Canonizarea de către Biserica Romano-Catolică a prinţului Vladimir Ghica şi a episcopului Anton Durcovici de Iaşi – lista „în aşteptare“ fiind consistentă, cuprinzând clerici latini şi orientali deopotrivă – nu reprezintă o provocare, ci un îndemn la revizuirea atitudinii de până acum a Bisericii noastre ortodoxe majoritare. Până în clipa de faţă, asistăm la un exerciţiu de echilibru aparent între înţelegere şi rezervă, fapt care confirmă suspiciunile, încurajează revendicările radicale, inclusiv din partea propriului laicat, şi alimentează discursul mediatic antiortodox.

Pentru cei care merg mai rar la slujbele bisericeşti, să amintim că la fiecare Sfântă Liturghie comunitatea de credinţă se roagă pentru „toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului românesc, pentru libertatea şi demnitatea poporului român.“ Ectenia aceasta este rostită după inspirata formulare a vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu, el însuşi fost deţinut politic.

Şi totuşi. Biserica noastră, mai ales în dimensiunea ei instituţional-harismatică, poate face mai mult. Să ne lămurim: nu este vorba aici de îndemnul de a asuma convingeri politice, de a justifica extreme sau de a oferi exemple improprii. Intraţi în puşcărie din raţiuni ideologice, unele pe bună dreptate contestabile, cei care au depus mărturia unei profunde spiritualităţi, producând astfel proba convertirii, merită judecaţi cu precădere după modul cum au ieşit din experienţa carcerală. Mai ales că nu puţini au ieşit prin moarte, pe verticală, încredinţându-se lui Hristos.

Cum poate că timpul este, totuşi, prea scurt pentru a statua exemple personale univoce, măcar instituirea unei Duminici a mărturisitorilor români din secolul XX ar însemna un pas către convergenţa dintre istorie şi calendarul liturgic. Gestul nu ar trimite doar la trecutul recent, ci mai ales la viitor. Rezistenţa la totalitarism este o lecţie esenţială a libertăţii. Impasul prin care trece societatea românească este paradoxal: în absenţa asumării deceniilor dinainte de 1989, nu vedem clar ce avem de făcut azi şi mâine. Motiv să căutăm modele de care, iată, nu ducem lipsă.