Un spectacol drag nouă cu această piesă a avut premiera în decembrie 1989, în buza evenimentelor că să zic aşa, dacă ne gândim că vizionarea de la Teatrul Nottara a fost întreruptă chiar de regizorul Dominic Dembinski care anunţa asistenţei că mitingul de la Sala Palatului... s-a spart. Era o vizionare suplimentară pentru că aşa păţeau piesele cu probleme, dar spectacolul fusese prezentat publicului, iar Adrian Pintea, într-unul dintre cele mai frumoase roluri ale carierei sale, se etala pe afişe în costumul regelui din secolul al XI-lea. Care rege nu era decât un nebun, o mască adoptată de personaj după ce la o cavalcadă de carnaval căzuse de pe cal devenind pentru o vreme amnezic. După mai bine de 20 de ani, personajul care între timp îşi revenise din amnezie refuză însă să revină la viaţa în care descoperise între timp atâta minciună şi degradare umană. Ca şi Hamlet făcând pe nebunul, el pune în faţa celorlalţi oglinda unei realităţi respingătoare care-i destabilizează şi pe aceştia atunci când venind în vizită la falsul bolnav încercă să se prefacă în chip şi fel. Printre ei, fosta iubită, amantul ei, un nepot cu aere de filozof sceptic şi un doctor extravagant care pretinde că studiază maladia.
 
În această mascaradă măştile cad la un moment dat sub semnul îndoielii şi al neîncrederii reciproce specifică înaltei societăţi căreia îi aparţin personajele. 
 
Spectacolul de odinioară de la Nottara avea cota filozofică cerută de problemele pe care le pune piesa, acelea privind relaţia dintre mască şi viaţă, a valorii de turnesol pe care o are experienţa schimbului de măşti, alias identităţi, producând în public o stare prielnică reflexiilor profunde, fiecare cu propria oglindă a conştiinţei în faţă. Adrian Pintea era magnific, trăind drama singurătăţii cu o combustie interioară devorantă, rolul fiind premonitoriu pentru Hamlet -ul care va urma, realizare înaltă a Naţionalului din Craiova în regia lui Tompa Gabor. 
 
Ambianţa scenică, decorul lui Mihai Mădescu compus din grilaje de lemn şi măşti decorative te acompania spre înţelegerea acelei lumi a teatrului bazat pe înscenare, a misterului dar şi a nesiguranţei pe care o transmite arte-faxul, artificialul când înlocuieşte viaţa. 
 
Roluri minunate realizau Camelia Zorlescu, o marchiză de secol 19 cu aparenţe aristocratice şi multe din tarele vremii, Viorel Comănici realizând masca intrigantului perfect, Ion Haiduc a cărui evoluţie studiată marca trecerea de la certitudine la îndoială a doctorului prin mimică şi gesturi, Anca Bejenaru, copia perfectă a frivolei fiice a marchizei zburdând nonşalant prins scenă, Cristian Şofron nepotul falsului rege jucând din îngândurări expresive preocuparea de aflare a adevărului despre accidentul despre care se spune că n-ar fi fost întocmai. Împreună cu curtenii şi servitorii din această înscenare imaginată genial de autorul italian cu toţii susţin acea pledoarie esenţială pentru înseşi arta teatrului, privind rolul măştii la scara vieţii şi a societăţii. 
 
Refăcut pentru televiziune în anii frământaţi de după 89 (respectiv în 1994) spectacolul văzut pe micile ecrane zilele trecute e substanţial diferit. Tensiunile politice ale momentului au influienţat vizibil optica asupra piesei lăsându-ne să înţelegem că falsul nebun ar putea înnebuni cu adevărat prefigurând ameninţător şirul de dictatatori de la Hitler la Ceauşescu. Spectacolul filmat în cadrul natural al unor hale părăsite se termină de altfel în acest sens cu imagini documentare elocvente. Regizorul, acelaşi Dominic Dembinski intervine şi cu alte sugestii, introducând un personaj feminin, fantomatic care-l acompaniază pe rege în recluziune recitând versuri din Oda Bucuriei probabil spre a-i ţine cugetul treaz. Dar regele filozof devine treptat o brută aşa încât e posibil să-l înjunghie pe rivalul său la inima marchizei deşi Pirandello nu ne spune asta. Interpreţii, aceiaşi din spectacolul de la Nottara, n-au pierdut linia rolurilor deşi evoluţia în spaţiul natural accidentat folosit ca decor le creează probleme mai ales de audibilitate. (Spectacolul de la Nottara se juca în initimitatea studioului) Adrian Pintea însă nu prea mai ştie ce joacă, mai ales că e pândit la vedere de la pupitrul tehnic şi manipulat de un fost prelat înmânuşat, judecător implacabil al faptelor sale. Transformată în policier cu substrat politic piesa lui Pirandello pierde aşa dar din dimensiunea filozofică, spirituală la care a aspirat autorul când a scris-o şi din frumuseţea poetică a metaforei. Păcat! Zoon politikon l-a învins pe homo ludens sacrificând mesajul de suflet al uneia dintre cele mai frumoase pagini ale teatrului universal despre nevoia de a rămâne noi înşine, oameni în jocul cu măştile societăţii şi dacă vreţi, ale istoriei.