"Răzvan Mazilu. De la dans la musical", o carte dedicată artistului de cronicarul Sanda Vişan, în colecţia Yorick Actual

Răzvan Mazilu, în spectacolul "Mon Cabaret Noir"

Editura Nemira deschide colecţia Yorick Actual cu o carte-eveniment: "Răzvan Mazilu. De la dans la musical", scrisă de realizatoarea de programe culturale şi cronicar de teatru şi film Sanda Vişan.  Adevărul.ro vă prezintă fragmente din dialogul autoarei cu artistul, în exclusivitate.

Volumul reprezintă o ”fotografie” dinamică a artistului Răzvan Mazilu, dansator, coregraf, regizor. Nu este nici un bilanţ de carieră, nici o monografie sau lucrare academică, ci o perspectivă caleidoscopică, construită din observaţiile şi retrospectivele Sandei Vişan, din dialogurile vii cu Răzvan Mazilu, din fragmente de cronici şi interviuri, fotografii din spectacole, dar şi din mărturiile altor artişti şi personalităţi culturale, precum: Maia Morgenstern, Marina Constantinescu, Rodica Mandache, Dragoş Galgoţiu şi mulţi alţii, potrivit unui comunicat al editurii Nemira.

Totul, pentru a surprinde cât mai autentic, personalitatea unui artist polimorf: expresiv dansator , inspirat creator de costume, exigent coregraf şi original creator de spectacol. Un deschizător de drum, cândva pentru teatrul-dans, acum pentru musical, o formula de spectacol complexă, mult prea puţin prezentă în spaţiul teatral românesc. Dar, pentru un creator plin de inspiraţie, care surprinde cu fiecare nouă apariţie scenică, se poate spune că acest portret nu putea fi şi nu s-a dorit decât o fotografie de parcurs, a unui artist aflat în plină forţă creatoare.

”Un artist se poate întâlni (sau nu) cu rolul vieţii sale, ori cu regizorul special, care să îi reveleze valenţele unui personaj, sau îşi poate întâlni partenerul de scenă ideal – şi ştim cu toţii cât de importante sunt aceste întâlniri, providenţiale chiar. Aş spune că pe un plan la fel de important stă întâlnirea cu un cronicar. Cel care ştie să vadă prezentul tău ca artist şi să îl înscrie cu inteligenţă într-o traiectorie firească, relaţionând momente ale carierei de până acum. Eu am avut şansa întâlnirii cu un asemenea cronicar-om de cultură. Prin intuiţie şi talent  au fost fixate în „memoria” hârtiei, spectacole, aflate, prin natura lor, sub semnul efemerului: cele pe care le-am regizat, cele în care am dansat", declară artistul.

Îmi doresc ca publicul meu să fie şi cititor al acestei cărţi, totodată mi-ar plăcea să devină spectatori şi cei care mă vor cunoaşte prin intermediul acestor pagini”, spune Răzvan Mazilu.

”Îl cunosc pe Răzvan Mazilu de ceva timp! I-am văzut spectacolele. I-am dedicat mai multe emisiuni de televiziune şi am scris despre el. E un artist pe care îl admir. Aşa că ar trebui să pot spune că îl ştiu bine. Şi totuşi, cum nu reuşeam să mă eliberez de senzaţia că de el nu te poţi apropia, oricât ai avansa (ca într-unul din paradoxurile lui Zenon!), mi-am propus imposibilul, adică am încercat să aflu şi mai mult. Dacă am reuşit, vor spune cititorii. Îi previn însă pe amatorii de istorioare picante din spatele scenei că aceasta nu este o lectură pentru ei", subliniază Sanda Vişan.

Este o carte pentru cei interesaţi să afle cum jocul ideilor şi intuiţia artistică l-au condus pe dansatorul şi coregraful român, la regia de spectacol: Răzvan Mazilu, de la dans la musical”, apreciază autoarea Sanda Vişan. Acest volum este rodul iubirii pentru un artist autentic.

Dar cred că sunt mulţi cei care îl iubesc pe Răzvan Mazilu. Nu poţi alerga pe acelaşi culoar cu ei. Aşa că mi-am propus să îl iubesc altfel.
Când a auzit de o carte cu şi despre el, parcă s-a speriat. In stilul în care o face şi la repetiţii, a fugit puţin în el însuşi, probabil ca să caute răspuns.

“Asemenea amintiri se scriu la final de carieră”, mi-a zis, zâmbind cu îndoială. Dar nu o carte de memorii îi propuneam eu, ci o fotografie a gândului său creator, la jumătatea vieţii. Nel mezzo del cammin... Şi aşa am început să vorbim...

In acest fel s-au adunat cuvintele, impresiile, amintirile. Am păstrat şi în carte caracterul spontan al dialogurilor pe care le-am realizat cu Răzvan şi cu cei care s-au aflat, la un moment sau altul, pe traiectoria lui, decupând astfel încât drumul artistului, de la dans la musical, să devină evident pentru cititor", subliniază Sanda Vişan.

FRAGMENTE

"Sanda Vişan - Te desparṭi uṣor de proiectele terminate, adică duse în scenă ?
Răzvan Mazilu - Câteodată da, câteodată nu. Dar îmi place foarte mult ṣi starea asta de nostalgie, fiind totuṣi conṣtient că trebuie să mergi mai departe. Niciodată nu mi-a plăcut să privesc în urmă sau să refac. Consider că avem atât de puṭin timp, la câtă creativitate ṣi la câte idei ṣi fantezie există în noi, încât trebuie să mergi mai departe. E singurul trebuie pe care îl folosesc în gândurile mele: trebuie să merg mai departe, trebuie să fac un nou spectacol, trebuie să continui. Asta îmi aduce aminte de dedicaṭia scrisă de Johnny Raducanu, pe  cartea lui autobiografică: Răzvan, să nu te opreṣti din dans niciodată!

S.V. - De ce crezi că atât de greu se face musical în ţara noastră?
R.M. - Din cauza decalajului nostru general faṭă de Occident, care, iată, se oglindeṣte până ṣi în acest gen.  Nu de talente ducem lipsă, acestea există, în West Side Story, Cabaret, Full Monty, în producṭiile Teatrului de Operetă. Dacă au continuitate, oamenii pot creṣte în câṭiva ani foarte frumos. Cred că sistemul nu îngăduie apariṭia unui producător care să aibă pârghiile ṣi mijloacele financiare, ce i-ar permite să investească într-o producṭie adevărată, care la rândul ei să aducă încasări, astfel încât uṣor, uṣor să se concretizeze, în timp, o mică industrie.  Nu există în România adevăraṭi producători de teatru, care să pună semnul egal între calitatea actului artistic ṣi câṣtig.

- Te referi la producătorul de tip Broadway sau West End?
- Da, exact. Un producător cultural, care să ṣtie să marketizeze deṣtept un produs de calitate, care să “miroasă” potenṭialul de succes. E clar că în România piaṭa este una falsă. Nu există producători independenṭi, ca afară. La noi producători sunt teatrele de stat, câteva iniṭiative private de dimensiuni mici ṣi, din păcate, niṣte mercenari care produc pseudo-spectacole, la care îṭi este ruṣine să te uiṭi, chiar cu nume mari pe afiṣ. Dar asta e o altă discuṭie".

Răzvan este o personalitate extrem de puternică, e artist, are calităţile şi defectele unui artist, se entuziasmează ca un adolescent şi dă impresia că trăieste doar pentru scenă, are mult farmec şi e conştient de farmecul lui pe scenă, dar şi în afara ei. Îi place să-i seducă pe toţi cei din jur, public, colaboratori, pare într-un mereu mare exerciţiu de seducţie, îi place spectacolul pentru că are voluptatea de a fi artist, are nelinistea şi fragilitatea unui artist, dar şi tenacitatea pe care artiştii importanţi o au. Ştie să poarte un nimb al seducţiei, se înveleşte cu el, se înfăşoară cu el în mod spectaculos, aşa cum ştie un dandy să poarte un boa enorm, apreciază regizorul Dragoş Galgoţiu.

– Din copilărie am crescut cu sentimentul că sunt altfel decât ceilalţi copii: mă uit în pozele mele şi văd un chip foarte dulce. Eu aveam părul lung, în timp ce alţi băieţi erau obligaţi să se tundă. Mersul meu era altfel, în fine, deschiderea mea faţă de oameni, cu efuziuni uneori exagerate, toate acestea m-au făcut să mă simt... o să râdeţi...

– Nu conta!

– Ei bine, precum personajul interpretat de Nicole Kidman în filmul Dogville, care m-a marcat şi ale cărui înţelesuri le tot descopăr. Trebuie să spun că Lars von Trier este unul dintre regizorii mei de film preferaţi, alături de Fellini, Almodovar şi Iñárritu.

Într-o societate ca a noastră, sărăcită, ignorantă – căci viaţa mea nu se desfăşura doar la şcoala de balet şi în mediul artistic – a fi altfel însemna ca ceilalţi să-ţi facă viaţa un infern, să te linşeze. Tot ce e „altfel“ e judecat. Oamenii au o voluptate sadică de a judeca alţi oameni, iar în România, aceasta poate căpăta accente şi mai dramatice. Iar mie niciodată nu mi-a plăcut să merg cu turma. Personajul lui Nicole Kidman îşi ucide răufăcătorii la finalul peliculei, dar eu nu cred că aş avea puterea să apăs pe trăgaci.

– Să înţeleg că ai simţit nevoia unei libertăţi absolute, chiar de când încă nu cunoşteai conceptul?

– Cred că da. Privind în urmă fără mânie, mă gândesc că ideile Isadorei Duncan de a se dansa liber, total liber şi cu pasiune, capătă şi mai mult sens. Elev la şcoala de balet fiind, era cumva clar ca lumina zilei că personalitatea mea dorea altceva, era altceva, dorea să se exprime liber, îmi plăcea să inventez, să mă joc, să simt, să exersez emoţii.

Dar profesorii mei se pare că nu o citiseră sau nu au înţeles-o pe Isadora. Iar eu, la cursuri, nu mai înţelegeam nimic din artă şi din dans. Încercam să intru, fără succes, într-un „pat al lui Procust“, în care, desigur, mă simţeam inconfortabil.

– Să presupunem (ipoteză puţin probabilă!) că un tânăr din ziua de azi ar vrea să afle câte ceva despre timpul în care ai crescut tu. Ce i-ai spune?

– Am crescut într-o epocă oribilă, criminală, în care adolescent generaţiei mele s-a petrecut aproape pe întuneric – la propriu! Şi nu mai exista absolut nicio promisiune de fericire. Îmi amintesc drumul prin zăpadă, iarna, de la Piaţa Unirii către Strada 11 Iunie, unde era şcoala, şi cum totul, zilnic, în jurul nostru se dărâma, se demola, zidurile Spitalului Brâncovenesc, Hala Unirii, biserici, case splendide, Opereta de pe Splai, toate, pe rând, erau rase şi peisajul devenise absolut înspăimântător, ca după un război.

– Acesta era „peisajul după bătălia“ lui Ceauşescu împotriva istoriei oraşului şi a centrului vechi al capitalei, unde voia să implanteze o nouă structură arhitectonică a socialismului victorios, destinată „elitei“ din partid şi din Securitate. Cu toate dramele produse, chiar a izbândit, spre beneficiul rechinilor imobiliari postdecembrişti. Dar această atmosferă de sfârşit de lume nu era anihilată, când intrai pe poarta şcolii, în lumea artistică a dansului?

– Nu. Având nevoie de picioarele mele, de corpul meu, ca să nu alunec pe gheaţa care pe atunci nu se îndepărta, îmi puneam şosete flauşate peste cizme. Ajungeam la şcoală şi, în sala de balet, era frig ca afară, era ger, îmi amintesc cum scoteam aburi pe gură. În timpul orei de balet transpiram şi ne era teamă să nu ne îmbolnăvim. Şi tot aşa, cu această spaimă îngrozitoare că nu corespunzi tuturor aşteptărilor, cu spaima că vei dezamăgi, încerci cu greu, copil fiind, apoi adolescent, să creşti, să te dezvolţi, să înţelegi ceva din această profesie despre care credeai altceva, cu totul altceva. Peste ani, în spectacolul Requiem. Nu ştii nimic despre mine am introdus câteva replici – confesiune, care chiar asta spun.

– „Beneficiai“ de acest tratament doar tu, sau era o metodă pedagogică aplicată tuturor tinerilor în acele vremuri?

– Poate vă gândiţi că nu am avut eu norocul unor profesori ideali, generoşi, însă, din păcate, sistemul în care am crescut era aşa în totalitate. Adolescent fiind, deci tocmai în anii formării, ai modelării, mi s-a spus că nu sunt bun, că nu am nicio tangent cu dansul. Împreună cu mama – care, probabil, suferea mai tare decât mine – încercam să ne gândim la o altă profesie, să încerc artele plastice, pictura, în fine, ceva legat tot de creativitate. Şi m-a mai revoltat ceva – din şcoala de coregrafie şi până azi –, anume obsesia corpului perfect, intratul cu forţa într-un canon al corpului desăvârşit, maşinărie infernală cu care poţi face aproape orice pe scenă. Şi obsesia faptului că nu corespunzi. Ţi se spune tot timpul că nu corespunzi rigorilor baletului clasic, rigorilor dansului contemporan, care sparge toate rigorile şi aşa mai departe. Şi atunci nu îţi rămâne decât să îţi priveşti încă o dată corpul, să intri tu cu tine şi cu corpul tău, aşa cum e el, într-o sală de repetiţii şi să înveţi să îl iubeşti.

– Când ţi-ai dat seama că toate aceste limitări, aceste obligaţii pe care le impune dansul clasic, nu ţi se potrivesc şi că tu poţi oferi o alternativă? Nu doar că respingi, ci că oferi tu altceva. Erai mic, mare, cum s-a întâmplat?

– Mi-am dat seama de asta în ultimii ani de liceu, după momentul revoluţiei din 1989, care a însemnat o deschidere, liberul acces la informaţie. Atâta cât aveam atunci... Oricum, îngrozitor de puţină. Dintr-odată am înţeles că dansul poate fi în foarte multe feluri, aşa cum corpul uman poate fi frumos în foarte multe feluri. (Copyright Editura Nemira)