Despre teatru şi viaţă am vorbit şi noi cu Puşa Darie.

Puşa, cum ai primit vestea nominalizării tale la Premiile UNITER?

Nu mi-a venit să cred pentru că pentru că odată ce ai trecut de o anumită vârstă şi fiind şi actriţă în provincie nu te mai aştepţi să îţi mai dea ceva cineva pe lumea asta. M-am prefăcut eu că nu îmi pasă, că tot ce fac fac pentru public, dar adevărul este că o nominalizare la Premiile UNITER este foarte importantă pentru un actor. Aşa că am fost foarte tristă că nu s-a ţinut Gala în primăvară din cauza pandemiei. Mi-am zis: „Uite, domnule, când, în sfârşit, primesc şi eu o nominalizare, vine peste noi o boală mondială.

Cum a fost lucrul cu Afrim? Eşti deja la a treia colaborare cu el.

La primul spectacol la care am lucrat cu el, „Dawn Way”, a fost totul într-o armonie desăvârşită şi o frumuseţe absolută. Am fost copleşită, fascinată şi fermecată de Radu şi de universul lui. „Ce tare mi-aş mai dori să mai joc la el!”, mi-am spus. Nu s-a întâmplat asta prea curând. El a mai montat la noi încă două spectacole în care nu am intrat în distribuţie. Şi apoi a venit să monteze „Dansul Delhi”. Eu eram ca un copil care aşteaptă Crăciunul. „Poate, poate primesc şi eu o bombonică din pom. Poate vne şi la mine Moşul că am fost cuminte.” Ştim cu toţii că este uşor dificil să lucrezi cu Radu, dar, oricât de dificil ar fi, îl ador şi iubesc să lucrez cu el. Nu e uşor. Naşterile sunt dureroase, dar copilul iese mereu frumos.

E un spectacol pe cât de frumos, pe atât de complex. E un text filosofic, profund. Tu cum l-ai simţit jucându-l?

Eu în general am fost distribuită în roluri de comedie, aşa că ”Dansul Delhi” a fost pentru mine, ca actriţă, un dar extraordinar. Nimeni până la Radu nu a avut încredere că pot face un rol atât de greu şi de serios. Va rămâne unul dintre rolurile foarte dragi mie. Şi mă bucur mai ales că Radu a avut încredere şi m-a distribuit apoi şi în „Oraşul cu fete sărace”, cea mai recentă montare a lui la Iaşi, unde am un rol şi mai mare şi mai greu. Îi mulţumesc foarte mult lui Radu pentru aceste şanse. Nu mă prefac doar că îi muţumesc pentru că am fost nominalizată la UNITER pentru rolul din spectacolul lui, nu, i-aş fi mulţumit şi dacă nu aş fi fost nominalizată pentru că nu mă mai aşteptam la astfel de cadouri minunate în carieră. Unui actor, dacă îi dai un gram de încredere, îţi dă înapoi un munte. Asta mi-a acordat mie Radu în primul rând: încredere. Şi îi sunt recunoscătoare pentru că, uite, chiar am de ce să îi fiu.

Cum te-ai apucat tu de teatru?

Când eram mică, mă duceam cu trenul la bunici. Şi de fiecare dată îmi făceam rudele de râs. Mă ridicam brusc de pe banchetă şi porneam prin tren să cânt. Nu mă invita nimeni să cânt, nu mă chema nimeni, dar eu, o mogâldeaţă de 6-7 ani, deschideam uşa compartimentelor şi, din prag, întrebam: „Vreţi să vă cânt ceva?” Simplu. Unchiul meu avea un aparat de radio mare cu pickup. Şi îi plăcea foarte mult Dan Spătaru. Eu învăţasem pe de rost melodiile, faţa 1, faţa 2, dar cel mai tare îmi plăcea „Să ştii, măicuţa mea”. Făcea parte din repertoriul meu obligatoriu. Dar m-am gândit eu să arăt că pot să cânt şi alt gen aşa că după „Să ştii, măicuţa mea” băgam şi „Mi-am luat bundiţă nouă”. Aşa că aveam în repertoriu şi muzică populară şi muzică uşoară. Nu mă întreba cum de ştiam eu că e bine să fie una mai tristă, una mai săltăreaţă că nu ştiu. Nu îmi spusese nimeni. Dar am avut întotdeauna impresia că venim pe lume cu un anume bagaj şi cu un anume ţel. Eu toată viaţa parcă am fost ghidată de undeva de sus. Să revenim, băteam frumos la uşă, nu intram dacă nu eram invitată, şi întrebam: „Vreţi să vă cânt?” Trebuie spus că pe vremea aia aşa ceva nu se întâmpla. Nu cânta nimeni pe străzi, la metrou, prin gări sau prin trenuri. Era ceva nemaivăzut. Iar eu veneam dintr-o familie foarte serioasă, cu frica lui Dumnezeu, nu mă trimitea nimeni să cânt, ba, dimpotrivă, nu ştiau cum să mă mai ţină în frâu. Şi cum eram mică şi frumuşică, călătorii ziceau: „Da, fetiţă, cântă!” Iar eu mă uitam la feţele lor şi, după o scurtă analiză, decideam dacă să încep cu „Bundiţa” sau cu „Măicuţa”. Astea două erau. Dacă îmi cerea cineva bis nu mai aveam.

Câştigai ceva cu cele două cântece?

Eu nu ceream niciodată nimic. Pe mine mă interesa să am public. Dar oamenii erau aşa de încântaţi încât îmi dădeau.

Îţi dai seama că în familia mea profund religioasă nu mă învăţase nimeni să cânt pe tren. Aşa ceva era de neconceput. Dar nu mă putea opri nimeni. Ăsta era ritualul meu. Cum mă vedeam tren ştiam că trebuie să îmi fac spectacolul. Cei mai mulţi bani pe care i-am primit au fost 25 de lei. Era o sumă imensă. I-am dat mamei „să ne cumpărăm şi noi prăjituri şi ceva de mâncare”.

Prin urmare, de mică nu te mai încăpea talentul.

Am ştiut dintotdeauna că asta voi fi.

La şcoală când ne puneau întrebarea aia penibilă cu „ce vrei să te faci când vei fi mare?” eu răspundeam mereu: „Eu vreau să mă fac actriţă că de-aia am venit.”

De-aia ai venit unde?

Pe lume. Nu mă învăţase nimeni astfel de lucruri, despre predestinare sau destin. Familia mea era una simplă şi săracă. Ai mei nu era intelectuali. Nu aveam în casă cărţi sau pian.

Dar în oraşul tău, la Bârlad, era teatru. Mergeai la teatru?

Mergem din mai multe motive. În primul rând pentru că îmi plăcea teatrul şi

iarna mergeam şi pentru că în sală era cald. Eu nu mă dezbrăcam tot spectacolul ca să acumulez căldură şi pentru acasă.

Stăteam mereu în primul rând. Eram nelipsită. Chiar dacă spectacolele se terminau târziu mă întorceam fără frică acasă singură. Tata ne-a părăsit. A plecat într-o zi de acasă şi nu s-a mai întors, am rămas numai cu mama care mă lăsa să fac ce vreau având încredere totală în mine. După ce a plecat tata eu am luat rolul de protector al casei. De mică. Şi, cum spuneam, în casă nu aveam cărţi. Aveam doar o carte de bucate. Mie mi-a plăcut cartea, dar nu mi-a plăcut şcoala. Aşa că mergeam de capul meu la Biblioteca „Stroe Belloescu” şi împrumutam cărţi. Dar să vezi ce cărţi: Hartmann, Schopenhauer, Hegel, Spinoza. Asta prin clasa a şaptea.  Pare că eram un copil cam dus cu pluta. Se uita şi bibliotecara prostită la mine. Citeam acolo, singurică, în legea mea. Nu aveam cu cine vorbi despre ce citeam pentru că am fost un copil extrem de singur. Extrem de singur şi extrem de sărac. Extrem de sărac şi extrem de bogat în acelaşi timp. Şi fericit. Pentru că făceam ce voiam. Dacă era de mâncare, mâncam, dacă nu, nu. Nu făceam nazuri, nu aveam pretenţii. Eu mă întorc cu bucurie cu gândul în copilărie care era o combinaţie de sărăcie şi bogăţie. Nu aveam ce mânca, dar îl citeam pe Hegel de la biblioteca oraşului. Tot greul de atunci mi-a dat o forţă extraordinară care m-a împins în faţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru momentele grele, de Crăciun mă bucuram uneori dacă aveam o bucată de pâine şi un cartof pe masă, dar nu spun asta ca să îmi plâng de milă, dimpotrivă.

Şi după liceu ai dat imediat la teatru?

Da, am dat la Bucureşti şi nu am intrat.

În comisie era Olga Tudorache, Dumnezeu să o odihnească, şi nu spun cine mai era că ar trebui să spun de prea multe ori „Dumnezeu să-l odihnească.”

Eu eram copleşită de tot ce mi se întâmpla, de faptul că un copil atât de sărac şi de neînsemnat ca mine a îndrăznit să creadă şi să ajungă până acolo. Astea se întâmplau înainte de Revoluţie. Când la teatru nu erau decât 5-6 locuri. M-am mutat în Bucureşti, să mă îmbib de atmosfera locului, mi-am găsit diverse slujbe, pe la fabrica de bumbac, la Informaţia Bucureştiului... Am tot dat la teatru şi nu am luat. Erau puţine locuri, iar eu nu eram fiica nimănui din teatru, familia mea nu avea parale, în sfârşit. Şi până la urmă, dintr-o sfântă intuiţie, mi-am zis: „Stop! Sunt sărac, dar nu fac compromisuri. Dacă vreau să joc, trebuie să mă duc într-un teatru să mă angajez să fac figuraţie sau roluri mici”. Am plecat la Turda, unde am stat un an, apoi la Petroşani, după care m-am întors din nou la Bucureşti, să mă îmbib iar de energie. Am ajuns să fac roluri mici în filme şi să înregistrez voci pentru postsincron în cinema. Pe vremea aia, vorbim de începutul anilor 80, nu se filma cu priză directă la sunet. După ce se filma, actorii erau chemaţi să înregistreze sunetul peste filmare. Unii nu aveau voci bune sau nu aveau chef să mai facă şi postsincronul, aşa că eram deseori solicitată. Primul film în care am jucat cu adevărat a fost „O lumină la etajul 10” al Malvinei Urşianu. Când am aflat că o să filmez cu Irina Petrescu şi cu Gheorghe Dinică nu mai vedeam pe unde merg. Nu mai vedeam la propriu. Am intrat cu capul într-un semn de circulaţie amplasat pe lângă magazinul Eva. Atât eram de emoţionată. Eram foarte fericită pe atunci. Iubeam Bucureştiul. Şi acum tot aştept să mă mut înapoi. De cum trec Milcovul, după Focşani, parcă mi se schimbă ADN-ul. Eu şi acum, după zeci de ani de locuit în Iaşi, mă simt tot turist. Stau cu bagajele pe jumătate făcute că, poate-poate, vine o propunere şi mă mut la Bucureşti.

Şi cum ai ajuns totuşi în Iaşi?

Am primit un telefon, suntem cu povestea tot în anii 80, că se înfiinţează la Suceava o secţie a Teatrului Naţional din Iaşi. Aşa că am venit pentru prima dată

în viaţa mea în Iaşi să dau concurs pentru un post de figurant-mimant, aşa se numea.

În comisie era Teofil Vâlcu împreună cu alţi mari actori ai teatrului. Eu am intrat pe scenă concentrată, am cerut răspicat: „Ştanga jos, lumina să vină aici”...Cei din comisie se spărgeau de râs. Dar eu nu acceptam să îmi sufle nimeni în ciorbă. „Dacă e vreo problemă, eu pot să şi plec. Pe mine mă aşteaptă Bucureştiul!” La faza asta s-au distrat şi mai tare. Am apucat să spun doar jumătate din recitalul pregătit, m-au oprit,mi-au spus că sunt foarte bună şi aşa mi-am făcut bagajele şi m-am dus la Suceava. Acolo a fost repartizată jumătate din clasa care terminase anul acela la Olga Tudorache, erau Carmen Tănase, Carmen Ciorcilă, Radu Duda, şi jumătate de la clasa Sandei Manu: Adrian Păduraru, Mioara Ifrim, Cristian Rotaru, Răzvan Popa. A venit şi o regizoare care terminase la Valeriu Moisescu, Cristina Ioniţă. Erau zece actori, o regizoare şi două figurante-mimante, printre care mă număram şi eu. Şi la Suceava am stat din 1984 până în 1988.

Ai fost colegă cu Adrian Păduraru, idolul femeilor după rolul din „Declaraţie de dragoste”, şi cu Radu Duda, viitorul principe?

Da, exact. Când mergeam în turnee se spărgeau uşi, ferestre la teatru, la hotel, mii de fete în delir veneau să îl vadă pe Adrian. Noi îi ziceam: „Băi, ieşi şi spune-le câteva vorbe că astea intră cu forţa în clădire, rup, sparg şi nu se ştie, Doamne fereşte, ce se mai poate întâmpla.” În fiecare turneu era la fel.

Radu Duda cum era ca actor?

Am jucat mult cu el. Sigur că după ce a ajuns principe mulţi au început să spună că era actor prost, dar adevărul e că era nu doar un actor bun, ci şi un coleg deosebit. Un om discret şi cu o eleganţă nativă.

Cum ai plecat de la Suceava?

Aveam un dor de ducă, voiam să schimb ceva în viaţa mea aşa că într-o zi m-am urcat în tren şi am ajuns la teatrul din Satu Mare.

În 10 minute m-au luat şi m-au şi distribuit în trei spectacole. După proba de acolo m-am dus la mama, la Bârlad şi când eram încă acolo am primit un telefon de la Mircea Radu Iacoban, directorul Teatrului Naţional din Iaşi, cel care a înfiinţat secţia Suceava: „Tu, nebuno! Unde ai plecat? Hai, vino la Iaşi, dacă nu mai vrei la Suceava!” Şi uite aşa am ajuns la Naţionalul din Iaşi, unde am jucat tot fără studii.

Ai făcut până la urmă facultatea?

După 1990 s-a înfiinţat secţie de teatru la Universitatea din Iaşi, cu Geta Angheluţă, care a fost mulţi ani asistenta Sandei Manu. Eu îmi luasem gândul de la facultate. Făcusem filme, jucasem în mai multe teatre, ziceam că nu-mi mai trebuie. Eu mă credeam artistă mare, ce mai! Dar la gândul că voi lucra cu doamna Geta Angheluţă, o profesoară extraordinară, am dat examen, am intrat şi, uite aşa, am închis şi capitolul cu studiile. Şi sunt de 30 de ani actriţa Teatrului Naţional din Iaşi. Întotdeauna am simţit că locul meu e la Bucureşti, dar, iată-mă de o căruţă de ani la Iaşi. Când Dumnezeu le orânduieşte într-un fel, ştie El de ce. El e la butoane. Şi mai ştiu ceva: când Dumnezeu are să îţi dea ceva, te caută El. Eu încă mai am vise, mai am dorinţe, dar de sus se vede altfel. Dumnezeu are imaginea de ansamblu.

Ce îţi doreşti?

În primul rând, să joc.  Casă n-am, soţ n-am, copii n-am. Datorii am, dar astea nu se pun la realizări. Ce îmi mai rămâne? Profesia. Eu nu ştiu decât teatru pe lumea asta. Cum spuneam când eram mică: de-aia am venit.

Dacă tu trăieşti prin teatru, înseamnă că perioada de pandemie te-a lovit foarte tare.

Da, rău de tot. Am spus şi eu acolo două poezii online, dar, nu ştiu cum să-ţi spun, mi s-a părut penibil să stau singură în faţa unui telefon şi să zic poezii. Teatrul e altceva. Teatrul e comuniune cu publicul, teatrul e o emoţie vie. ŞI de când cu pandemia mă simt de parcă mi-ar fi luat cineva butelia cu oxigen.

Printre prietenii tăi cei mai buni se numără şi Marius Manole. Cum v-aţi „adoptat” unul pe celălalt?

Marius Manole nu este printre prietenii mei cei mai buni, este singurul meu prieten.

Mai în glumă, mai în serios, îmi spune: „Puşa, eu am impresia că voi fi singur la înmormântarea ta. Va fi cam plictiseală, dar eu sigur voi fi acolo”. Îl ştiu pe Marius de când era student. Trăgeam de o bere până dimineaţa şi vorbeam despre teatru. S-a lipit el de mine de când era un puşti. Seamănă atât de bine cu mine că nici dacă îl făceam eu nu eram la fel de asemănători. Va rămâne mereu prietenul meu chiar şi dacă m-ar renega.

De ce spui că este singurul tău prieten?

Pentru că aşa este. Eu sunt un om singur, dar nu mi-e urât cu mine. Mi-e bine aşa. Citesc, scriu, fac şi teatru independent, am ce face. Nu tânjesc după o familie. Mă gâdesc chiar că mi-e mult mai bine aşa, sunt eu cu mine, ne înţelegem bine. Sigur că poate au fost momente în care m-am gândit că nu ar fi rău un soţ, dar ştii când? Când am de bătut covoarele sau de cărat mobilă. Atunci zic: „Da, cred că acum ar fi fost util”. Dar dacă am mers pe mâna lui Dumnezeu o viaţă, nu o să mă sucesc tocmai acum. Tot ce mi s-a întâmplat a fost parte din planul Lui. Şi tot aştept să mi se mai întâmple lucruri. Pentru că eu nu cred în vârstă. Când aud: „Vai, dar ai şi tu o vârstă, mai potoleşte-te!” mi se încreţeşte părul şi mai tare. Ce prostie e asta! Am 61 de ani, dar nici dacă aş avea 150 nu aş avea genul ăsta de resemnare fatalistă. Cât ai zile şi sănătate bătrâneţea nu există!