A urmat monumentala, impardonabila gafă de pe reţelele sociale, dar şi din presa on line care i-a anunţat cu o zi înainte decât a fost cazul moartea. Lăsând astfel impresia că am devenit cu toţii parte a clanului Duduleanu, în frunte cu Aneta. Că suntem neaşteptat de doritori, de jalnici pânditori de a mai consemna o dispariţie. În treacăt fie spus, ea, Marea Actriţă, a fost şi una dintre cele mai bune Fraulein de care a avut parte celebra piesă a lui Alexandru Kiriţescu. S-a întâmplat ca rolul să fie jucat la Teatrul cu cei mai mulţi spectatori, Teatrul de televiziune.

Au urmat apoi lacrimile şi necroloagele ori la comandă, ori de serviciu. Texte calpe, chiar dacă gemeau de cuvinte umflate, de neologisme, care nu puteau însă defel să atenueze descumpănitoarea impresie că ar fi fost dinainte scrise, pregătite. Fiecare redacţie dorind să fie astfel prima şi să sfideze lupta cu timpul, îndeplinindu-şi în acest chip derizoriu ambiţia exclusivităţii.

Nu a contat defel că textele cu pricina au fost compuse la repezeală, că probau de la o poştă o condamnabilă superficialitate, că foarte adesea era vorba, cum spuneam, doar despre o înşiruire de vorbe. Că ele nu arătau deloc o minimă decenţă la adresa uneia dintre cele mai serioase, mai discrete prezenţe din viaţa publică a României.

Textele respective au curs inflaţionist spre marele public. Uitând, cel mai adesea, să surprindă esenţialul. Reprezentat de viaţa exemplar dedicat scenei de o Actriţă care de 50 de ani şi mai bine a făcut cinste artei Thaliei şi pedagogiei teatrale din România. Poate că tocmai această calitate de profesoară ar fi trebuit să impună scribilor de serviciu ceva mai multă rigoare, efortul documentării. Refuzul ideilor de-a gata şi al sentimentelor, al durerilor mimate.

Iar cum doamna Olga Tudorache nu a jucat nici la revistă, nici în reclame, ci şi-a cumpănit cu maximă parcimonie fiecare apariţie la televiziune (cu toate acestea ştiu că se păstrează încă înregistrări cu evoluţii ale ei în piesele Antichităţii greco-latine, probându-i vocaţia de mare tragediană, din Lorca, din O întâmplare de Horia Lovinescu, din John Gabriel Borkman, în regia lui Petre Sava Băleanu, din Patima roşie unde a fost o inegalabilă Tofana, din Efectul razelor gamma asupra anemonelor ori din Trenul din zori nu mai opreşte aici, acestea din urmă în regia Cătălinei Buzoianu) cioclii presei române s-au mulţumit să amintească doar Regina Mamă, care, e adevărat, a ţinut afişul preţ de 12 ani ori să o confunde cu Margarita Lozano, cea care a jucat în filmul Baltagul, vocea fiindu-i dublată de aceea a Eugeniei Bosânceanu.

Nimeni, mai nimeni nu s-a deranjat să afle că totuşi doamna Olga Tudorache i-a dat totuşi viaţă pe scenă Vitoriei Lipan.

A făcut-o în 1968 la Teatrul Mic, acolo unde s-a consumat cea mai mare parte a activităţii nu de Doamnă, nu de Dame, cum complet aiurea edictează o tânără criticiţă, ci de Mare Actriţă. Aşa cum obişnuia să-şi spună nu din infatuare, nu din supraevaluare, ci fiindcă era convinsă că aşa stau aievea şi pe bună dreptate faptele.

La Teatrul Mic, Olga Tudorache a jucat în spectacole precum Richard al II lea, Tango, Antigona, Premiera, Vicleniile lui Scapin, După cădere, Unchiul Vanea, Înaintea pensionării. Teatrul Mic a rămas locul unde evada din profesorat spre a fi iarăsi şi actriţă şi a juca alături de cel pe care-l socotea egalul ei. E vorba despre marele Ştefan Iordache. Acolo, pe scena Teatrului Mic unde cred că s-a simţit cel mai bine, a fost şi profesoară, jucând alături de preţuita ei studentă Rodica Negrea în Efectul razelor gamma asupra anemonelor, de Liana Ceterchi în Noapte bună, mamă! sau împreună cu Carmen Tănase şi Radu Duda în Fluturi, fluturi.

Prea mult i s-a greşit în aceste zile acestei Mari Actriţe. Sunt însă mai mult ca sigur că va avea şi înţelepciunea, şi generozitatea să ne ierte.