Actorul Vlad Ivanov: „Cât am lucrat la Gara de Nord m-a ţinut gândul că într-o zi voi reuşi“
0
Actorul Vlad Ivanov povesteşte despre copilăria petrecută la Botoşani, despre primii paşi în actorie la Şcoala Populară de Artă din acelaşi oraş, despre perioada când a fost vânzător la Gara de Nord şi despre importanţa premiilor în viaţa lui după ce, la Gala UNITER din acest an, a fost desemnat Cel mai bun actor
Vlad Ivanov (45 de ani) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi premiaţi actori din România, atât în teatru cât şi în film. A debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în spectacolul „Tamerlan cel Mare“ în regia lui Victor Ioan Frunză şi a continuat să joace pe scenele bucureştene până când rolul domnului Bebe din filmul câştigător al unui Palme d’Or, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, în regia lui Cristian Mungiu, i-a adus recunoaşterea internaţională şi premiul pentru cel mai bun actor acordat de Asociaţia criticilor de film din Los Angeles. Au urmat multe alte roluri în filme la fel de bine cotate de la „Poliţist, adjectiv“ al lui Corneliu Porumboiu, la „Concertul“ lui Radu Mihăileanu sau la „Poziţia copilului“ în regia lui Călin Netzer. S-a născut într-o zi de vară, în zodia Leului, într-o familie de lipoveni şi are încă trei fraţi. Drumul spre succesul internaţional n-a fost uşor, dar, crede Vlad Ivanov, totul este să-ţi urmezi visul. În această primăvară a primit premiul pentru Cel mai bun actor la Gala UNITER, pentru rolurile din „Omul cel bun din Seciuan“, în regia lui Andrei Şerban. Iar în această toamnă va putea fi văzut din nou pe scena de la Teatrul Bulandra, în rolul principal în „Carusel“, o nouă producţie semnată Andrei Şerban.
„Weekend Adevărul“: Au trecut câţiva ani buni de când pe străzile din Botoşani se juca un băieţel pe nume Vlad, care visa să devină actor. Cum arată azi Botoşaniul, când te întorci în oraş, după ce ai străbătut lumea în lung şi în lat la cele mai importante festivaluri?
Vlad Ivanov: E un oraş trist, nu mai e pic de industrie acolo şi oamenii sunt la linia de plutire şi mulţi sub ea. Din cauza lipsurilor materiale e acolo o tristeţe cronică, iremediabilă, care s-a abătut peste toate locurile. E un oraş fără perspectivă. Şi nu e singurul. Am fost acum în Victoria, la filmări la un proiect al lui Cristian Mungiu, un oraş aproape de Sibiu, un oraş făcut peste noapte de Ceauşescu, şi acolo e ca şi cum ai dat cu DDT, parcă a picat bomba de la Hiroshima şi nu mai vezi oameni pe stradă. Doar câte unul din când în când. Dar la Botoşani eu mă duc întotdeauna în locurile în care-mi plăcea să merg în copilărie şi-mi aduc aminte ce plin de viaţă era atunci. Mai mult ca sigur că şi vârsta mea mă făcea să văd aşa, dar nu e doar asta.
Care sunt acele locuri?
Casa bunicii. Am copilărit acolo câţiva ani şi după aia s-a pierdut casa. De fapt am suferit destul de mult că nu am avut bunici la ţară. Am avut două bunici cu casele undeva la marginea oraşului, dar s-au prăpădit destul de repede. Eu sunt lipovean, dar am mers de foarte puţine ori la sora bunicii. Mi-aduc aminte că eram fascinat de bărbile mari ale ruşilor lipoveni şi de băile alea speciale ruseşti, dar cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o la bloc.
Şi cum arăta copilăria lui Vlad?
Jucam „Baba oarba“ şi tot felul de jocuri în faţa blocului, cu ceilalţi copii. Cam asta a fost copilăria mea. Iar blocul meu era despărţit doar printr-o stradă de cimitir. Şi serile ne jucam „De-a v-aţi ascunselea“ în cimitir…
Şi cum a fost ultima dată când te-ai dus la Botoşani să vezi casa bunicii?
Ultima oară am avut curaj să intru. În fiecare an treceam, mă opream în faţa casei, dar nu aveam curajul să-i rog pe cei care locuiesc acolo să mă lase să intru puţin în curte. Oricum, locul s-a modificat mult. Înainte era cu o livadă în faţă, cu o grădiniţă cu flori, şi un iaz în spate. Acum curtea e betonată. Şi totuşi, am vrut să mă duc să văd cum e în spate, în curte. Am bătut la poartă şi a ieşit o doamnă, i-am povestit că bunica mea a locuit acolo şi am rugat-o să mă lase un minut să stau în curte. Iar ea a fost foarte drăguţă şi m-a invitat şi în casă. Dar n-am vrut. Mi-aduc aminte că în casă erau nişte sobe de ceramică sculptate, foarte frumoase. N-am vrut să văd că poate au dispărut... Ţin minte că eu dormeam într-o cameră şi ea îmi deschidea dimineaţa geamul care dădea în grădiniţa de flori şi intra un miros de crini şi trandafiri. Iar când ridicam ochii găseam pe măsuţa de lângă pat o brânzoaică. Şi am refuzat să intru pentru că m-am temut că-mi aduc aminte de prea multe lucruri şi nici nu voiam să calc intimitatea unei familii. Aşa că m-am dus doar în spate şi am stat câteva minute.
Doamna care te-a invitat în casă ştia că eşti Vlad Ivanov, marele actor, premiat la Los Angeles, invitat la Cannes, care a venit să stea câteva minute la ea în curte?
Nu, nici gând. Şi a fost mai bine aşa. Dar teatrul nu prea are puterea să te facă să fii recunoscut pe stradă. Televizorul, filmul, da... A fost o vreme când am fost imaginea unei companii de telefonie şi erau mulţi care mă recunoşteau. Dar nu sunt atât de popular cum este Florin Piersic sau cum era Jean Constantin... Acum lucrurile funcţionează altfel.
„TALENT EXTRAORDINAR DUBLAT DE MUNCĂ“
Şi un alt loc în Botoşani, de care se leagă amintirile tale?
Şcoala Populară de Artă. Atunci a început totul. Acela a fost momentul de cotitură. Acolo mi-am petrecut eu copilăria în teatru şi a început flacăra să ardă. Locul ăla mi-aduce aminte de energia mea de la început, când visam, când totul era nu roz, era ciclam de-a dreptul... Iar când mă întorc în Botoşani mă duc de fiecare dată la mormântul profesorului meu de teatru şi la mormintele bunicilor. Cimitirul lipovenesc din Botoşani e un cimitir mai aparte, e ca o livadă mare unde sunt suflete...
Şi dacă dăm timpul înapoi, cum au arătat anii uceniciei tale în teatru?
Prin clasa a IX-a am aflat de cursurile Şcolii de Artă şi m-am simţit atras. De copil am simţit asta, tot felul de mici dramatizări la şcoală, schiţe, scenete, îmi provocau o plăcere teribilă. Iar plăcerea pe care o vedeam în ochii celorlalţi o dubla pe a mea. De la acel moment, viaţa mea s-a schimbat. Am avut un profesor extraordinar, Teodor Bădescu. Ţinea enorm la mine, dar era foarte dur. Mi-aduc aminte că la acele cursuri de la Şcoala Populară de Artă veneau oameni de toate vârstele, de la 15 ani, până la 45 de ani. Veneau după serviciu şi făceau cursuri de actorie. Acolo am învăţat cu adevărat ce înseamnă pasiune pentru teatru. Mi-aduc aminte de un bărbat de vreo 45 de ani, care venea cu sacoşele pline cu mâncare pentru copii, stătea două ore la cursuri şi pe urmă fugea acasă. Dar orele alea însemnau enorm pentru el. Toate astea mi-au creat o altă perspectivă asupra a ceea ce trebuie să fac în viaţă şi am înţeles cât de importantă e seriozitatea. Şi totuşi, la momentul ăla încă nu ştiam clar dacă voi face teatru, deşi profesorul meu a notat în catalogul Şcolii Populare: „talent extraordinar dublat de muncă, posibil profesionalizare“.
RĂTĂCIT ÎNTR-UN LOC AL PIERZANIEI
Şi totuşi, cu mintea plină de vise roz, ai venit la Bucureşti să dai examen la actorie şi ai picat la facultate de trei ori… Şi ai descoperit că viaţa nu e chiar roz şi te-ai angajat la o consignaţie în Gara de Nord, pe tura de noapte.
În mintea mea era roz pentru că voiam foarte tare să fac asta. Nu era uşor să fii în locul ăla, să lucrezi noaptea, dar cât am lucrat la Gara de Nord m-a ţinut gândul că într-o zi voi reuşi, că o să fac ceva extraordinar. Şi gândul ăsta m-a adus până aici. Am crezut foarte tare în acel vis. Pasiunea nu înseamnă numai să stai să visezi, înseamnă chiar să faci. Gara de Nord era, totuşi, la vremea aia, în anii’90, un loc destul de rău famat. Era plin de hoţi de buzunare, de proxeneţi şi de prostituate. Un adevărat loc al pierzaniei. Şi consignaţia asta unde lucram era singura deschisă noaptea, de unde puteai să-ţi cumperi ţigări sau mai ştiu eu ce. Patronii, nişte oameni extraordinari de altfel, mi-au spus mai târziu că i-a emoţionat foarte tare când au văzut un copil venit din provincie că vrea să muncească ca să se întreţină să dea la facultate. Ştiu că am fost şi eu mirat că m-au angajat, pentru că trebuia să ţin şi contabilitate, să manevrez bani, iar eu n-aveam niciun pic de experienţă.
Clar acum ai câştigat experienţă, dar, ce crezi? Ţi-ai pierdut din candoare?
Cu siguranţă pierzi din candoare, dar sper că n-am pierdut atât de multă, că încă mai vibrez la lucrurile la care vibram. M-am maturizat într-a- devăr foarte repede aici, într-un an de zile cât am lucrat acolo la consignaţie. Îţi dai seama, veneam din provincie şi brusc am nimerit direct în Gara de Nord, în zona zero... Dar a fost o experienţă de viaţă teribilă pentru mine, am învăţat multe care m-au făcut să ştiu să mă apăr mai târziu. Şi faptul că munceam ca să dau la facultate m-a făcut să fiu foarte pozitiv. Când am luat examenul, cei mai fericiţi au fost patronii care m-au
dus într-un bar de noapte la Hotel Nord. Eu nu mai fusesem în viaţa mea într-un bar şi atunci am văzut pentru prima dată o stripteuză... M-am amuzat teribil.
Apropo de visele tale roz. Acum eşti acolo unde visai că vei fi?
Sunt bucuros de locul unde am ajuns. Sunt foarte recunoscător pentru ce am. Poate mai mult decât teatru, visam să călătoresc. Şi la vremea aia orizonturile erau închise. Mi-am dorit de mic copil să călătoresc mult. Vin dintr-o familie cu resurse materiale nu foarte mari. Adică eram patru copii acasă şi ne cam împărţeam când să plecăm în tabere. Or, teatrul şi mai ales filmul mi-au permis să umblu mult prin lume. Am fost în locuri pe care sunt sigur că n-o să le mai văd niciodată şi am cunoscut oameni extraordinari. Dar unul dintre cele mai frumoase locuri, descoperit de curând, când am fost la filmări la Cristian Mungiu, e în România: drumul spre mănăstirea Sâmbăta de Sus. Erau vreo 12 kilometri până acolo. E ireal de frumos, în faţă se vedeau munţii Făgăraşului, iarba era înaltă, erau maci roşii şi eu mergeam cu maşina şi aveam impresia că e un vis. ;
Când mă întorc în Botoşani mă duc de fiecare dată la mormântul profesorului meu de teatru şi la mormintele bunicilor. Cimitirul lipovenesc din Botoşani e un cimitir mai aparte, e ca o livadă mare unde sunt suflete...
Am crezut foarte tare în acel vis. Pasiunea nu înseamnă numai să stai să visezi, înseamnă chiar să faci. Gara de Nord era, totuşi, la vremea aia, în anii ’90, un loc destul de rău famat.
„Pierdeam proiecte bune doar pentru că eram bugetar“
Vorbeai de film şi de Cristian Mungiu. „4,3,2“, în care tu ai avut acel rol minunat şi premiat şi admirat de toată lumea rămâne unul dintre cele mai vizionate filme româneşti în cinematografele din ţară şi unul dintre cele care au făcut furori în afară.
Da, mie filmul „4,3,2“ mi-a adus o deschidere internaţională şi implicit contracte cu alţi producători. Dacă aş fi stat doar la teatru, acolo aş fi fost şi acum.
Spui că „4,3,2“ ţi-a deschis multe uşi. Dar ţi-a şi închis uşi în teatrul din România?
Un lucru bun vine şi cu părţile lui rele. Se poate să existe oameni pe care nu-i cunosc sau pe care-i cunosc şi care sunt invidioşi pe ce fac eu. Dar important e să nu laşi asta să te demobilizeze. E frumos să trăieşti cu frumosul lângă tine. Actoria e o meserie frumoasă, dar sunt multe orgolii. Desigur, pe de altă parte, orgolii există peste tot, numai că la noi se vede mult mai bine, pentru că suntem mult mai expuşi. Însă sunt convins că şi într-un mic atelier de cizmărie există orgolii.
Apropo de orgolii, tocmai ai luat la ediţia din acest an a Galei Premiilor UNITER premiul pentru Cel mai bun actor, pentru rolurile din „Omul cel bun din Seciuan“, în regia lui Andrei Şerban. Îmi spuneai, totuşi, că premiile nu sunt importante, că e mai iportantă aprecierea publicului. De acord, dar premiul în sine are o valoare pentru tine? Are o valoare în România?
Au fost pe scenă doi colegi la Gală care au spus că premiul nu modifică nimic în cariera ta. Dacă e să comparăm cu Oscarul, aşa e, nu înseamnă nimic. Dacă iei Oscarul, te duci ca racheta în sus, se ocupă de tine, te promovează foarte tare. Or, lucrul ăsta nu se întâmplă în România. Ar fi extrem de normal să iei premiul UNITER şi pe urmă să te caute regizorii. Dar nu e aşa. Ar fi bine mai ales pentru cei tineri, să-i ajute să lucreze cu regizori importanţi. Pentru mine, cu premiu sau fără premiu, regizorii mă cunosc deja. Iar la vârsta asta de maturitate profesională e frumos să începi să faci cam ce-ţi place. Altminteri, sigur că premiul e important pentru că vine din partea breslei şi e important să ştii că oamenii din breaslă te apreciază şi vin la spectacolele tale. Pe mine m-a bucurat foarte tare.
„M-AM RETRAS DIN SISTEM PENTRU CĂ N-AVEAM LIBERTATE“
Spui că la vârsta ta trebuie să-ţi permiţi să faci ce-ţi place. Îţi permiţi?
Da, acum da. De când sunt liber profesionist, chiar da. Sigur că nu e foarte uşor. Dar eu deja am un statut şi datorită filmului, regizorii mă cunosc şi dacă au nevoie mă invită la casting, dar pentru un actor tânăr e foarte greu să-şi permită acest lux. În România nu există un sistem real al castingurilor. Iar directorii de teatru, pentru că au un sistem bugetar şi actori angajaţi cărora trebuie să le justifice cumva salariile, îl obligă pe regizor să ia actori din teatru chiar dacă ei nu se potrivesc prea bine pe rol.
Ăsta e motivul pentru care te-ai retras din sistem?
Da, pentru că n-aveam libertate profesională şi în primul rând n-aveam libertatea să fac şi film. Eram constrâns de un sistem bugetar să stau în teatru şi să fac lucruri care nu-mi făceau plăcere. Asta în dauna unor lucruri la care ţineam. Şi am început să conştientizez şi să mă doară faptul că pierdeam foarte multe proiecte bune doar pentru că eram bugetar. Jucam 20 de spectacole pe lună, uneori mai mult şi luam aceiaşi bani cu un actor care nu juca nimic. Un sistem bugetar nu e un sistem care încurajează şi întreţine valoarea autentică, ci masa. Or, eu aşa cred că se face teatru: într-un sistem de excelenţă. Dacă ani la rând ajungi să vezi că un actor mai slab ia aceiaşi bani ca tine, că nu eşti apreciat, că nu poţi urca nicio treaptă, te plafonezi... Sistemul ăsta nivelează. Nu, nu suntem egali şi e o prostie modestia în situaţia asta.
Deci nu eşti modest?
Ba da, dar are şi modestia limitele ei, până dai în prostie. Dar dacă faci nişte lucruri cu adevărat valoroase, ele trebuie recunoscute, pentru că numai aşa creezi un sistem de valori, recunoscând valoarea, ajutând-o să existe.
În teatru joci cât ţi-ai dori să joci? Am sentimentul că în ultimii ani eşti prezent mai mult în filme...
Sincer, mi-aş dori să joc mai mult teatru, pentru că din teatru am pornit. Toată lumea întreabă ce-mi place mai mult: teatrul sau filmul...
Eu nu te întreb...
Nici nu ştiu să răspund. Ştiu doar că aş fi foarte sărac dacă nu aş mai face teatru.
Ce-ţi dă în plus?
E o energie specială când pui piciorul pe scândură. E o energie specială de la primele momente când începi să lucrezi cu regizorul şi să descoperi în tine cum vin uşor, uşor datele personajului, să simţi echipa lângă tine, să vezi cum căutările tale sunt şi ale lor şi după aia, când vine spectacolul şi vezi că aduci bucurie publicului. Asta e ceva incomparabil. ;
“ Jucam 20 de spectacole pe lună, uneori mai mult şi luam aceiaşi bani cu un actor care nu juca nimic. Un sistem bugetar nu e un sistem care încurajează şi întreţine valoarea autentică, ci masa.
„La noi, dacă spune cineva că eşti vedetă e ca şi cum te-ar înjura“
„Weekend Adevărul“: Dacă ai fi sincer cu tine, unde crezi că eşti mai bun? În teatru sau în film?
Vlad Ivanov: Aici e o problemă, actorii care joacă mult teatru vin în film cu aceleaşi mijloace, or asta e o chestie total greşită şi se vede imediat la filmare. În special regizorii de film nu vin să vadă teatru, pentru că nu-i interesează. De-aici ruptura şi de-aici dificultatea actorilor de teatru de a face film. După ’89, au fost multe coproducţii străine în ţară, pentru că noi eram un teren nou pentru toată lumea. Spaţiile de filmare erau foarte ieftine, iar actorii erau buni, şi eu am avut mare noroc pentru că am prins mai multe roluri mici, episodice, în diverse producţii. Din păcate, la şcoală nu făceam actorie de film, doar câteva ore extrem de sărace. Atunci mi-am dat seama de fenomen şi, fiind în echipă, stăteam în spatele camerei şi mă uitam la actorii de film din străinătate să văd ce fac, cum fac. Şi aşa am învăţat multe despre actoria de film, pe platourile lor de filmare. Sunt alte mijloace. Cât despre sinceritate, sunt foarte sincer cu mine, cred că e o condiţie a unui actor să fie sincer cu el. Când nu recunoaşte dacă poate sau nu să facă ceva bine, începe să se mintă şi trăieşte într-o lume a lui, ca-n povestea cu „Împăratul e gol“. Nu pot să spun unde sunt mai bun. Cred că atunci când sunt bun în teatru sunt bun şi când sunt bun în film sunt şi acolo. Sunt roluri pe care le-am făcut în teatru mai puţin bine şi o recunosc şi sunt roluri în film care nu mi-au fost chiar OK. Acum, însă, am şi libertatea de a alege. Ăla e primul punct când trebuie să fii sincer cu tine, când citeşti un scenariu şi te gândeşti dacă poţi sau nu să faci acel rol.
Trebuie să fie un rol principal ca să-l accepţi?
Nici gând. Ştiu că sunt actori care iau scenariul şi, când văd că au doar o secvenţă, refuză. Uite în „Poziţia copilului“, al lui Călin Netzer, am avut o singură secvenţă, dar a fost minunat, am filmat alături de Luminiţa Gheorghiu. Au fost doar două zile de filmări, dar asta nu contează. Nu numărul de replici contează, ci să fii ceva în filmul ăla. Asta e problema mea cu sinceritatea, să pot să renunţ dacă nu pot face foarte bine rolul ăla, poate îl face altul mai bine decât mine.
Te simţi vedetă?
Nu, Doamne fereşte. Iar la noi termenul ăsta s-a demonetizat aşa de tare că dacă spune cineva că eşti vedetă e ca şi cum te-ar înjura. „Vedetele“ la noi sunt o faună de mall, oameni care nu se regăsesc interior şi atunci încep să se arate, să poarte pantofi roşu cu galben, să-şi facă o coafură nu ştiu cum, ca să iasă cumva în evidenţă, să întoarcă cineva capul după ei. Nu am nevoie de lucrurile astea. De ce am eu nevoie e privirea aia a spectatorilor la sfârşitul unui spectacol, sau, uite, cum te uiţi tu acum la mine, pentru că atunci ştiu că nu e în zadar ce am făcut şi că măcar un om a înţeles.
Ce-ţi propui tu într-o seară la teatru? Vrei să-l schimbi pe cel din faţa ta?
Întâi îmi doresc să-l fac să înţeleagă şi să-l pun pe gânduri. Să-l modific? Nu ştiu dacă avem noi puterea asta. Există unele spectacole mari care au reuşit să modifice. De exemplu, eu, când a venit la Bucureşti spectacolul „Gaudeamus“, al lui Lev Dodin mi-a- duc aminte că am stat jumătate de oră în sală după ce s-a terminat, mut de emoţie. Pur şi simplu, nu puteam să vorbesc. După aia m-am plimbat ore întregi prin oraş. La Cluj, după ce am văzut „Unchiul Vanea“ al lui Andrei Şerban, la fel. Asta mă interesează, să văd acel ceva în ochii spectatorului la final.
Teatrul îl faci pentru cine? Pentru tine sau pentru celălalt?
Aş minţi să spun că îl fac doar pentru ceilalţi. În primul rând îl fac pentru mine, pentru că îmi place.
Şi plăcerea constă în ce?
Poate să fie o formă de exorcizare, poţi să exorcizezi o mulţime de lucruri. Când te duci la teatru poţi să te descarci, dacă ai o tristeţe în viaţa personală, aşa cum se întâmplă la mine în „Ivanov“. De fapt, e o durere a mea personală, dar o pot exorciza într-un mod artistic. Spectatorul, când vine la teatru şi vede durerea unui personaj pe care poate o are şi el, parcă o împarte.
Nu pot să nu te întreb: ce exorcizezi tu, Vlad Ivanov, în spectacolul „Ivanov“?
Multe din experienţele mele de viaţă, care mi-au adus multă tristeţe, dar care cu timpul s-au topit şi s-au aşezat într-un loc acolo, unde nu mă mai deranjează. Uite, mi-amintesc o replică din „Ivanov“ care mă emoţionează de fiecare dată: „Eu nu înţeleg ce se petrece cu mine înlăuntrul meu“. Uneori suntem atât de fragili, încât cel de lângă tine trebuie să ştie când şi cum, pe ce buton să apese, să tacă sau să vorbească, să fie lângă tine sau să nu fie lângă tine, e o artă. Trebuie, ca actor, să ai un bagaj mare, nu poţi să stai sub un glob de sticlă şi să intri direct pe scenă să-l joci pe Hamlet. N-ai cum. Un actor trebuie să fie ca un burete, să iasă pe stradă, să se frece de lume, să absoarbă informaţii. Merg des cu autobuzul sau cu metroul şi-mi place să mă uit la oameni. Fiecare e un univers, o poveste, şi-mi place să construiesc eu povestea lor. Probabil că nu e adevărată, dar până la urmă noi asta facem la teatru. Avem o poveste, un personaj, şi începem să credem în el, cum crede copilul ăla care-şi pune o coadă de mătură şi spune că e cal. Aşa trebuie să facem şi noi, să credem atât de tare, încât să-i facem şi pe spectatori o oră şi jumătate să creadă. Asta încerc să fac, să şlefuiesc până când se apropie de perfecţiune.
Şi e vreodată perfect?
Din punctul meu de vedere, nu. Dar asta e frumuseţea. Găseşti mereu ceva nou pentru publicul din seara aia. Îmi spunea domnul Victor Rebengiuc: „Dragă Vlăduţ, să ştii că şi publicul trebuie să fie talentat“. Se poate să joci foarte bine, dar publicul să nu rezoneze cu tine. Când publicul rezonează cu tine, atunci e ca un dar de sus. ;
“ Merg des cu autobuzul sau cu metroul şi-mi place să mă uit la oameni. Fiecare e un univers, o poveste, şi-mi place să construiesc eu povestea lor.
„Mi-e teamă de singurătate“
Regizorul Alexandru Tocilescu cu care tu, de altfel, ai lucrat, mi-a spus în ultimul lui interviu că se teme să nu i se termine talentul şi de-atunci mă bântuie întrebarea asta. Ţi-a trecut vreodată prin cap că ţi se poate termina talentul?
Nu ştiu dacă m-am temut, dar acum, vorbind cu tine, parcă mi se face puţin teamă... Pe de altă parte, trebuie să ai un dram de nebunie ca să faci meseria asta. Sunt regizori şi actori care sunt foarte tehnici şi nu au a se teme de aşa ceva. Dar, atunci, ceea ce fac n-are strălucire. Talentul... trebuie să ai grijă de el. Sunt studenţi care intră cu nota 10 şi pe urmă, dintr-un soi de suficienţă, nu mai au grijă, nu-şi mai lucrează trupul, vocea, şi se pierd. Ideea e aşa: dacă poţi să ridici 250 de kilograme la haltere, du-te acolo, nu te mulţumi cu unele de 50. Numai aşa poţi să mergi mai departe. Eu nu m-am temut că se termină talentul pentru că nu m-am gândit niciodată la asta. Nici nu ştiu dacă e bine să te gândeşti...
Dar talentul e ceva ce se poate termina? E ca un pahar de apă care se goleşte?
Nu ştiu ce e talentul. Dar ştiu că e ceva ce primeşti. E un har... Şi da, e posibil să ţi se ia înapoi harul ăsta dacă nu ai grijă de el. Să vii la spectacol cu zece minute înainte şi să vorbeşti despre reţete culinare, când ai un rol de făcut, să nu ai grijă de cum intri în scenă, astea sunt motive să-ţi pierzi harul... Trebuie să ai grijă cum intri pe scenă, cum vii la teatru. Ăsta nu e serviciu, asta e viaţa ta, face parte din tine. Şi eu am ales să trăiesc aşa.
Dacă ar fi să te gândeşti acum: ce-ai descoperit cel mai important despre tine prin teatru?
Nu ştiu cum ar fi fost dacă aş fi făcut altceva în viaţă, ştiu doar că dacă nu făceam teatru mi-ar fi plăcut să fac parte în echipa lui Jacques Cousteau. Dacă am descoperit ceva? Cred că da: că poţi să călătoreşti cu tine în interior şi că te pot bucura lucruri foarte simple, că nu ai nevoie de
yacht ca să poţi vede marea...
Şi care e cea mai frumoasă astfel de călătorie pe care ai făcut-o?
Îmi place mult să merg cu trenul şi noaptea, când văd o luminiţă în întuneric, opresc trenul cu mintea şi mă dau jos, o iau pe câmp către lumina aia. Nu ajung niciodată la ea, dar îmi imaginez cum ar fi să ajung să trăiesc în casa aia...
Lucrezi la „Carusel“, care va avea premiera în toamnă, tot în regia lui Andrei Şerban, unde ai rolul principal: Liliom. Subtitlul piesei este „băiatul care nu ştie să spună îmi pare rău“. Cât de aproape îţi e un astfel de personaj?
Nu mi-e deloc aproape, e opusul a ceea ce cred eu. Omul ăsta e un om care se bucură foarte tare, dar cu cât se bucură mai tare, cu atât e mai rău. O bate şi o iubeşte pe femeia de lângă el în acelaşi timp. Se exprimă emoţional foarte frust şi primar. Apropiere între mine şi el nu există, poate doar firea lui explozivă. Este foarte şarmant şi asta îmi place mult, dar cu latura violentă am de lucru.
Există în tine o astfel de latură?
Cred că există. Mă exprim foarte violent în clipa în care cineva îmi pune în spate lucruri neadevărate.
Ai pierdut vreodată pe cineva pentru că n-ai ştiut să spui „îmi pare rău“?
Nu. Întotdeauna când am greşit am spus „îmi pare rău“.
Ţi-e teamă de ceva?
De dimineaţă o ascultam la radio pe Angela Similea cântând: „De singurătate, să fugi...“. Cred că ăsta e răspunsul. Mi-e teamă de singurătate. Am mulţi prieteni, dar cred că e important să ai un suflet lângă tine.
Spune-mi un loc în care totul era minunat, dar tu te-ai simţit foarte singur.
S-a întâmplat la Veneţia. Mi-am dorit extrem de tare să ajung la Veneţia, am visat la asta. Şi la un moment dat s-a întâmplat. Mi-aduc aminte că stăteam în faţa unei catedrale foarte frumoase, cu un fel de dantelărie în piatră. Şi acolo, undeva, cânta un băiat, la chitară clasică, Bach. Am rămas mut de emoţie şi atât de tare mi-a adus aminte muzica aia cât de singur sunt.
Premiat la Los Angeles
Numele: Vlad Ivanov
Data şi locul naşterii: 4 august 1969, Botoşani.
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera:
A absolvit Şcoala Populară de Artă din Botoşani şi apoi, în 1995, Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, la clasa profesoarei Sanda Manu.
A jucat roluri principale în producţii premiate la cele mai mari festivaluri din lume, printre care: „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, deţinător al unui Palme d'Or, „Poliţist, adjectiv“, „Concertul“ sau „Principii de viaţă“.
Printre cele mai importante roluri din teatru se numără cele din „Ioana d'Arc. Pagini de dosar“, „Elisaveta Bam“, „Ivanov“, „Omul cel bun din Seciuan“.A obţinut Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar acordat de Asociaţia criticilor de film din Los Angeles pentru „4,3,2“, Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în rol secundar, pentru „Un duel“ şi Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în rol principal pentru „Omul cel bun din Seciuan”, Premiul Gopo pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar, pentru filmul „Poliţist, adjectiv“.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
