Regizorul Radu Afrim a ales din cele trei componente ale trilogiei două, pe cele intitulate Girafe şi Bizoni, le-a tradus şi adaptat, ba chiar le-a şi transplantat acţiunea în România anilor ’60. Mai exact în anul 1968, atunci când ţara şi românii erau încă păcăliţi cu liberalizarea controlată ce le lăsa mai tuturor impresia că parcă-parcă ar fi fost în sfârşit lăsaţi să respire. Atunci când în aşezările urbane pătrundeau, mai pe rate, mai cu cash, „bunurile de folosinţă îndelungată”, când bazele şi chiar esenţa familiei româneşti, transferată mai de voie, mai de nevoie de la sat la oraş, erau supuse unor operaţii de reformulare şi de reaşezare cu efecte pentru moment şi în acel moment încă pozitive.

Nu am avut ocazia să citesc textele de la care a pornit Radu Afrim. Însă, ţinând cont de realitatea spectacolelor, singura care, la urma urmei, contează cu adevărat, operaţia de transplant dă semne să fi fost mai drastică, mai radicală şi mai invazivă în cazul Girafelor, ceva mai prudentă fiindcă mai puţin necesară, în cel al Bizonilor.

 Ambele piese, probabil că şi cea de-a treia intitulată Lei, sunt centrate pe o problematică pasionantă, de-a dreptul obsedantă pentru regizor, regăsibilă în mai toate spectacolele sale din ultimii ani. Aceea a familiei. Cu tensiunile, cu aberaţiile, cu malformaţiile ei, cu anormalităţile sfâşietoare ascunse prea adesea într-o normalitate de faţadă. O normalitate mincinoasă şi traumatizantă ale cărei fundamente săteşti-arhaizante, cu reguli comportamentale, ierarhii şi subordonări clare sunt drastic zdruncinate de „modernismele” nu doar electrocasnice şi de urbanizarea ordonată şi comandată din deceniul 7. Normalitate şi transformări trist-amuzant surprinse în Girafe şi brutal, dur, răscolitor, aproape sângeros dar necesar dezvăluite în Bizoni.

Personajele lui Mirό din Girafe nu au nume. În spectacolul lui Radu Afrim ele dobândesc câteodată prenume. Exact acelea ale actorilor ce interpretează rolurile principale. Ne întâlnim cu Mariana, adică Mariana Mihu, şi cu Marius, adică Marius Turdeanu. Declarat, acţiunea din Girafe s-ar petrece la Constanţa. Loc în care dl. Ventura, tuns, bărbierit şi cu părul lins, păr căruia o agrafă bine plasată îi interzice orice tentativă de rebeliune (Adrian Mateoc) comercializează la preţuri bune, inferioare celor practicate de comerţul socialist, maşini de spălat procurate prin mijloace numai de el şi de Miliţia economică ştiute. Constanţa din spectacol nu e însă chiar Constanţa cotidiană. Nici cea din ilustratele estivale, nici cea din realitate. Aceasta deoarece spectacolul lui Radu Afrim nu este şi nici nu se vrea realist de la un capăt la altul. Regizorul se joacă de-a realismul, se joacă cu propriul stil, cu imaginile-şoc ce-i definesc poetica teatrală, amestecându-le voit, dar recognoscibil uneori doar pentru cunoscători, cu strategii teatrale ce te duc cu gândul ba la suprarealism, ba la montările lui Romeo Castellucci. Constanţa din montarea lui Afrim e, aşadar, una incertă, când ardelenizată, când oltenizată, bestiarul uman ducându-te multă vreme cu gândul la Liliecii lui Marin Sorescu.

Girafe - Fabula urbană # 1, după Paul Mirό, la Teatrul Radu Stanca din Sibiu

Mariana e femeia simplă, cu căciulă-n cap, fie iarnă, fie vară. Femeia-standard, femeia-statistică abrutizată de muncă. Cea care de dimineaţă până seara spală, calcă, face mereu de mâncare şi dă de mâncare oricui se nimereşte. În plus, se străduieşte să aibă copii, fiindcă îi vrea ea, îi vrea şi Marius şi, mai presus de toate, îi cere gura lumii. Mariana e fascinată de maşina de spălat pe care tot încearcă să i-o plaseze dl. Ventura, dar pe care Marius, tâmplar de meserie, i-o refuză cu obstinaţie. Ajunge să o aibă graţie banilor câştigaţi la loto- pronosport de chiriaşul familiei (Ioan Paraschiv), confesor voluntar ziua şi cântăreaţă noaptea, într-un local de travestiţi. Ocazie pentru regizor să ne uimească iar, ba şi să ne încânte cu toposul cabaretului, dar şi cu universul sonor creat din şlagărele de pe vinilurile de odinioară, transformate la rându-le ele în recuzită şi evantaiuri pentru dansurile impecabil create atât pentru Girafe cât şi pentru Bizoni de Andrea Gavriliu.

„Bizoni”, la Teatrul Radu Stanca

Numai că maşina de spălat, devenită duşman personal şi prilej de coşmar pentru Marius – detaliu excelent sugerat de decorul compus aproape în exclusivitate dintr-o aglomerare de astfel de obiecte de uz casnic de Dragoş Buhagiar- trebuie înlăturată căci e prilej de prea multe metamorfoze, de prea multe schimbări de rânduieli, de excesiv de multe deranjuri ce nu prea au ce căuta într-o lume structural deranjată. Căreia Marius se încăpăţânează să îi păstreze status-quo-ul.

Despre rinocerizarea metamorfozată în bizonizarea familiei vorbeşte cel de-al doilea spectacol montat la Secţia română a Teatrului Naţional „Radu Stanca” de Radu Afrim. Bizonii din piesa omonimă sunt copiii crescuţi în captivitatea spălătoriei administrată de tată. Jucat de Ioan Paraschiv, pe care îl văd în două roluri convingător elaborate şi care ar merita calificative maxime dacă actorul ar fi ceva mai atent la emisia sunetului şi la dicţie. Copiii, excelent jucaţi de Vlad Bîrzanu, Iustinian Turcu, Ali Deac şi Cendana Trifan, sunt terorizaţi, cvasi-abrutizaţi, aproape dezumanizaţi de dorinţa de a şti adevărul despre dispariţiile enigmatice, de nimeni explicate, ba a fratelui evocat Max, ba a Mamei (Raluca Iani), ba a tatălui.

„Bizoni”, la Teatrul Radu Stanca

În mod cu totul paradoxal, deşi în acest al doilea spectacol scenografia e la fel de bogată şi de sugestivă, coregrafia parcă mai prezentă, iar arsenalul vizual completat cu fragmente filmate, regizorul pare să conteze mai puţin pe retorica imaginii. E, în schimb, mai preocupat de profunzimi, de cauza şi efectul tragediilor. Ordonarea momentelor e mai strictă, mai riguroasă, prestidigitaţiile stilistice mai economicoase, jocurile cu imaginaţia mai cenzurate. Câştigă însă pondere impactul emoţional.    


Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu- GIRAFE- FABULA URBANĂ # 1 după Paul Mirό;

Traducerea şi adaptarea: Radu Afrim;

Regia: Radu Afrim;

Scenografia: Dragoş Buhagiar;

Coregrafia: Andrea Gavriliu; Univers sonor: Radu Afrim;

Cu: Marius Turdeanu, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Adrian Matioc, Ioan Savu, Dana Maria Lăzărescu, Vlad Bîrzanu, Iustinian Turcu, Ali Deac, Cendana Trifan, Raluca Iani;

Data reprezentaţiei: 17 iunie 2015


Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu- BIZONI- FABULA URBANĂ # 2 după Paul Mirό;

Traducerea şi adaptarea: Radu Afrim;

Regia: Radu Afrim;

Scenografia: Dragoş Buhagiar;

Coregrafia: Andrea Gavriliu;

Univers sonor: Radu Afrim;

Cu: Vlad Bîrzanu, Iustinian Turcu, Ali Deac, Cendana Trifan, Ioan Paraschiv, Raluca Iani, Dana Maria Lăzărescu, Marius Turdeanu, Adrian Matioc, Ioan Savu;

Data reprezentaţiei: 17 iunie 2015