SERIAL EPISODUL 3 | Mavrocordat, fanariotul bun care a impus o suprataxă bogaţilor

SERIAL EPISODUL 3 | Mavrocordat, fanariotul bun care a impus o suprataxă bogaţilor

FOTOGRAFII: cimec.ro, albumul „Bucureşti. 550 de ani de la prima atestare documentară“, Wikipedia

Reformator, educat, fără temperamentul vulcanic al altor fanarioţi, Constantin Mavrocordat a fost cel dintâi eliberator al ţăranilor iobagi şi i-a chemat înapoi în ţară pe cei plecaţi, dar nevoiaşi, cu promisiunea neplatei birului. Însă pentru că Imperiul Otoman cerea din ce în ce mai mult, fanariotul le-a impus boierilor şi mănăstirilor o suprataxare pentru folosirea ţăranilor la diverse munci.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pentru un popor a cărui istorie este caracterizată de viaţa agricolă şi preponderenţa ruralului, trebuie remarcată cel puţin o notă de ironie în modul în care ne raportăm la diferiţi lideri politici. Mihai Viteazul ocupă unul dintre locurile fruntaşe pe listele de eroi naţionali. Constantin Mavrocordat, însă, e aruncat adesea laolaltă cu ceilalţi fanarioţi care au domnit de cele mai multe ori după cum le-a poftit inima în Ţara Românească şi-n Moldova. Cu toate acestea, în timp ce Mihai Viteazul rămâne principalul arhitect al legării de glie al unui număr semnificativ de ţărani, Mavrocordat poate fi considerat un adevărat eliberator al acestora în condiţiile posibile în secolul al XVIII-lea. Domn străin, cu unele urme de familie moldovenească în sânge, cu tronul plătit la Poartă şi capul plecat mereu în faţa sultanului, Mavrocordat se va dovedi un administrator neobişnuit de competent, nu doar pentru standardele fanariote, şi un reformator cu viziune al celor două Principate într-un secol de năpastă, războaie şi exploatare.

Tânărul şi cititul domn fanariot

Când a urcat pe tronul Valahiei în luna iulie 1744, la doar 34 de ani, Constantin Mavrocordat era deja la a patra domnie în Bucureşti şi la a şasea în total în Principate. Avusese concediu vreun an, după ce fusese mazilit fără vreun motiv clar de pe tronul Moldovei, în vara anului 1743, dar acum se întorcea la conducerea Ţării Româneşti pregătit să-şi pună în aplicare un plan pe care şi-l formulase în minte de mult: reformarea unei instituţii barbare şi ineficiente, şerbia.

În esenţă, sistemul era neschimbat de aproape un secol şi jumătate. Moşiile deţinute de boieri şi de mănăstiri erau lucrate de două categorii de ţărani, cu toţii lipsiţi de vreun petic de pământ: şerbii (numiţi rumâni în Valahia şi vecini în Moldova) şi aşa-numiţii ţărani cu învoială. Ultimii erau ţărani tehnic liberi, dar fără pământ, care se aşezau pe moşia vreunui boier sau a vreunei mănăstiri şi se învoiau să presteze un anumit număr de zile de muncă. Şerbia, în schimb, era moştenită şi nu era foarte îndepărtată de sclavie în forma cea mai dură – boierul ori egumenul mănăstirii n-avea, ce-i drept, drept de viaţă şi de moarte asupra şerbilor şi nici, cel puţin teoretic, dreptul de a-i vinde după cum îşi dorea el, ci doar odată cu întreg pământul de care aceştia erau legaţi.

Dincolo de caracterul profund nedrept al unui astfel de sistem, problema mult mai presantă, constatată repede de Constantin Mavrocordat şi înţeleasă chiar şi de Poartă, era că şerbia nu era deloc favorabilă statului condus de domnitor. În definitiv, şerbia definea o relaţie dintre boier şi ţărani în care domnitorul nu putea interveni în niciun fel, nici măcar în scop fiscal. Cele două probleme – nedreptatea şi interesul domnesc – vor conspira împreună în justificarea acţiunilor lui Constantin Mavrocordat, la fel cum o va face şi scurta ocupaţie austriacă din Oltenia.

O inspiraţie austriacă

Cedată de către otomani timp de 22 de ani Imperiului Habsburgic, Oltenia s-a reîntors sub jurisdicţia Valahiei în 1739 în urma Tratatului de la  Belgrad. Austriecii nu stătuseră însă degeaba în ultimii ani, iar noua provocare pentru Mavrocordat şi pentru orice alt domnitor interesat măcar minimal de funcţionarea ţării era reintegrarea provinciei în instituţiile Ţării Româneşti. De altfel, reformele adminstraţiei habsburgice se îndreptaseră în direcţia dorită de Mavrocordat prin intervenţia statului în relaţiile dintre boieri şi rumâni, până atunci adevărate insule imposibil de reglementat.

Într-o primă fază, Mavrocordat se concentrează asupra relaţiilor asupra cărora putea avea o anumită autoritate de reglementare – cele în care sunt implicaţi ţărani cu învoială. Domnitorul impune, după unele surse, o clacă de 24 de zile pe an pentru toată lumea, apoi scade numărul zilelor, dar n-are timp să-şi implementez măsurile pentru că e mutat de sultan în Moldova. Aici va impune un sistem asemănător şi va avea timp să-l vadă aplicat. În noiembrie 1741, domnitorul le dădea următoarea poruncă ţăranilor cu învoială de pe moşia Mănăstirii Dancu: „Voi mai-nainte, pentru că sâdeţi pe locul mânăstiresc, făceaţi mânăstirii clăci şi alte posluşanii la câte vă poruncia călugării şi cu toate acestea eraţi mulţumiţi; pentru uşurinţa voastră, am ridica acele şi am hotărât cu cartea domniei mele numai 6 zile într-un an să lucraţi la ce v-ar pune, iar nu mai mult, care aceasta este mare uşurinţă voao“.

Fuga norodului

În timp ce se pusese pe treabă la Iaşi, în Valahia Mavrocordat era succedat de Mihai Racoviţă, care între 1741 şi 1744 a reuşit două performanţe: să-şi strângă banii necesari pentru a-şi plăti creditorii turci, singurul scop al domniei sale, şi în acelaşi timp să golească ţara de populaţie. Fuga ţăranilor – votul cu piciorul, mecanismul democratic funcţional chiar şi-n societăţi feudale – pusese ţara pe butuci. În 1735, Ţara Românească avea 147.000 de contribuabili; în 1745, când Racoviţă îşi terminase aventura, mai avea vreo 70.000. O catastrofă demografică şi fiscală care îi îngrijora, mai mult decât pe oricine, pe conducătorii turci – aceştia vedeau o sursă importantă de venit şi bunuri pe punctul de a dispărea definitiv în pădure ori peste graniţe. Poarta îl trage de mânecă pe Mavrocordat şi, conştientă de capacităţile sale de administrare şi de lipsa rapacităţii care-i caracteriza pe majoritatea locuitorilor Fanarului când călcau la nord de Dunăre, îl trimite înapoi la Bucureşti.

Taxarea şi libertatea

Fără îndoială, Mavrocordat era influenţat de cele mai recente idei politice din Occident, la fel cum pare să existe un consens asupra naturii personalităţi sale, în general calmă şi echilibrată, şi a puternicei sale credinţe. Nici schimbarea mentalităţilor şi a evaluării morale a instituţiei şerbiei nu trebuie complet scoasă din calcul. Cu toate acestea, nu iluminismul a rupt lanţurile şerbiei în Ţările Române, ci nevoia statului de a-şi asigura o baza stabilă de persoane pe care să le poată taxa. Mavrocordat a fost finanţistul public ordonat şi responsabil care a pus această nevoie de resurse pe picioare.

În toamna anului 1745, Mavrocordat face primul pas mai serios în această direcţie – anunţă că toţi care se întorc în ţară sunt scutiţi de orice fel de dări timp de şase luni, apoi au o taxă fixă de cinci taleri pe care o achită cum cred de cuviinţă, fie în muncă, fie în bani. Domnitorul nu specifică însă dacă se referă doar la oamenii cu învoiala sau şi la rumânii fugiţi de pe moşii; în mod similar, garantarea libertăţii de a se aşeza pe orice moşie la întoarcere ar fi însemnat pentru rumâni atingerea statutului de ţăran liber. În primăvara anului următor, Mavrocordat nu mai are timp de formulări ambigue – în cadrul unui aşa-numit „sfat de obşte“, domnitorul hotărăşte fără echivoc ca rumânii care revin în ţară „să se aşeze unde li va fi voia şi de rumânia să fie slobozi şi ertaţi“. Decizia are un impact direct şi asupra celor care încă nu fugiseră de pe moşii – practic, tot ce erau nevoiţi să facă acum era să treacă graniţa puţin şi când se întorceau erau la fel de săraci, dar puţin mai liberi.

În august 1746, Mavrocordat face şi ultimul pas pe calea reformei: convoacă o mare adunare şi bate în cuie eliberarea rumânilor, şerbia fiind condamnată în termeni religioşi, ca o instituţie aflată în opoziţie cu cerinţele moralei creştine. Dacă boierii ori mănăstirile nu vor să-i elibereze gratuit, aceştia erau nevoiţi să plătească zece taleri şi erau liberi – „să se răscumpere cu voe sau fără voe” de la stăpân, arată hotărârea domnitorului. În mod oficial, rumânii din Valahia deveneau ţărani clăcaşi, fără pământul lor, condiţie care va defini problema agrară a următorului secol.

Boierii moldoveni, mult mai supăraţi

Iaşiul în secolul XVIII

Mutat din nou în 1748 în Moldova, Mavrocordat va începe şi la Iaşi eforturile de reformă. Lucrurile nu vor merge la fel de uşor ca-n Valahia profund depopulată. „Aşa cum era de aşteptat, o măsură atât de radicală a generat opoziţia boierilor din ambele principate, chiar dacă ea prevedea despăgubirea proprietarilor care îşi pierdeau în felul acesta forţa de muncă. Este semnificativ faptul că, pentru a promulga decretul de desfiinţare a rumâniei în 1746, Constantin Mavrocordat a simţit nevoia să convoace o mare adunare, prezidată de doi patriarhi, care să legitimeze prin prezenţa lor faptul că reforma dorită de domn era plăcută lui Dumnezeu. Cu argumentul răscumpărării şi al fixării unei corvezi de 12 zile pe an, boierii munteni şi-au dat acordul pentru soluţia reformatoare. Măsura paralelă adoptată în Moldova în 1749 a fost mai limitată în litera ei, aici Mavrocordat trebuind să se mulţumească să condamne tendinţa boierilor de a-i asimila pe şerbi robilor, fără a vorbi explicit de o abolire a veciniei. Boierii moldoveni, spre deosebire de cei munteni, au refuzat să accepte fixarea unei sume pentru răscumpărarea libertăţii ţăranilor, însă au fost de acord să renunţe la dependenţa personală a acestora în schimbul prestării a 24 de zile de clacă pe an. În ciuda acestei diferenţe, contemporanii au înţeles foarte clar sensul reformei, astfel încât şi în Moldova după 1749 şerbia a fost considerată desfiinţată”, a explicat Radu Nedici, lector universitar în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, pentru „Weekend Adevărul“.

O cărămidă la fundaţia statului

Desfiinţarea şerbiei în Valahia şi în Moldova asigură, după o perioadă iniţială de câţiva ani în care foştii rumâni şi vecini erau scutiţi de obligaţii fiscale, o importantă bază de taxare pentru activităţile statului. E unul dintre momentele importante de consolidare a instituţiei statale centralizate în cele două principate, Mavrocordat aducând practic statul într-un teritoriu dominat efectiv până atunci doar de proprietarii de moşii, fie ei boieri sau egumeni de mănăstări. Nu e de altfel singura reformă cu scop fiscal urmărită de către domnitorul fanariot în timpul anilor în care s-a aflat la putere.

În 1741, cu puţin timp înainte să fie înlocuit de Racoviţă pe tronul Valahiei, Mavrocordat desfiinţa una dintre cele mai urâte impozite ale vremurilor – văcăritul, taxa pe vaci, dare care lovea cu precădere în cele mai sărace categorii sociale. La fel, reformele întrevăd regândirea întregului sistem de taxare pentru reintegrarea Olteniei în structurile instituţionale ale ţării şi eficientizarea colectării. Măsurile nu vor rezista, schimbate adesea de următorul fanariot care ajungea pe tron şi voia să strângă cât mai mulţi bani în cea mai mare viteză posibilă, dar reforma fiscală în vederea creşterii veniturilor statului în timp ce poverile economice sunt cât mai larg împărţite în populaţie va reprezenta o dimensiune care străbate toate perioadele de domnie ale lui Constantin Mavrocordat, fie în Ţara Românească, fie în Moldova.

Artele şi birocraţia, preocupările lui Mavrocordat

Constantin Mavrocordat a urcat şi a coborât de nouă ori de pe tronurile Valahiei şi Moldovei, fiind după toate probabilităţile cel mai influent domnitor fanariot din întreaga perioadă în care Sultanul îşi alegea din Fanar după grosimea pungii trimişii către Bucureşti şi Iaşi. Eliminarea şerbiei din viaţa economică a celor două state şi reformele fiscale stau în vârful listei de realizări pentru care, uneori, Constantin Mavrocordat mai este numit şi „fanariotul cel bun“, dar reforma statului a fost înţeleasă de acesta într-un context mult mai larg decât cel cuprins de relaţiile fundamentale de muncă şi impunerea impozitelor.

Investiţiile în educaţie

Unul dintre colaboratorii lui Mavrocordat atunci când se afla pe tronul Moldovei a fost Ion Neculce, domnitorul căutând tot felul de informaţii de la învăţatul moldovean, cerându-i inclusiv o istorie a practicilor de impozitare din ţară. De la Neculce ne vin principalele informaţii cu privire la atenţia arătată de domnitorul fanariot culturii, mai ales în timpul primelor sale două domnii la Iaşi.

Astfel, Mavrocordat a sprijinit de la început şcolile deja funcţionale, unde se învăţa limba greacă şi slavona, iar curând a adăugat noi cursuri la acestea: de latină, turcă şi de scriere arabă. Motivaţiile sunt parţial politice: domnitorul avea pur şi simplu nevoie de oameni care să citească documentele venite de la Istanbul şi care să fie capabili să redacteze un răspuns în limba turcă.

Preoţii, cruciali pentru sistemul de învăţământ, au fost repede investigaţi de domnitor, interesat să afle care este pregătirea lor. A numit inspectorii care să-i examineze, iar în cazul în care erau găsiţi neştiutori de carte erau pedepsiţi prin cea mai grea osândă a acelor vremuri de mici şi mari privilegii – erau obligaţi să plătească taxe. „Care nu puteau scrie, ce frică trăgeau bieţii preoţi, că se apucau la bătrâneţe să înveţe carte“, consemnează un cronicar contemporan cu vremurile. Îngrijorat de lipsa cărţilor cu rugăciuni şi a textelor sfinte în limba română, Mavrocordat dă repede ordin în Moldova să se înfiinţeze tipografii la mitropolie şi la fiecare episcopie, iar din 1742 încep să fie tipărite primele texte.

Premisele unei ordini în administraţie

Pentru colectarea taxelor şi administrarea unei populaţii de contribuabili mărite semnificativ prin reformarea instituţiei şerbiei e nevoie de birocraţie – şi nu de haosul generalizat al administraţiei feudale, ci de administraţia profesionalizată, care să răspundă comenzilor liderilor politici. Mavrocordat a înţeles asta mai bine decât oricine din epocă şi a acţionat prin urmare, dar consecinţele pe termen lung s-au lăsat aşteptate în acelaşi talmeş-balmeş care a caracterizat diferitele măsuri publice luate în timpul schimbătoarelor domnii fanariote.

„Reformele administrative au fost îndreptate, pe de o parte, spre sporirea capacităţii de intervenţie a statului, prin instituirea a câte doi ispravnici de judeţ (echivalentul modern al prefecţilor), care cumulau însă atribuţii administrative, fiscale şi judecătoreşti şi în sarcina cărora se afla supravegherea relaţiilor dintre boieri şi ţărani şi protejarea celor din urmă de abuzuri. A doua linie de intervenţie a vizat eliminarea exceselor comise chiar de funcţionarii statului, prin introducerea salarizării, ca element de fidelizare a lor şi pentru a reduce tentaţia de a se folosi de autoritatea cu care erau învestiţi pentru a-şi rotunji veniturile, ca şi prin instituirea unor instanţe de control care să le verifice activitatea“, a explicat istoricul Radu Nedici.

Un sfârşit uşor absurd

Mavrocordat este numit pentru ultima dată pe tronul Moldovei în iunie 1769. Războiul cu ruşii se înteţea din nou, iar Înalta Poartă avea nevoie de un om de încredere la Iaşi, cu care colaborase fără probleme în trecut. În timpul luptelor, domnitorul se retrage la Galaţi şi, lovit de boală, zace în mănăstirea fortificată Sfânta Precista. Acolo este găsit de o unitatea militară rusă şi, în urma unei cerţi cu un ofiţer rus, este rănit cu sabia. Se întoarce la Iaşi, dar e prea târziu – rana îi cangrenează şi îl omoară pe 15 decembrie 1769.

INTERVIU Radu Nedici, istoric:

„Mavrocordat, omul unor impulsuri decisive pe terenul modernizării instituţionale şi sociale“

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Radu Nedici explică motivele pentru care Mavrocordat s-a angajat în seria de reforme discutate, contextul internaţional în care a avut loc acest proces şi, mai ales, modul în care ar trebui să ne raportăm la moştenirea fanariotului asupra istoriei românilor

„Weekend Adevărul“: Cum arăta situaţia ţăranilor din cele două principate în anii 1740 şi cum evoluase aceasta în ultimele secole?

Radu Nedici: Ţăranii au fost marii perdanţi ai evoluţiei istorice care a plasat Ţara Românească şi Moldova în dependenţă faţă de Imperiul Otoman. Obligaţi de dominaţia otomană să plătească sume anuale din ce în ce mai mari pentru a-şi păstra libertatea internă începând cu secolul al XVI-lea, domnii români au trebuit să impună un regim fiscal tot mai apăsător asupra principalei categorii de contribuabili. Asta a provocat ruinarea micilor exploatări agricole, a căror productivitate nu avea cum să ţină pasul cu solicitările fiscale în creştere ale statului, ceea ce i-a condus pe mulţi dintre ţăranii până atunci liberi să îşi vândă atât pământul, cât şi munca lor boierilor sau mănăstirilor, devenind în felul acesta dependenţi. Statul a înţeles relativ devreme dezavantajele noii situaţii, care făcea ca o parte dintre contribuabili să fie ocultaţi de proprietarii ce doreau să păstreze doar pentru ei beneficiile acestei exploatări, astfel că deja din secolul al XVII-lea domnitorii au încurajat eliberarea din servitute a ţăranilor prin răscumpărarea libertăţii personale.

De ce a luat Mavrocordat decizia înlăturării şerbiei? A fost un act influenţat de ideile despotismului luminat sau a fost făcut şi din interese politice locale?

Constantin Mavrocordat a fost cu siguranţă unul dintre cei mai cultivaţi domni din veacul al XVIII-lea. Apartenenţa la cercul elitelor fanariote a făcut posibilă – şi nu doar în cazul lui Mavrocordat – circulaţia ideilor de factură iluministă graţie intermedierii asigurate de traducerile în limba greacă. Chiar dacă este explicabilă încercarea noastră de a găsi aici indiciile unei racordări timpurii la Europa, nu trebuie neapărat să căutăm într-un orizont atât de îndepărtat originile ideilor de reformă. Modelul cel mai apropiat şi mult mai pragmatic pe care l-a avut Mavrocordat pentru o serie dintre măsurile pe care le-a luat ca domn al Ţării Româneşti sau al Moldovei l-a constituit experimentul de guvernare habsburgic din Oltenia, derulat între 1718 şi 1738. Aşa cum a demonstrat Şerban Papacostea într-o lucrare devenită clasică, soluţiile practicate acolo au fost îmbrăţişate de domnul fanariot inclusiv din nevoia de a uniformiza sistemul fiscal şi administrativ al Ţării Româneşti după reintegrarea Olteniei în 1738.

Ce presupune asta pentru desfiinţarea şerbiei?

Desfiinţarea şerbiei apare în acest context ca parte a unui ansamblu mai larg de măsuri menite să modernizeze statul. Problema comună tuturor guvernelor moderne timpurii era aceea a sporirii încasărilor bugetare pentru a face faţă unor cheltuieli de funcţionare tot mai mari, fără însă a creşte taxele peste un nivel suportabil. În cazul Ţării Româneşti şi al Moldovei, rezolvarea acestei dileme stătea în legătură cu reorganizarea sistemului fiscal şi cu asigurarea stabilităţii populaţiei contribuabile.

Taxa unică

Reforma administrativă făcută de Mavrocordat este păstrată ulterior? Ce rol joacă în formarea instituţională a statului?

Chiar dacă aceste inovaţii au fost menţinute de succesorii lui Constantin Mavrocordat, iar sistemul gândit de el avea să fie rafinat de Alexandru Ipsilanti (1774-1782), evoluţia către o birocraţie care să funcţioneze fără sincope şi care să fie realmente în slujba statului şi nu a unor interese private s-a dovedit un parcurs accidentat şi de lungă durată. Probabil că măsura care a avut influenţa cea mai directă şi rapidă în sensul construcţiei instituţionale a statului a fost generalizarea procedurii scrise prin introducerea treptată a condicilor domneşti ca instrumente de cunoaştere şi control birocratic. Prin consemnarea în registre speciale a informaţiilor referitoare la proprietăţi, privilegii individuale sau judecăţi, statul şi-a consolidat dominaţia asupra societăţii şi a devenit capabil să intervină ca actor obiectiv şi echidistant, înlăturând concurenţa actorilor privaţi pe a căror cunoaştere sau memorie se bazase anterior în luarea deciziilor.

Cum evoluează fiscalitatea din Ţările Române de-a lungul domniilor lui Constantin Mavrocordat?

În ciuda intenţiilor reformei fiscale, anunţată în 1741, care introdusese principiul unei unice contribuţii, reunind impozitul personal şi cel pe avere, ce urma a fi achitată în patru tranşe pe parcursul anului, presiunea otomană a făcut ca însuşi Mavrocordat să modifice în mod repetat legislaţia fiscală. Cele patru termene de plată iniţiale au devenit astfel 12 în 1758, ducând evident la sporirea obligaţiilor contribuabililor. Problema în acest caz era că decizia nu ţinea de Bucureşti sau de Iaşi, ci de nevoile estimate ale Porţii, iar orice solicitare în plus trebuia onorată de domnul aflat în funcţie. În deceniile de la mijlocul secolului al XVIII-lea, care corespund cu domniile lui Mavrocordat, pretenţiile fiscale otomane au crescut accelerat şi ele au atras o sporire a nivelului taxelor în cele două Ţări Române.

Istoria, din perspectivă modernă

Cum se explică caracterul acesta fragmentat al domniilor lui Mavrocordat şi cum a evoluat relaţia lui cu Poarta?

Constantin Mavrocordat a fost unul dintre oamenii fideli ai Porţii, în ciuda a ceea ce ar putea sugera schimbările dese de domnie. Practica aceasta a unor domnii scurte şi a transferului dintr-o provincie în alta este explicată doar parţial de competiţia pentru ocuparea tronurilor de la Bucureşti şi Iaşi care se purta între membrii familiilor influente din Fanar. Ca demnităţi care aduceau prestigiu şi avere deţinătorilor, tronurile celor două ţări erau adesea scoase la vânzare, Imperiul Otoman nefiind singurul stat din vremea aceea care încerca să facă în felul acesta rost de bani.

Cât de întemeiată este descrierea „Mavrocordat, fanariotul cel bun“ în lumina activităţii acestuia în fruntea Ţării Româneşti şi a Moldovei?

Constantin Mavrocordat este, cu siguranţă, una dintre figurile luminoase ale secolului al XVIII-lea românesc. Personal, m-aş feri însă de definiţii atât de tranşante – nu există domnitori buni şi răi, există mai degrabă multiple nuanţe intermediare. În primul rând, ar fi nedrept faţă de ceilalţi domni fanarioţi care, la rândul lor, au avut o contribuţie însemnată la aducerea în modernitate a spaţiului românesc. Îl aminteam deja pe Alexandru Ipsilanti, dar îi pot fi adăugaţi şi Nicolae Mavrocordat şi cei doi Grigore Ghica şi Scarlat Callimachi şi chiar hulitul Ioan Gheorghe Caragea. Apoi, ar trebui să ne gândim la cum definim noţiunea de „fanariot bun“ – bun pentru cine?

Adică?

Dezvoltarea şi bunăstarea statului nu se conjugă întotdeauna cu o viaţă mai fericită pentru cetăţeni (în termenii moderni) sau supuşi (în termenii epocii). Avem tendinţa de a judeca trecutul prin prisma valorilor moderne şi, din punctul acesta de vedere, sigur că libertatea apare ca unul dintre criteriile absolute. Desfiinţarea şerbiei ar fi, deci, o măsură care ar justifica plasarea lui Constantin Mavrocordat în galeria de personaje pozitive. Doar că eliberarea ţăranilor din servitute fără o împroprietărire a lor cu pământ i-a lăsat pe mai departe dependenţi economic de stăpânii moşiilor, iar pe termen lung situaţia lor s-a înrăutăţit în loc să cunoască o îmbunătăţire. Sigur că nu este exclusiv vina lui Mavrocordat că lucrurile au evoluat în această direcţie, tot aşa cum ar fi foarte greu să cuantificăm meritele lui în dezvoltarea pe care au cunoscut-o Ţările Române către 1800 şi după aceea, care datorează mult mai mult contextului internaţional decât unor măsuri locale. Este drept, însă, Constantin Mavrocordat a fost omul unor impulsuri decisive pe acest teren al modernizării instituţionale şi sociale.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările