m-am aflat în faţa unui autentic şi orgolios mall cultural surprinzător desigur prin anvergura lui pentru un conservator care visase cuminte la rezonanţa identitară a ideii de Naţional; era firesc să nu fiu convins de anvergura ,,tehnocrată’’ a şantierului.

În acea seară, căci era spre seară, am rămas să văd şi o primă reprezentaţie teatrală în sala abia dată în lucru. Nici spectacolul nu m-a convins, nici regia copilului minune al Naţionalului din timpul direcţiei mele, Felix Alexa. ,,Revizorul’’ lui mi s-a părut modest ambiţios, trimiţându-mă la o amintire de pe vremuri la Teatrul din Bârlad. De data asta nu mai eram conservator ci racordat încă la reprezentaţiile aceluiaşi regizor cu ,,Visul unei nopţi de vară’’ sau ,,O noapte furtunoasă’’ de o modernitate şi de o poezie fără drept de apel.

            Peste câteva zile am revăzut lucrările, însoţit de arhitectul Romeo Belea, din vechea echipă a lui Horia Maicu pe care îl părăsise înainte de finalizarea lucrărilor la faţada iniţială a Naţionalului la care doream să ne întorceam:  aceea de astăzi. Pe Romeo Belea l-am descoperit nu prea uşor, septuagenar uitat din păcate, cum se întâmplă la noi, şi nu mă laud când scriu aici că l-am întinerit propunându-i să semneze, arhitectural, proiectul meu, mai cuminte, repet, după ce-i convinsesem de realismul iniţiativei mele pe primul ministru, pe ministrul finanţelor şi pe şeful statului cărora le-am şi prezentat, sub semnătura tânărului acum septuagenar Romeo Belea, mare arhitect, primele ipostaze ale lucrării care cuprindea şi regândirea spaţiului stradal şi arhitectural al grădinii de peste drum de Ministerul Agriculturii şi Spitalul Colţea.      Am rămas tot rezervat sceptic în conservatorismul meu identitar.

Nici acum nu sunt mai puţin conservator, nici chiar după ce un tânăr prim ministru, şi grăbit, între două partide de baschet, a declarat electoral că o să ne aflăm în faţa celei mai fascinante opere culturale mall.

            Teatrul rămâne tot Teatru chiar şi în ziua de azi, când arhitectura îşi cere şi  drepturile, normal, necenzurat de rigorile identităţii.

Ceea ce se poate vedea foarte bine şi cu mijloace de o teatralitate debordantă în reprezentaţia pe care  o aplaud şi care se joacă la Naţional în sala ,,tehnocrat’’ botezată Sala pictură la rând cu denumirile de Sala atelier, Sala media, Sala mică, etc., care dacă ar fi să ne lăsăm cuceriţi de ardenta pledoarie a spectacolului semnat de tânărul director de scenă Radu Afrim, ar fi putut să se numească Sala ,,Liviu Rebreanu’’, Sala ,,Camil Petrescu’’, Sala ,,Sică Alexandrescu’’, Sala ,,Zaharia Stancu’’, în sfârşit, Sala ,,I. L. Caragiale’’ ca şi teatrul însuşi.

            Dar eu vreau să vă invit, repet călduros, la un spectacol de sărbătoare, regizat de Radu Afrim în decorurile tinerei Irina Moscu şi cu o trupă tânără, tânără şi de zile mari – un regal din toate punctele de vedere, o ipostază  scenică de excepţie a unui text semnat cu mare har de o tânără scriitoare poloneză, Dorota Mastowska, cunoscută pe toate meridianele şi care, pornind de la lipsa de identitate a societăţii poloneze de astăzi, nu face decât să demonstreze că în timp ce nemţii sunt nemţi, englezii englezi, francezii francezi, spaniolii spanioli, italienii italieni, polonezii - ca şi românii -  şi-au pierdut identitatea în ambiţia lor oarbă de a fi exclusiv europeni, la fel ca şi românii şi spre deosebire cred şi de cehi care au rămas tot cehi!

            Ca să mă fac mai bine înţeles,  lăudând înscrierea în repertoriul Naţionalului a piesei ,,Între noi numai de bine’’, am să-mi permit să reproduc răspunsurile bine alese de redactorul programului de sală al spectacolului din interviurile scriitoarei poloneze Dorota Mastowska, foarte tânără şi foarte departe de a putea fi acuzată, ca mine, de conservatorism retrograd:

            ,,Am pus faţă în faţă generaţii diferite: modul lor de a vorbi, de a gândi şi a funcţiona, precum şi realităţile de zi cu zi, cu scopul de a dezvălui lipsa de înţelegere între oameni şi inexistenţa statistică a polonezului (ca şi al românului (n.n.).

            Lipsa unei platforme pe care toate acestea ar putea să se întâlnească şi  ar putea fi descrise prin cuvântul ,,noi’’.  Totul în piesă este destul de macabru şi exagerat, dar cred că e pentru prima dată când spun, de fapt, ceva cu greutate. Evident nu transmit un mesaj pozitiv, dar acesta este primul text în care nu am scris: ,,Of, în ce ţară îngrozitoare trăim!’’  Dimpotrivă, este o declaraţie deschisă ,,a felului de a fi polonez’’. (ca şi al românului (n.n.)

În zilele noastre acest lucru e luat în râs şi ,,a fi polonez’’ este o idee percepută – cel puţin de generaţia mea – ca un defect sau o palmă pe care ţi-o dă soarta.’’

..........................................................................................................................

            ,,Dacă această piesă se poate rezuma în câteva fraze – ea vorbeşte  despre lucrurile care le lipsesc Poloniei şi polonezilor. Lucruri pe care nu le-au avut niciodată sau le-au fost luate. Le văd la alte naţiuni, de pildă la germani. Şi suferă, tânjesc şi invidiază. Am construit un portret al identităţii negative. Alcătuite din răni, complexe, neîmpliniri şi prejudecăţi. Este o piesă despre cum nu ne acceptăm pe noi înşine şi cum am fi vrut să fim altcineva. După cataclismul războiului şi după comunism.’’

..........................................................................................................................

            ,,Cu siguranţă avem, ca naţiune, multe  complexe, cu siguranţă trăim cu ceea ce nu există sau cu ceea ce ar fi putut fi dar nu este, sau cum trăiesc ceilalţi. Acest mecanism funcţionează într-un mod incredibil, magnetic. Nici măcar faptul că-l conştientizăm nu ne ajută la nimic. Mergem la Berlin şi ne uităm în cratiţele nemţilor, ca vecina mai săracă: iată, deci la ei e aşa! Iar la noi? Următoarea staţie de metrou se deschide peste cinci ani?!’’

........................................................................................................................

            Spectacolul lui Radu Afrim, prin apelul lui la barocul metaforei absurde, vitriolante, chiar cu trimiteri uneori aparent indecente pentru puriştii cu orice preţ, ne pune în faţa unui clipe de factură politică incendiară, izbitoare prin denunţul marasmului în care se află societatea în care trăim, la limita cea mai de jos a renunţării la demnitate şi la verticalitate şi la ideal şi la speranţă, înscriindu-ne în geografia spirituală a promiscuităţii licenţioase.

            Nu mi-am propus să fac o cronică teatrală, ţin doar să atrag atenţia asupra unui rar spectacol de teatru trăznet, de o teatralitate subjugantă, tulburătoare, convingătoare, chiar şi brutal, un scandal – în sensul cel mai frumos al ideii de conflict al scriitorului şi artistului de teatru cu ipocrizia şi mizeria unei societăţii care a abdicat în faţa tăvălugului ideii de europenism, tot cu orice preţ.

            Actorii toţi sunt remarcabili, şi îi citez: Dorina Chiriac, Marius Manole, Liliana Ghiţă, Natalia Călin, Istvan Teglas, Cezar Antal, Florentina Ţilea. Sper să-mi lase bucuria să o desprind totuşi pe această minune care este Dorina Chiriac.

Rostul însemnării mele de azi este de a vă sugera să vedeţi acest spectacol care ne cheamă să ne trezim!

În ce mă priveşte am avut, ca spectator, de câteva ori sentimentul că  regăsesc pe scena de la Naţional incendiul artistic din Maestrul şi Margareta, pe Sărindar, în regia Cătălinei Buzoianu.