Bucurii pentru copii. Azi din China

Cam la vremea asta ne bucurăm în fiecare an de un festival unic în Bucureşti, cu păpuşi colorate şi sprintene, puse pe năzdrăvănii şi pe tot felul de şotii, la sfârşitul cărora trag ceva învăţăminte.

L-aţi recunoscut: este vorba de Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie, „Bucurii pentru copii. Spectacole de colecţie”, organizat de Teatrul Ţăndărică, acum la a opta ediţie, aflată în plină desfăşurare. Cu un program bine garnisit, cu spectacole de copii şi de adulţi, dimineaţa şi seara, cu vernisaje şi tradiţionalele lansări de carte, cu proiecţii şi workshop-uri, festivalul s-a îmbogăţit anul acesta cu o secţiune mult mai bine susţinută decât la ediţiile precedente: cea de conferinţe. A fost ideea directorului Călin Octavian Mocanu să invite o suită de profesionişti străini care să ţină conferinţe despre teatrul de animaţie din spaţiul cultural căruia îi aparţin. Seria a început cu prezentarea lui Ma Xingzhi asupra teatrului de păpuşi din China. Asta după ce în zilele anterioare copiii bucureşteni au avut prilejul să vadă spectacolul „Aventurile lui Nils”, în regia lui Yu Molin, de la Teatrul Beilei din Guangzhou cu care Ţăndărică a făcut un schimb cultural, prezentând în China, în primă instanţă, producţia sa de succes, Alice în ţara minunilor.

Poveşti vechi de când lumea

Ştiu că multă lume ştie poveştile acestea, dar nu arareori rememorarea lor e atât de plăcută. Aşa că nu-mi rămâne decât să rezum cele mai savuroase momente ale discursului lui Ma Xingzhi. În 1978 nişte ţărani din China, pe când scoteau cartofi din pământ, au dat de un mormânt de acum două mii două sute de ani. Nu mică le-a fost mirarea când, deschizându-l, în el au descoperit şi o păpuşă de 1,93 metri. Adică mai mare decât un om. Constructorul o împărţise în treisprezece segmente şi - surpriză! -, în ciuda aspectului cam rudimentar pentru noi, cei de azi, bătrânul omuleţ de lemn avea şi nişte găuri în chip de articulaţii, astfel că putea fi mişcat, după cum putea sta în picioare sau aşezat.

Lectorul demonstrează, aşadar, negru pe alb, că arta păpuşeriei începe chiar din China antică. Mai aminteşte în treacăt şi de vestita armată cu soldaţi de lut din mormântul primului împărat al Chinei, Qin Shi Huang (210-209 BC), care avea menirea să-l apere pe suveran în viaţa de apoi, pentru a ajunge la concluzia că şi în alte cazuri strămoşii chinezi îngropau păpuşi de lut care să reproducă mici scene din viaţa reală. Un adevărat topos în lumea antică, dacă ar fi să ne gândim şi la mormintele din Egipt.

Iar mai înainte, când omul nu evoluase nici cât negru sub unghie, în gropile potentaţilor străvechi se îngropau de vii şi cei (şi mai ales cele) care îi fuseseră aproape în timpul vieţii. Ca nu cumva să se plictisească mortul pe lumea ailaltă fără soţii sau curtezane! Să recunoaştem cinstit, faptul că oamenii au început să îngroape păpuşi de teracotă în loc de fiinţe vii, care nu aveau altă vină decât că picaseră în graţiile suveranilor, a constituit un real progres pe treapta umanului. După cum s-a petrecut şi pe aici, pe plaiurile noastre balcanice, când la temelia casei nu s-a mai sacrificat şi îngropat un animal viu, pentru ca între zidurile construcţiei să sălăşluiască sufletul lui. Acesta a fost înlocuit cu chipul lui cioplit, căţărat în vârf, cum prea frumos ne explică Mircea Eliade în Comentarii la Legenda Meşterului Manole. Aţi văzut vreodată vreun cocoş din piatră cocoţat pe vârful casei? Asta reprezintă!

Dar nu casele noastre ne interesează aici, ci mormintele din dinastia chineză Han, care atestă faptul că spectacole de păpuşi existau încă din vremea aceea. Se jucau în scop ritual, la evenimente importante, cum ar fi căsătoria, înmormântarea sau alte ceremonii. Exact cum se întâmplă şi azi. Şi întocmai cu aceeaşi funcţie. Păpuşile nu joacă pentru public, ci pentru Buddha, având menirea să intre în comunicare cu divinitatea. În unele zone se folosesc păpuşi de lemn, în altele, teatru de umbre, unde „joacă” nişte siluete confecţionate din piele.

Apropo, ştiţi cum s-a născut teatrul de umbre?

Tot despre vremurile dinastiei Han lectorul Ma Xingzhi ne-a mai spus o poveste frumoasă legată de naşterea teatrului de umbre. Suntem cu o sută şi ceva de ani înaintea erei noastre. În China domneşte împăratul Han Wudi (140-101 B.C.) căruia îi moare, foarte de tânără, soţia preferată. Împăratul suferă, iar suita sa, oricât s-ar strădui, nu reuşeşte să-i potolească nicicum durerea. Aşa că la un moment dat, oamenii din jur se gândesc să pună pe cineva, un fel de artist, să recreeze în porţelan chipul iubitei lui soţii (unul atât de frumos că ar putea fi comparat cu cel al lui Nefertiti). Pe care apoi îl înconjoară cu fum şi lumini şi îl mişcă, astfel încât să-i creeze împăratului iluzia că încă o poate vedea pe femeia iubită. Aşa s-a născut teatrul de umbre acum două mii de ani. Dintr-o suferinţă, ca orice operă de artă esenţială.

Mai târziu, exact ca şi în Europa, în China circulă diferiţi povestitori (aezii sau rapsozii lor) care istorisesc tot felul de fapte. Cu timpul, aceştia îşi dau seama că istoriile lor ar putea avea mai mult impact dacă ar fi jucate de personaje-păpuşi. Şi aşa, din combinarea a două „categorii” artistice, se naşte teatrul de păpuşi cu o naraţiune bine închegată. Prin anii '50 ai secolului XX chinezii îşi dau seama că toată zestrea aceasta ar trebui refolosită, aşa că încep să revitalizeze tradiţia păpuşilor şi a teatrului de umbre. S-au gândit bine, spre satisfacţia tuturor spectatorilor şi nu mai puţin a europenilor care au preluat-o cu vârf şi îndesat.