Sărbătoarea teatrului. Volumul "Teatrul la persoana I", de Octavian Saiu, lansat pe 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului

Luni, 27 Martie, de Ziua Mondială a Teatrului, ora 19.00, la Teatrelli (Piaţa Lahovari, nr. 7) Editura Nemira lansează volumul "Teatrul la persoana I" de Octavian Saiu. La lansare vor participa Maia Morgenstern, Dorina Chiriac, Adrian Titieni, Radu Iacoban.

 „Trei întâlniri cu teatrul şi tehnologia lumii de azi, într-un amestec ce oglindeşte umanitatea unei noi epoci. Trei opere în care persoana I transformă gestul de a juca în aventura autodescoperirii, iar actul de a privi şi asculta într-o călătorie spre necunoscut. Trei creatori cu totul diferiţi. Fiecare dintre universurile lor avansează o aceeaşi definiţie a raportului cu spectatorul inclus în discursul asumat al artistului–personaj–autor care îl priveşte în ochi.

Sedus de vizualitate, fermecat de arta sunetului sau pedepsit prin blestemul privirii, spectatorul rămâne fiinţa cea mai importantă în creaţiile lui Robert Lepage, Simon McBurney şi Pippo Delbono. Teatrul lor e teatrul nostru. Teatrul fiecăruia dintre noi, conjugat mereu la persoana I”, spune Octavian Saiu.

Teatrul spectatorului, la persoana I

de Octavian Saiu

Spectacolul de autor al lui Lepage e o bucurie a ochiului şi o încântarea a spiritului. Întâlnirea cu acest artist luminos, care pune strălucire chiar şi în colţurile întunecate ale scenei, e plăcerea teatrului. La persoana I. Există în arta lui Robert Lepage o asemena lipsă de încrâncenare, o stare de poezie a binelui, încât singura premisă a raportului său cu spectatorul pare a fi nevoia de a-i dărui clipe de graţie, sub semnul unei creaţii personale în toate sensurile. Echipe ample şi un volum uriaş de muncă se ascund în spatele apariţiilor lui solitare pe scenă. Efortul său de a memora scenariul, chiar dacă unul compus de el însuşi, nu poate fi nici el ignorat. Gestul de a juca într-un one-man- show când presiunea contractelor şi ritmul carierei sale prodigioase de regizor de operă îi ameninţă liniştea e unul de autosacrificiu, aproape. Şi, cu toate acestea, Lepage se oferă în dar prin spectacolul său cu seninătatea exemplară a celui care ştie că teatru înseamnă ceilalţi. Nimic sumbru în lumea lui, născută din dorinţa de apropiere de oameni prin forme de magie vizuală şi prin adevărurile simple ale existenţei sale. Vrăjitorul vizualităţii în teatrul contemporan nu epatează niciodată. Nu produce nimic în mod demonstrativ prin atingerea obiectelor ce plutesc în jurul lui, parcă sfidând legea gravitaţiei universale. Jocul cu imaginile e o bucurie de copil, răsfrântă asupra publicului devenit partener în acel joc. Singura regulă e mirarea. Starea de uimire a copilului trezit în fiecare spectator, încântat că o cutie se preface la o simplă atingere într-o piesă de mobilier, într-o clădire, apoi într-o maşină. Prin imagini şi prezenţă, Lepage ne aminteşte că splendoarea întâlnirii teatrale vine din miracolul privirii şi din puterea de a asculta, într-o lume tot mai divizată şi mai tentată de izolare prin lipsa dialogului între semeni. Un dialog care în teatru se poartă numai la persoana I.

Opera lui Pippo Delbono e făcută dintr-o umanitate ce pare o eroare în planul Creaţiei, o faună reciclată pentru a deveni materia unei arte mult prea sincere pentru a fi şi confortabil de privit. Deşeurile condiţiei umane se adăpostesc pe scenă fiindcă îi sunt aproape lui, artistului care prin fiecare dintre ele îşi face un autoportret. Cât cinism faţă de el însuşi, în acest gest repetat ca un narcotic! Dar cât cinism faţă de noi, de fiecare, confruntaţi cu imagini scenice pentru care precedentele estetice de tip Kantor sau Pasolini sunt doar referinţe pedante, la urma urmei. Nimic nu poate pregăti un spectator pentru contactul nevralgic cu teatrul lui Pippo Delbono. Violenţa lui crapă smalţul esteticii teatrale şi ajunge să provoace durere publicului rămas fără reacţie, dar conadamnat la privire. Unii, puţini, pleacă... Dar nu pleacă protestând, ca în faţa unui experiment superflu de avangarda pe care nu-l gustă. Pleacă pentru că nu pot digera atâta cruzime veselă livrată şi de la microfon, şi de pe scenă. Iar cei care rămân îşi asumă postura de victimă a artistului, predepsită prin simplul act al privirii. Penitenţa e mereu la persoana I. A fi în sală la un spectacol precum Urlo, precum Poveşti de Iunie sau Evanghelii, înseamnă să fii închis în unversul lui Delbono. Prin voce, autorul anulează orice şansă de evadare. Atenţia e dirijată spre el însuşi, de la început până la final, iar când imaginile devin prea dure a închide ochii nu e o soluţie. Căci vocea lui le dublează, le recompune, le amplifică în plan acustic, iar privirea nu mai poate fi salvată. Aşa răzbate lumea în teatrul la persoana I al lui Pippo Delbono. Percepţia ei e viscerală şi poate un alt precedent, o altă referinţă încă neexplorată de critici şi cercetători, nici măcar de cei care i-au dedicat studii ample, este Artaud. Boala, nebunia, pasiunea fără limite, excesul şi, nu în ultimul rând, cruzimea sunt legăturile posibile între martirul teatrului modern şi un regizor contemporan îndărătnicit să sfideze toate canoanele. Ca şi Artaud, o face fără aroganţă, dar cu o intensitate ce frizează delirul, într-un bâlci la persoana I în care Papa e înlocuit de Bobo, un biet bătrân ce şi-a petrecut marea parte a existenţei ca nebun între nebuni. E şi acesta un omagiu adus lui Artaud, poate...

Dintre aceşti artişti, Simon McBurney e cel care îşi afirmă personalitatea în modul cel mai fulminant. Deşi, dintre toţi trei, el e singurul care împrumută povestea şi prelucrează o materie literară finită. Numai ca, actor înainte de a fi orice altceva, McBurney face din acest aspect un pariu cu el însuşi: acela de a deveni autor total, în pofida formaţiei sale. Şi reuşeşte, câştigă rămăşagul cel mai riscant al teatrului la persoana I, care în Întâlnirea nu mai e nici pe departe un simplu monolog închegat din cuvintele lui Petru Popescu. Sau un one-man- show inspirat de povestea lui Loren McIntyre. E un dialog cu publicul, semnat Simon McBurney. Vocile romanului, în sens propriu sau simbolic, sunt prezente, ca şi alte zeci de voci ce se aud în căşti într-un fel de avalanşă sonoră. Însă glasul lui de om-orchestră le dă un sens suprem: spectatorul. Pentru prima dată în istoria lungă a teatrului, un artist reuşeşte să transforme auzul în privire şi privirea în imaginaţie. Celor din sală nu li se mai propune, ca la Lepage sau Delbono, ca la toţi regizorii de până acum, fie că se numesc Brook, Strehler sau Purcărete, să primească în dar imaginaţia celui care creează spectacolul pe scenă. Li se cere să îşi ofere ei darul imaginaţiei proprii. Niciodată nu s-a întâmplat în teatru ca unui spectator să i se ceară să fie mai plin de creativitate decât regizorul, să creeze spaţii mai interesante decât ale scenografului, să îşi figureze în minte personaje cu feţe mai vii decât orice distribuţie. E aventura stârnită de o formă de hipnoză auditivă care nu amorţeşte simţurile, ci activează resursele fanteziei fără sfârşit într-un teatru brogesian al spectatorului-autor. (Text de Octavian Saiu)

Octavian Saiu este profesor, cercetător şi critic de teatru. Are un doctorat în studii teatrale, cu o teză despre metamorfozele spaţiului de joc, şi unul în literatură comparată, cu o teză despre Samuel Beckett şi Eugène Ionesco. Predă la UNATC „I.L. Caragiale” şi susţine cursuri, conferinţe şi master-class-uri la mai multe universităţi din Europa, Asia şi Noua Zeelandă, precum şi la Institutul Grotowski.

În 2013 a fost Moderatorul Conferinţelor „Beckett at the Festival” din cadrul Programului Oficial al Festivalului Internaţional de la Edinburgh, iar în 2016 a moderat şi susţinut conferinţe la Olmpiada Teatrelor de la Wrocław – Capitală Culturală Europeană. Din 2004, este moderatorul Conferinţelor Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Este Secretar General Adjunct al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) şi Preşedinte al Secţiei Române AICT – Teatrologie.

Articolele şi studiile sale au apărut în numeroase publicaţii naţionale şi internaţionale. Este autorul volumelor: În căutarea spaţiului pierdut (Nemira, 2008) / In Search of Lost Space (UNATC Press, 2010), Beckett. Pur şi simplu (Paideia, 2009), Fedra, de la Euripide la Racine, de la Seneca la Sarah Kane (Paralela 45, 2010), Ionescu/Ionesco: un veac de ambiguitate (Paideia, 2011), Posteritatea absurdului (Paideia, 2012), Teatrul e vis (Paideia, 2013), Hamlet şi nebunia lumii (Paideia, 2014) / Hamlet and the Madness of the World (Editura ICR, 2016) şi Lecţia, o meditaţie cu şapte teme (Nemira, 2015).
A primit Premiul Criticii pentru carte de teatru în 2010 şi Premiul UNITER pentru Critică de Teatru în 2013.