei.

o   Indicaţii metodologice pentru curriculumul realizat în şcoală (CDS)

Acestea sunt doar o parte din elementele strict necesare la elaborarea unui curriculum. Din câte am văzut şi citit, nu se regăsesc în documentele şi discuţiile desfăşurate pe marginea acestei problematici.

În cazul fericit că, de data aceasta, construcţia va fi dusă la bun sfârşit, va fi cel mult un paleativ, numai bun să bifeze o sarcină a ministerului şi ministrului Educaţiei.

Când vom avea un nou Curriculum de calitatea celor din ţările performante în educaţie? Peste încă 25 de ani?