În preţul zahărului ce se regăseşte pe masa românilor astăzi, plătim şi  preţul privatizărilor dezastruoase şi de multe ori frauduloase a politicilor de subminare a industriei alimentare a zahărului promovate de aşa-zişi investitori străini  cu interese antinaţionale, care au urmărit scoaterea României de pe piaţa concurenţială a Uniunii Europene. Politicile  unor investitori străini   par concertate, şi, fără a fi adepţii teoriilor conspiraţiei, totuşi, rezultatele dramatice pe care le-au produs privatizările pe bandă rulantă din anii 1996-2000 au avut ca şi consecinţă distrugerea celui mai important sector al industriei alimentare, în care lucrau, dacă ţinem seama şi de numărul agricultorilor, circa 1.000.000 de fermieri.

      Culpa aparţine atât pretinşilor investitori, cât şi complicităţii autorităţilor care ar fi trebuit să îşi exercite atribuţiile de control post - privatizare în mod eficient, construind pârghii de sancţiune economică pentru cei care au contribuit în mod semnificativ la falimentul industriei româneşti.

      Baza agriculturii nu trebuie să rezide în culturile de subzistenţă, ci din investiţii realizate în culturile profitabile, cum este cea a sfeclei-de-zahăr. Factorii de decizie trebuiau să protejeze în perspectivă interesele naţionale, deoarece securitatea alimentară a României rezidă în mod fundamental şi în menţinerea capacităţilor agriculturale, respectiv a menţinerii culturilor vitale.Astfel, scopul stabilit de decidentul politic prin privatizare a fost fundamental greşit: în loc să se concentreze pe introducerea obligativităţii menţinerii culturilor de sfeclă-de-zahăr, s-a concentrat pe atragerea unui investitor cunoscut, care putea să achite de îndată preţul înstrăinării.

      Nu s-a ţinut cont că interesul naţional viza nu atât înstrăinarea unui obiectiv de industrie alimentară care să creeze profit imediat investitorului, ci, prin natura intrinsecă a relaţiei dintre cultivatorii de sfeclă şi producător, trebuia să prevaleze menţinerea culturilor de sfeclă.

Astfel, în contractele de privatizare încheiate cu SUCRERIE DE MARQUENTERRE şi care vizau ZAMUR TÂRGU-MUREŞ şi ZAHĂRUL LUDUŞ, nu s-a introdus şi obligativitatea menţinerii culturilor de sfeclă, distrugându-se întreg lanţul de producţie, fapt cu consecinţe iremediabile.
     
Dispariţia suprafeţelor de cultură a condus la sărăcirea unei întregi clase sociale, cea a cultivatorilor de sfeclă, la distrugerea sistemelor de cultură, şi, evident, la abandonul terenurilor agricole.

Aşa-zişii investitori francezi au îngropat o istorie de peste un secol a Fabricii  DE ZAHĂR Zamur

      Fabrica de Zahăr din Târgu- Mureş a fost înfiinţată în 1883 şi a supravieţuit  celor două Războaie Mondiale, inundaţiilor, perioadelor de secetă prelungită, cunoscând apogeul în preajma anului 1989, dar nu a rezistat în faţa investitorilor francezi. Aceştia  au pus stăpânire pe una dintre perlele industriei alimentare româneşti, aşezată într-o regiune agricolă cu mare potenţial, diversă, dar compactă sub aspect etnic şi social, cu atât mai mult cu cât fabrica Zamur a fost un factor esenţial de coeziune etnică a regiunii.

      După 1997, ca urmare a privatizărilor, pachetele majoritare de acţiuni ale celor două fabrici de zahăr din judeţul Mureş, cea de la Luduş, care este încă funcţională, şi cea de la Târgu-Mureş, au ajuns în mâinile Societe Franco - Roumaine des Sucreries. Potrivit contractului de achiziţionare a fabricii, francezii nu se puteau atinge timp de cinci ani de fabrica din Târgu-Mureş pentru a demola sau strica ceva.      

      Momentul decesului Fabricii cu o tradiţie de peste 100 de ani a venit la 1 octombrie 2007, când francezii, după un proces de devalizare fără precedent, au vândut-o unei firme imobiliare din Bucureşti, cu tot cu terenul aferent, de 25 ha, într-o tranzacţie care s-a apropiat de 15 milioane de euro. Cam de zece ori mai mult faţă de cât au plătit francezii la privatizare.

Pe baza unor manevre descoperite de investigaţiile presei de la vremea respectivă, s-a relevat faptul că puţinii bani care intraseră în societatea ZAMUR ca aport de capital au luat curând o altă direcţie. Pe de o parte a funcţionat devalizarea societăţii condusă de investitorii francezi, pe de altă parte a funcţionat devalizarea condusă de afaceriştii locali care demontau maşinile abandonate de francezi la Târgu-Mureş şi le vindeau la fier vechi fără aprobarea comisiei de casare.
 

Consecinţele sociale ale unei privatizări dezastruoase

      Aşa cum reiese din analizele statistice, efectele privatizării au fost dezastruoase.

      Circa 800 de persoane cu înaltă calificare din industria zahărului şi-au pierdut locurile de muncă, utilajele au fost dezmembrate, furate sau valorificate la fier vechi. Aşa-numita investiţie de capital a condus la acumularea unei datori bancare de 22.697.993.300 lei garantată ipotecar CU BUNURILE STATULUI, iar, urmarea a fost aceea că peste 15.000 ha din cel mai productiv teren agricol a rămas în paragină, dar cea mai gravă consecinţă rezidă în faptul că 30.000 de familii de cultivatori de zahăr au rămas fără nicio sursă de venit, pierdere care nu a putut fi compensată de alte modalităţi de valorificare a produselor agricole.

 

Lovitura de graţie dată industriei zahărului: cota naţională înstrăinată în alte ţări producătoare ale UE

      Este evident faptul că cei care au distrus ZAMUR-ul nu au avut de gând să investească nici în fabrica de la Luduş. Politicile lor contrare intereselor naţionale, fundamentate doar pe  maximizarea câştigului în detrimentul fermierilor din România şi care au încălcat din perspectiva noastră interesele de securitate ale României,  au culminat cu înstrăinarea prin manevre frauduloase a cotei de producţie a României în alte ţări, cum ar fi Polonia, lipsind de mijloacele de subzistenţă mii de familii din inima ţării şi producând un  prejudiciu imens statului român, din 2007 până în prezent, de peste 200 de milioane de euro. Această operaţiune este fără precedent în Uniunea Europeană, cu totul contrară normelor europene şi naţionale, în timp ce miile de fermieri români sunt forţaţi să limiteze suprafeţele de cultură din cauza sistemului de cote atribuite fiecărui producător. În timp ce fabrica de la Luduş înstrăina cota de producţie naţională, diminuând de la an la an suprafeţele cultivate şi încasând sume uriaşe doar din această operaţiune, ţăranii noştri au rămas pe drumuri, cultura de subzistenţă nefiind suficientă pentru a le asigura traiul.


România, în pericol să piardă parţial cota de producţie de zahăr

      În condiţiile în care în anul 2007, din cauza diminuării drastice a suprafeţelor cultivate România a primit o cotă alocată de producţie de 104.000 t, mult  mai mică decât capacităţile sale şi necesarul de consum intern de 550.000 t, ne aflăm în situaţia dramatică în care şi această cotă situată deja la  parametri nemulţumitori ar putea fi redusă şi mai mult în conformitate cu normele europene care prevăd că, în situaţia în care una dintre ţările membre nu îşi realizează cota de producţie a zahărului, aceasta este diminuată procentual şi realocată de Comisia de la Bruxelles altor ţări membre, care îşi conservă potenţialul de producţie prin susţinerea nemijlocită acordată culturii intensive de sfeclă. În aceste condiţii, este de înleles de ce  aşa-zişii investitori străini de la Zamur şi din alte părţi au distrus capacităţile de producţie înainte de intrarea în UE, dar nu procedează diferit nici în prezent.

      În acest timp, în întreaga Europă, factorii de decizie fac eforturi intense pentru ca fiecare palmă de pământ să fie lucrată, valorificată, iar cultura sfeclei-de -zahăr este substanţial subvenţionată cu aproximativ 600 euro /ha. Prejudiciile  cu un impact şi mai grav sunt însă pe termen lung, iar întrebarea dureroasă este cine va plăti costurile sărăcirii fermierilor din Alba, Mureş, Sibiu,  şi Cluj, şi costurile necesare reintroducerii zecilor de mii de ha de terenuri abandonate în circuitul agricol, mai ales acum, când se anunţă că următoarea criză majoră mondială este cea alimentară? Poate totuşi, în al doisprezecelea ceas instituţiile abilitate ale statului vor stopa distrugerea avuţiei naţionale şi a sărăcirii ţăranului român.  Poate că, totuşi, în al doisprezecelea ceas instituţiile abilitate ale statului vor stopa distrugerea avuţiei naţionale şi vor pune stavilă procesului accelerat de sărăcire pe care îl ilustrează ţăranul român.