SERIAL Boieri mari, Episodul 5: Bibeştii, boieri pământeni, făcuţi, iar nu născuţi. Marcel Proust: „Prinţesă, sunteţi un scriitor perfect şi asta nu-i puţin“

SERIAL Boieri mari, Episodul 5: Bibeştii, boieri pământeni, făcuţi, iar nu născuţi. Marcel Proust: „Prinţesă, sunteţi un scriitor perfect şi asta nu-i puţin“

Martha Bibescu; Ilustraţie grafică: Florian Marina

Neamul Bibeştilor a fost românesc pur sânge. Ridicaţi din rândul moşnenilor olteni, au dat ţării doi domnitori şi multe personalităţi politice şi culturale. Însă nu le-a fost dat să rămână pe pământ strămoşesc, au plecat în Franţa. Şi-acolo au rămas, tot cu aristocraţia, cu artiştii şi cu marii scriitori ai vremii. Albumul de familie al Bibeştilor cuprinde intelectuali, diplomaţi, avocaţi, oameni de viaţă, recordmeni. I-au fascinat pe francezi!

Familia Bibescu s-a născut şi a crescut pe pământ românesc. Carevasăzică, au fost mari boieri pur sânge, fără vreun element alogen. S-au ridicat, pe propriile puteri, din Oltenia. Din Gorj, mai precis. De altfel, astăzi pe raza judeţului se află un sat care se numeşte chiar aşa: Bibeşti. Aici începe povestea. Notele istorice sunt, totuşi, cam seci în detalii: se spune că primul strămoş al familiei, ce poate fi confirmat de izvoare, pe la 1520, era un anumit Micul Potârcan din Bibeşti, iar mai târziu se pomeneşte şi de un anumit Udrea din Bibeşti, care ar fi ajuns la Curtea lui Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti.

Apoi, la o aruncătură de băţ înspre nord, se găseşte comuna Jupâneşti, unde istoria a consemnat că s-a născut Ioan, care l-a avut fiu pe Ştefan. Pe la 1700 a trăit micul boier, despre care Nicolae Iorga scria că „provenea dintr-o boierie aşa de mică, încât abia de se ridica mai presus de lipsa desăvârşită a boieriei“. Aşa că fiii, nepoţii şi strănepoţii săi au tot urcat pe scara socială prin alianţe matrimoniale cu alte familii boiereşti. Aşa mergeau lucrurile. Însurătorile avantajoase financiar ori social erau o regulă.

Abia două generaţii mai târziu, Dumitrachi Bibescu, mare vornic în Bănie, a reuşit să ducă numele familiei în rândul boierimii de rangului întâi. După Pacea de la Kuciuk-Kainargi, aşadar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Dumitrachi era om bogat, cu influenţă politică şi socială. Avea puterea. În 1794, s-a căsătorit cu Ecaterina Văcărescu, fiica lui Iorgu Văcărescu şi strănepoata Saftei Brâncoveanu, şi a intrat pe deplin în ceea ce era atunci crema societăţii. Cuplul Catinca Văcărescu - Demetrius Bibescu (aşa cum le spunea într-o biografie prinţul Gheorghe Bibescu, nepotul lor) a avut doi fii: pe Barbu Dimitrie (1799-1869) şi pe Gheorghe (1804-1873). Vieţile celor doi fraţi se vor despărţi, însă destinele, nu. Amândoi au fost numiţi domni munteni.

Urzeală boierească

Gheorghe D. Bibescu (foto) s-a suit pe tronul Ţării Româneşti la 1 ianuarie 1843. Venea în vremuri tulburi, în care Principatele române erau câmpul de luptă al ruşilor şi otomanilor, în care imperiile se întreceau în a se numi puteri protectoare ori suzerane asupra micilor ţări române, în care ruşii abia impuseseră Regulamentele Organice, în care holera încă făcea ravagii, în care Poarta numea după bunul plac căimăcămii interimare la conducere. În fine, era greu.

Totuşi, în ziua alegerii sale ca domn a fost sărbătoare. „În ziua de 1-u ianuarie 1843, clopotele sunară cu tot avântul dintr’un capăt la altul al Principatului, – şi în tot timpul zilei, vestiră, la intervale regulate, – că un act extraordinar, şi mai solemn de cât ori care altul pân’atunci, era să se săvârşească. (...) La patru ceasuri de dimineaţă, scrutinul fu închis. Aproape unanimitatea voturilor se’ntrunise asupra lui Gheorghe D. Bibescu: el fu proclamat Domn al Ţării, în aclamaţiunile entuziaste ale Adunării, căror răspunseră ale capitalei şi, în curând, ale întregei Ţări Româneşti“, se arăta în volumul „Quelques mots sur la Valachie“.

Manualele de istorie au trecut, în general, destul de rapid peste domnia lui, având în vedere că a fost marcată de Revoluţia paşoptistă, pentru care a existat dintotdeauna, şi pe bună dreptate, o atitudine părtinitoare. Trebuie, totuşi, insistat: nu era nici Bibescu domn rău. Ba chiar avea câteva detalii biografice comune cu revoluţionarii. Era om şcolit în străinătate, la Paris, trimis de tatăl său în 1817. S-a întors în 1824, doctor în drept. „Poseda adânc pe autorii francezi, elini şi latini, şi vorbea cu o rară eleganţă limba lui Omer. Era menit să facă să se asculte în limba românească un orator de prima ordină“, îl descria prinţul Bibescu, fiul său, în volumul „România de la Adrianopol la Balta Liman (1829-1849): Domnia lui Bibescu“, apărut în 1893. Însă Bibescu-vodă nu se mândrea cu toate titlurile, funcţiile şi, în general, cu starea de bine în care se afla. Îi scria în 1851 lui Nicolae, cel de-al doilea fiu al său: „Începuturile carierei mele politice, care fu atât de repede, sunt datorite, scumpul meu Nicolae, acelei zeităţi antice, Fatum, Fortuna, pe care o ţii prea mult de rău în compunerea ce ai făcut pentru concursul de la Şcoala Politehnică, şi care, ori ce ai zice, joacă un mare rol în afacerile lumei ăstei-a“. Aşa a fost, într-un fel: omul potrivit la locul potrivit, alături cu un general Kiseleff de o amabilitate istorică. Căci în acea perioadă, a implementării Regulamentelor Organice, s-a implicat în politică Gheorghe Bibescu. Pricină pentru care unii l-au acuzat de rusofilie acută sau de a fi ars etapele în ascensiunea sa. N-a fost cazul. Însă nimeni nicicând n-a scăpat de acuzele contemporanilor.

Bibeştii, chiar şi până la Gheorghe-vodă, se revendicau din dinastia Brâncovenilor. Este o genealogie demonstrabilă, însă foarte complexă pentru o redare succintă. Orişicât, numele s-a păstrat, în diferite variaţiuni: Bibescu Brâncoveanu ori Bibesco Bassaraba Brancovan. Asta mai ales pentru că Gheorghe Bibescu s-a căsătorit cu Zoe Mavrocordat, adoptată de Banul Grigore Brâncoveanu, care nu avea copii. Împreună, au avut primul copil, pe Grigore, născut în 1827. Însă a divorţat cu mare scandal de Zoe, în 1845, şi s-a recăsătorit tot cu o boieroaică, Maria Ghica, născută Văcărescu, înrudită cu mama adoptivă a primei soţii.

Gheorghe între răsculaţi

Neşansa lui Gheorghe-vodă a fost să-l prindă revoluţia pe tron. Memoria colectivă a reţinut că ar fi fost domn slab şi mare noroc a fost să fie alungat. Lucrurile n-au fost atât de alb-negru. Întâi de toate, în timpul domniei, sub oblăduirea sa s-au adoptat câteva măsuri oportune, precum sporirea efectivelor armatei ţării şi ordonarea finanţelor. Apoi, trebuie avut în vedere că libertatea sa de mişcare era considerabil constrânsă de înrâurirea Imperiului Rus în afacerile interne ale ţării.

Când a venit momentul 1848, vodă a fost prins într-o situaţie fără ieşire, între revoluţionari şi ruşi. Ce era de făcut? Mai ales că a avut de dat socoteală personal pentru că fiul său cel mare, prinţul George Basarab den Brancoveni, studia la şcoala militară Saint-Cyr din Franţa, unde fusese înscris prin intervenţia directă a regelui Ludovic-Filip al Franţei, care fusese înlăturat de paşoptiştii francezi. Public, a ţinut partea ruşilor, însă nu s-a opus  Revoluţiei. N-a înnăbuşit. Ba chiar a semnat Proclamaţia de la Izlaz, pe 11 iunie 1848, şi a acceptat guvernul revoluţionar provizoriu. A abdicat a doua zi şi s-a retras la Câmpulung Muscel, apoi la Braşov, cu gând să ia drumul străinătăţii. Înainte de a urca în trăsură spre exil, Bibescu, C.A. Rosetti şi pictorul Carol Szathmari se îmbrăţişau scurt şi-şi vorbeau în şoaptă. „Peste trei zile vor veni ruşii!“, i-a spus Bibescu lui Rosetti, în loc de rămas bun. S-a dus la Paris domnitorul, unde l-a urmat aproape toată familia ulterior. Numele boierilor români avea să devină faimos în oraşul luminilor: Bibesco.

Dezrobitorul

Fratele mai mare al lui Gheorghe a fost Barbu Dimitrie Ştirbei (foto). Numele îl trădează ca aparţinând unei alte familii boiereşti şi, în plus, coincide cu al altui mare om politic român. A fost înfiat de bunicul său, bogatul Barbu Ştirbei, care se temea că lipsa urmaşilor va duce la dispariţia numelui său istoric. La fel ca şi fratele său, Barbu a studiat la Paris dreptul, şi tot acolo şi-a şlefuit spiritul reformator, orientat către transformări politico-sociale. Întors în ţară, în 1821, s-a căsătorit cu Elisabeta Cantacuzino, din ramura moldovenească a Cantacuzinilor. A deţinut mai multe funcţii de conducere în stat, iar în 1833 a fost numit mare logofăt al treburilor bisericeşti. Un fel de ministru al cultelor, funcţie care i-a permis să restaureze o serie de mănăstiri medievale, intrate în patrimoniul ţării. Doi ani mai târziu, s-a implicat activ în Eforia Şcoalelor, de unde a insistat pentru introducerea limbii materne în şcoală. Şi s-a întâmplat: „Rezultatul cel mai mare al organizaţiei şcoalelor de acum este că toate învăţăturile se urmează în limba românească. Rezultatul nepreţuit, care sigur poate insufla un caracter naţional şi tânărului înstrăinat pentru împlinirea învăţăturii sale, va păstra în sine, în tot locul, neşters acest sentiment de naţionalitate“, spunea Barbu Ştirbei.

A urcat pe tronul Ţării Româneşti în vara lui 1849. Acelaşi context ca şi în vremea lui Gheorghe: Rusia prevala în afacerile interne ale Principatelor. A fost numit „înalt funcţionar“ cu mandat de şapte ani. Numai că de această dată n-a mai fost rost de sărbătoare, de fast. A mers la mitropolie fără alai. Totuşi, domnia sa n-a fost neînsemnată: printre altele, a realizat dezrobirea completă a ţiganilor – mare lucru! – şi a dat o lege agrară prin care a mai eliminat câteva dintre dările ţăranilor. Peste ani, la inaugurarea statuii lui Barbu Ştirbei în Craiova, regele Ferdinand spunea: „Judecând în mintea lui clară, care pătrundea şi viitorul, că o ţărănime slobodă, mulţumită şi tare este unul dintre stâlpii cei mai puternici şi siguri ai unui stat trainic, vodă Ştirbei a depus o neobosită solicitudine pentru regularea chestiei rurale, prin măsuri de ocrotire pentru munca ţăranilor, şi a pregătit terenul pentru reformele ulterioare. Alături de aceasta s-a gândit şi a lucrat la reorganizarea armatei. Prin întemeierea şcolii militare, a creat pepiniera de ofiţeri din care au ieşit şefii care au condus aproape treizeci de ani în urmă vitejii noştri la izbândă“.

Talentata doamnă Bibescu

14 februarie 1873. Teatrul Mare din Bucureşti găzduieşte un concert pentru săraci – asta era şi chiar aşa era numit, în vremea aceea nu erau luate în vedere dogmele discursului eufemistic. Audienţa era, totuşi, selectă pe alocuri, încununată de însuşi cuplul regal Carol şi Elisabeta. În acea seară, prinţul Alexandru Bibescu, fiul domnitorului Gheorghe Bibescu, a cerut-o în căsătorie pe Elena Kostaki Epureanu (foto), care tocmai ce debutase capianistă pe scena teatrului. Elena Bibescu a fost considerată una dintre cele mai mari pianiste din Europa secolului al XIX-lea. Şi nu se greşea: a studiat pianul la Viena, unde Conservatorul Imperial i-a oferit o medalie de onoare, apoi a învăţat pe lângă Anton Rubinstein – director al Concertelor Imperiale Ruse şi al Societăţii Muzicale din Sankt Petersburg – şi pe lângă Marc de la Nux. Concertele susţinute în saloanele bucureştene şi pariziene adunau cele mai de seamă personalităţii ale culturii şi aristocraţiei, de la Franz Liszt, Richard Wagner, Camille Saint-Saëns, Claude Debussy până la Marcel Proust. Era, bineînţeles, prietena reginei Elisabeta, iar la unul dintre concertele patronate de aceasta, l-a prezentat lumii pe George Enescu. De altfel, tânărul compozitor român a fost principalul său protejat, pe care l-a introdus atât în cercurile de la Paris, cât şi din Bucureşti. Iar Enescu i-a recunoscut meritele în consacrarea şi i-a dedicat întreaga sa operă de până la „Oedip“. Elena Bibescu a fost forţată să părăsească şi ea România, fiind considerată de regele Carol I ca o complice la perpetuarea idilei dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu. În Franţa, fiii ei, Anton şi Emmanuel, au fost personalităţi de seamă ale societăţii, remarcaţi şi prin prietenia care îi lega de Marcel Proust. 

Prinţi şi prinţese care au cucerit Franţa

Cei doi fii ai Elenei Bibescu, Anton (foto) şi Emmanuel, au dus vieţi complet diferite. Emmanuel a rămas în România, preocupat cu administrarea averii părinteşti, în vreme ce Anton – prinţ, avocat, diplomat şi scriitor – era un nelipsit al saloanelor selecte de la Paris. Compania fusese deja asigurată de anturajul mamei, însă între toţi se distinsese o personalitate aparte, un prieten apropiat, Marcel Proust. Anton şi Marcel au fost camarazi de cursă lungă. S-au cunoscut în tinereţe, când, din joacă, au format o societate secretă, cu un limbaj codificat, cunoscut numai de ei. Proust era Lecram – Anton Bibescu, Telephas Ocsebib. Ştiau ei de ce. Mai târziu, când Proust a scris „În partea dinspre Swann“, Anton a încercat din răsputeri să publice volumul sub egida lui André Gide, însă n-a reuşit. A publicat, ani mai târziu, „Scrisorile lui Marcel Proust către Anton Bibescu“, aşa, ca un tribut al prieteniei de-o viaţă. 

Din poveştile depănate ani la rând, Marcel Proust a rămas cu un singur dor neîmplinit: să ajungă măcar o dată la podgoria familiei Bibescu din Corcova, judeţul Mehedinţi. Aici era paradisul privat al prinţului Bibescu, de unde curgeau spre Paris vinurile cele mai parfumate, şi îi promisese prietenului său o vacanţă de vară la liniştea salcâmilor. N-a ajuns niciodată la Corcova Marcel Proust, însă a iubit locul necunoscut: „Nume dragi, ca acela de Corcova, îmi erau atât de familiare şi de apropiate ca Senlis şi de o mie de ori mai dragi decât Bonnelles, şi tremuram întruna să nu le văd în vreun comunicat şi mă învinuiam că nu cunosc îndeajuns şi altele pe care trebuie că voi le îndrăgiţi şi care sunt poate cunoscute prin amintiri de-ale tale, de-ale lui Emmanuel, de-ale prinţesei Bibescu (n.r. – Martha Bibescu)“, îi scria lui Anton.

În Belle Epoque, prinţul Anton a fost trimis la legaţia României de la Londra. Aici, a intrat în cercul de apropiaţi ai premierului Henry Asquith. Aşa a cunoscut-o pe fiica premierului, lady Elizabeth (foto, alături de Anton). Diferenţa de vârstă – el, 40, ea, 21 – n-a stat în calea dragostei. Ba chiar mama fetei era bucuroasă de anturaj: „Ce gentleman! Nimeni din familia mea nu e la nivelul său! Nu au bună creştere, înţelegi?“. S-au căsătorit şi a fost bine. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, au rămas în România, unde Elizabeth a murit, în 1945. Apoi au venit comuniştii, au confiscat averile familiei şi a început prigoana boierilor. Anton a plecat înapoi în Franţa. A murit în 1951, la Paris.

O poetă uitată

Ana Elisabeta Brâncoveanu a fost fiica lui Grigore Brâncoveanu (fiul Zoiei Mavrocordat) şi a Ralucăi Musuruş. Numele său, până la căsătoria cu Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles, a fost Ana Elisabeta Bibesco Bassaraba de Brancovan. În Franţa, Anna a devenit una dintre cele mai cunoscute scriitoare ale începutului de secol XX. A intrat chiar şi în marea Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises şi în Academia Franceză. A fost prima femeie-comandor a Legiunii de Onoare. A fost admirată de Maurice Barrès, Jean Cocteau şi Pierre Loti şi a stat în compania lui André Gide, Frederic Mistral, Paul Valéry, Max Jacob ş.a. Însă după Primul Război Mondial a rămas sinistrată pe scena literară de avalanşa de avangardă, dadaism şi suprarealism artistic. Se ridica André Breton, iar regina literară neîncoronată a Franţei, cum se considera Anna, cădea, răpusă de tradiţionalismul din Belle Époque. La moartea sa, din 1933, la Paris s-au adunat toţi marii politicieni şi oameni de litere ai vremii. A fost înmormântată în Père-Lachaise, la numărul 6. 


„Prinţesă, sunteţi un scriitor perfect şi asta nu-i puţin“

1893-1894, orişicât, sfârşit de secol XIX. O fetiţă de 7-8 ani stă ascunsă în patul propriu şi plânge singură în noapte. Simte cu toată fiinţa ei că ar vrea să fie o Ioana d’Arc a României, doar aşa, dintr-o necesitate inexplicabilă de-a fi o eroină martiră, chiar şi în eventualitatea că n-ar fi nevoie de una. Are o criză acută de misticism patriotic, cum se mai întâmplă uneori. Doar toţi copiii ştiu că omenirea are nevoie de eroi şi, mai ales, de martiri. Însă soarta, crudă, făcuse să nu fie posibil un astfel de scenariu – n-aveau aceleaşi origini, acelaşi fel de trecut personal. Explică ea peste mulţi ani: „Mi se făcuse mare milă de ea şi aveam un chef nebun să-i semăn. Aş fi dorit să fac pentru România ceea ce a făcut Jeanne d’Arc pentru Franţa, fără să mă întreb dacă era cu adevărat necesar, iar cauza disperării mele provenea pur şi simplu din asta: credeam că n-am să fiu niciodată favorizată de sfinţi, cum fusese Jeanne d’Arc, pentru că tatăl meu nu era ţăran. Am reflectat mult, dar ajungeam mereu la aceeaşi concluzie: nu, tata nu era ţăran. Aşadar, ce-mi mai rămânea să sper?“. Săracii copii bogaţi! Martha, căci aşa se numeşte fetiţa, era de viţă nobilă şi o ştia. Era o prinţesă – şi în felul ei avea să devină o războinică.

Foto: Martha Bibescu, o fetiţă cu idei năstruşnice; Sursa foto "Prinţesa Bibescu: Ultima orhidee", Ghislain de Diesbach

„Miroşi a sărăcie!“

Martha s-a născut în familia Lahovary – mama, Smaranda Mavrocordat , iar tatăl, Ion Lahovary, diplomat de carieră, multă vreme ministru plenipotenţiar al României la Paris. N-a fost un copil ca toţi copiii. Şi-a urmat tatăl la Paris, la Royat, Biarritz şi Cabourg, însă a trăit într-un fel de izolare sentimentală. Era fiica cea mai mică, mama sperase să nască încă un băiat, iar George, singurul fiul al familiei, murise în copilărie. Smaranda Lahovary era profund dezamăgită, devastată şi, mai ales, dezinteresată de soarta copilei. Martha a crescut lângă bonele sale. Era stăpânită de o mare curiozitate şi citea mult, îşi punea probleme, nu se cenzura de la nimic. Trăia, de mică, cu această convingere de nezdruncinat că ea e franţuzoaică, pentru că fusese concepută la Paris, crescuse prin Franţa şi pentru că „prin venele ei curgea sângele acelor misterioşi Millo, veniţi din Provence în România“, cum îi exprimă părerile scriitorul Ghislain de Diesbach în volumul „Prinţesa Bibescu: Ultima orhidee“.

Fusese crescută de două bone, Anica – „gata să râdă sau să plângă“, atât era de neliniştită în preajma copilei – şi Maria, o bătrână văduvă din Praga, al cărei soţ murise după ce căzuse de pe un acoperiş. Îi povestise Marthei de atâtea ori tragedia, încât fata începuse să-şi imagineze că a fost acolo, la locul faptei: „Acoperişul alunecos, căderea, zgomotul oribil al capului care se sfărâma pe pietrele ascuţite“, îşi „amintea“ totul. Ataşamentul Marthei faţă de servitorii cu care-şi petrecea zilele şi jocurile şi învăţăturile era amestecat cu sentimente fruste de distanţare de rang social, de deosebire a fineţii obrazului, chestiune care mai târziu avea să o urmărească continuu, ca o stafie emoţională: „Acest miros, greu de definit, pe care îl simţeam de mică pe veşmintele bonei mele atunci când se întorcea de la părinţii ei duminică seara. În timp ce mă întreba de ce mă foiam în jurul ei cu grijă şi neîncredere, în loc să merg şi s-o îmbrăţişez, eu i-am răspuns cu ferocitatea subtilă a copiilor: «Miroşi a sărăcie!»“, i se confesa Martha într-o scrisoare, în 1905, vărului său Emmanuel.

O înfiorare de-o clipă

Martha s-a căsătorit foarte tânără. Avea 17 ani! Intrase pe piaţa măritişului de ceva vreme, însă fusese mereu terifiată de perspective. Pe la 1900, l-a cunoscut pe George Valentin Bibescu, îmbrăcat frumos în uniforma cafenie a celui de-al doilea regiment de artilerie, în lumina pâlpâind din salonul palatului Ştirbei. I-a furat minţile: „Cuvântul «înfiorare» este singurul care se potriveşte pentru a descrie sentimentul încercat atunci când l-am văzut prima oară şi am fost «înfiorat㻓, scria ea mai târziu. S-au căsătorit la scurt timp după logodnă, în 1902. A fost însă o căsnicie eşuată. Înclinaţiile ei artistice, sensibilităţile şi iuţeala minţii s-au pus de-a curmezişul geniului său mecanic, spiritului aventurier, impulsivităţii lui. Au rămas până în ultima clipă împreună, dar pe drumuri separate, mai ales după naşterea fiicei lor, Valentina, în 1903. Intrarea în familia Bibescu, şi în special apropierea de Anton şi Emmanuel,
i-au deschis larg uşile saloanelor pariziene. Intra în crema înaltei societăţi europene. Iar nepotrivirea cu George a fost compensată de prezenţa altor domni cu butoni de aur la manşetă: după o dragoste neîmpărtăşită pentru Emmanuel Bibescu, au urmat prinţul Wilhelm al Germaniei – care o considera „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România“, prinţul Charles Louis de Beauvau Craon, lordul Christopher Birdwood Thomson, ataşat militar la Legaţia Angliei.

Un decorator, un sculptor, un poet

Martha a fost în continuă mişcare între capitalele europene. Alături de George a avut ocazia să ajungă până în Persia, călătorie care a prilejuit şi debutul său literar. Volumul „Cele opt paradisuri“, publicat în 1908, a surescitat imediat societatea franceză. A fost bestseller! După ce a primit un exemplar al cărţii de la Emmanuel Bibescu, Marcel Proust îi scria prinţei Bibescu, aflată la Posada, în România: „Ce nume se poate da acestei opere de nouă artă, care se adresează în acelaşi timp tuturor simţurilor, încântându-le pe toate, pe toate, chiar şi inteligenţa filosofică, în acelaşi timp cu simţul mirosului şi al pipăitului (mă adresez unui filosof), ceea ce se numeşte pe scurt simţuri, incluzând până şi, dacă se poate da un nume neplăcut unor lucruri frumoase, o critică literară. Prinţesă, sunteţi un scriitor perfect şi asta nu-i puţin atunci când, la fel ca dumneavoastră, prin scriitor înţelegem atâţia artişti reuniţi: un scriitor, un fabricant de parfumuri, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet“. Martha Bibescu a fost un observator fin, cu o capacitate enormă de a analiza, de a înţelege şi de a reda cele mai tulburi sentimente. Cu fiecare articol, volum de proză ori de poezie a ajuns mai departe pe culmea literară, fiind publicată în toate limbile de circulaţie.

A fost în legătură cu toţi marii artişti europeni ai vremii, dar şi cu lumea politică. A stat la masă şi cu regi, ambasadori, militari, dar şi cu pictori, muzicieni, poeţi. A ştiut culisele lumii în care trăia, cu toate războaiele ei mondiale, cu dictatorii ei monstruoşi, cu aroganţele şi neîndemânările oamenilor de stat şcoliţi în Belle Époque şi-n interbelic. A fost mai mult decât o intelectuală burgheză, decât ultima aristocrată în literatură, cum se mai spunea, pentru că a dărâmat dogmele de clasă, de etichetă. A avut curaj în vorbă şi gândire. A fost şi un personaj monden, cu toate aventurile şi amiciţiile ei. Ba chiar, timp de câteva decenii, a fost imaginea casei Dior, care croia special pentru ea faimoasele tunici lungi. A fost înaintea timpului său şi a fost conştientă de asta – într-o contră în epistole cu fiul lui I.G. Duca, chiar îi mărturisea convingerea că ea va fi înţeleasă abia prin 1998. Numai moartea a luat-o prin surprindere, în 1973, aflată în fotoliul ei din Paris, unde se exilase din calea comunismului. A murit în urma unei crize de inimă.

Aventurile prinţului George Bibescu pe uscat şi în aer

1900, vara. George Valentin Bibescu, alături de mecanicul şi şoferul său personal, Keller, şi de cumnatul său Nicolae Cantacuzino, pleacă din Geneva, cu destinaţia Bucureşti. 1.827 de kilometri în maşină. Nu era un voiaj oarecare, nu, era primul raliu de pe bătrânul continent. Era, totuşi, vremea în care termenul de automobil – în acest caz, un Mercedes, construit în atelierele Daimler – nu se împământenise în limbajul universal. Era încă timpul trăsurilor şi al şaretelor. La fel, şi drumurile erau adaptate pentru copitele cailor. „A II-a zi. De la Basel la Stuttgart, 238 km. – 11 ore de drum; 9 ore de mers, 2 ore oprire. La Stuttgart am dus trăsura în atelierele Daimler, unde fusese construită, ca să o inspecteze cu scrupul“, explicau temerarii în jurnalul de bord. Au trecut prin Ulm, Salzburg, Viena, Pesta, Arad, Sibiu, Predeal, Posada şi Bucureşti. „Mergem câteva minute – drumul fiind foarte drept – cu o iuţeală de 64 km. pe oră, şi cei 21 de km. ce despart Predealul de Sinaia îi facem în câteva minute. Deja am lăsat Sinaia în urma noastră şi, după o cotitură, zărim în depărtare turnul Castelului de la Posada, luminat a giorno. Este negreşit o atenţiune a bunei mele mume pentru mine...“, scria prinţul Valentin despre revederea casei părinteşti.

Pe drumul de la Posada spre Bucureşti, s-a petrecut o nefericire, care a mai întârziat puţin încheierea traseului: „O femeie venea cu o căruţă cu boi şi auzindu-ne, se coborî din car spre a opri boii şi a ne face loc; nenorocita cade însă în cap. O roată a carului îi trece peste picioare şi leşină. Noi ne oprim imediat, cumnatul meu şi cu mecanicul se grăbesc a ridica pe nenorocita femeie care-şi revine în fire“. Emoţia primei trăsuri, netrasă de cai, care scoate zgomote diavoleşti, te pomeneşti că a răpus pe biata femeie. Nu putem cunoaşte. Orişicât, la ora 19.50, cei trei aventurieri au ajuns în Bucureşti. Toată tărăşenia a durat 73 de ore şi 45 de minute. Timp record! Primul, dintr-o serie lungă de aventuri pe care tânărul Bibescu nu şi le-a refuzat.

Sus, în „România“

Tânărul George Valentin, a cărui ispravă a rămas prim subiect de discuţie prin cafenelele bucureştene, provenea din marea familie a Bibeştilor, fiind fiul lui Gheorghe Bibescu (fiul domnitorului Gheorghe Bibescu) şi al Valentinei de Riquet. S-a născut la Bucureşti, în 1880, şi a copilărit sănătos, în provincie, la Posada, în castelul rămas de la bunic. În adolescenţă a cunoscut odorurile străinităţii şi a intrat în minunata jeunesse d’or a Bucureştilor. La puţin timp după această cascadorie cu automobilul prin Europa, s-a logodit cu Martha Bibescu.
S-au căsătorit în 1902.

Prinţul George Bibescu are o listă nesfârşită de reuşite, demnă de un semizeu din Grecia Antică. Iată: începând cu 1903, a câştigat în fiecare an premiul „Lanţul Regelui“, trofeu oferit celui mai bun ţintaş la concursul de tir, organizat de Societatea de Dare la Semn; în 1904, a înfiinţat Automobil Clubul Român; în 1905, a cumpărat din Franţa un balon cu hidrogen, pe care l-a numit „România“. Acest balon – deţinut împreună cu Eugeniu Asachi, cu care a înfiinţat Societatea Aero-Club din Bucureşti – a contribuit la realizarea câtorva premiere în anul 1906: primul zbor peste Munţii Carpaţi, primele zboruri nocturne şi prima fotografie aeriană a Bucureştiului! În 1910, a obţinut la Şcoala de pilotaj din Paris, condusă de Louis Bleriot, brevetul internaţional de pilot aviator cu numărul 20. A fost primul aviator al României.


Foto: George Valentin Bibescu şi balonul său, "România“; Sursa: historia.ro

„Veselii maniaci ai sinuciderii“

Prestanţa acordată în societate de toate aceste acţiuni l-a determinat, în 1905, pe regele Carol I să-i încredinţeze o misiune diplomatică importantă: să-i ducă noului şah al Persiei insigna „Steaua Dunării“. S-a îmbarcat în Mercedes, alături de Martha şi de Claude Anet, şi s-a dus. Primul român care a mers cu maşina pe ruta Bucureşti-Bagdad-Teheran, alt succes! La finalul călătoriei, au apărut şi două volume: „Cele opt paradisuri“, debutul literar al Marthei, şi „Traversând Persia în automobil“, scris de Aunet. Un an mai târziu, la sărbătorirea a 45 de ani de domnie a regelui Carol I, prinţul a băgat în sperieţi audienţa. S-a întâmplat aşa: făcea demonstraţii cu balonul „România“ – nimic ieşit din comun, ascensiuni de rutină – iar oamenii se îmbulzeau ca la urs să vadă, iar unii – să urce. Când, la un moment dat, apare un bărbat cu haine modeste, dar cu multă râvnă să ajungă-n slăvi. L-a luat prinţul în balon. L-a lăsat în nacelă şi au tot urcat, până pe la 200 de metri deasupra Bucureştiului. Când, de sus, omul începe să urle cât poate, agăţându-se de Bibescu ameninţător: „Du-mă sus, la Dumnezeu, nu mă du jos la nevastă-mea!“. Ca să nu fie debarcat în aer de cetăţeanul descreierat de pasiunea pentru văzduh, Bibescu i-a aplicat un pumn în faţă, să-l liniştească. Omul a căzut uşor inconştient, iar la sol a fost revendicat în grabă de o cucoană: „Daţi-mi bărbatul! Sunt soţia lui“. N-a mai luat prinţul oameni în balon o vreme.

A rămas totuşi cu marea sa pasiune de a zbura şi de a populariza toate activităţile conexe. În 1912, a înfiinţat Şcoala de Pilotaj de la Cotroceni, în cadrul căreia a pus bazele escadrilei de recunoaştere – prima din lume care avea să decoleze în vreme de război, în Războiul Balcanic. Cele două escadrile şi-au continuat activitatea cu maximă eficienţă şi entuziasm şi în timpul Primului Război Mondial, aşa încât generalul Berthelot se referea la aviatorii români cu apelativul „veselii maniaci ai sinuciderii“.

Ce a făcut Nemesis după 1931

În 1929, s-a mai înfăptuit o premieră: George Valentin Bibescu a fost primul om care a traversat Sahara cu maşina, din Dakar până-n Oran. Carevasăzică, offroad. Mai târziu, avea să se inaugureze Raliul Dakar – mutat din 2009 în America de Sud din cauza teroriştilor din Mauritania. George Bibescu a revenit în Africa în februarie 1939, când a traversat iarăşi Sahara, din Alger până în Ciad. Aceea avea să fie ultima sa aventură pe uscat.

Sfârşitul s-a ivit prematur, a venit de sus. În 1931, Bibescu era preşedintele Federaţiei Aeronautice Internaţionale, care organiza Cupa Bibescu, zboruri ample, pe trasee complexe. Iar pe 10 aprilie, George Bibescu, maiorul Traian Burduloiu, locotenentul Radu Beller şi mecanicul Hunt s-au urcat la bordul unui Fokker, cu destinaţia Saigon. Plecarea se făcea din Paris, cu o escală scurtă, de trei zile, la Calcutta. Pe 17 aprilie, când au ajuns deasupra oraşului indian Jodhpour – unde nu mai fusese vreodată vreun echipaj românesc –, un grup de vulturi a atacat avionul, la o înălţime de 2.500 de metri. O poveste de necrezut! A luat foc aeronava în timpul aterizării forţate. Ajunşi la sol, cei patru oameni erau cuprinşi complet de flăcări. Cu excepţia lui Radu Beller, au scăpat ca prin minune, doar cu arsuri de gradul doi. Două luni mai târziu, încă în convalescenţă, George Bibescu a vrut să se înscrie pe listele PNL la alegerile parlamentare. Martha Bibescu îşi amintea că liderul liberal I.G. Duca ar fi argumentat împotrivă, în maniera sa mereu diplomată: „Totuşi, nu este cu putinţă să-l plebiscităm pe George Bibescu!“. Martha n-a crezut în lacrimile aristocraţiei partidului: „Intriga urzită împotriva lui de bătrânii liberali a fost încununată de succes (n.r. – George Bibescu şi-a retras candidatura). Dar şi Nemesis, zeiţa răzbunării, a avut succes. Şi cât de repede! Cine a fost ales la Piatra Neamţ în iunie 1931, în locul lui George Bibescu? Corneliu Zelea Codreanu. Iar Codreanu nu a dat ordin ca Duca să fie asasinat?“. Aprigă această Nemesis, perspicace şi Martha.

George Bibescu a murit în 1941, la Spitalul Elias, răpus de cancer pulmonar. În jurnal, Martha se plângea: „George are cu 300.000 de globule roşii mai puţin. Vestea mă copleşeşte. El nu va şti nimic, nu trebuie să ştie“. 

Moşteniri de la Bibeşti

Aeroportul Băneasa. George Valentin Bibescu a fondat Aeroportul Băneasa din Bucureşti, pe fosta moşie a contesei de Montesquiou-Fezensac. În 1909, francezul Louis Bleriot efectua primele zboruri pe hipodromul particular Băneasa. Patru ani mai târziu, Liga Aeriană Română a lui George Bibescu înfiinţa aici o şcoală de pilotaj militară. Mai târziu, a fost transformat în aeroport şi s-a înfiinţat o şcoală pentru piloţi civili.

Palatul de la Mogoşoaia. Destinul palatului a fost influenţat profund de Martha Bibescu. Primit cadou de nuntă de la soţul său, George – care îl moştenise pe linia Zoiei Mavrocordat, căsătorită cu domnitorul Gheorghe Bibescu –, Martha s-a preocupat de renovarea clădirilor, începând cu 1912.

Podgoria Corcova. Începând cu secolul al XIX-lea, Bibeştii şi-au construit o moşie la Corcova, în judeţul Mehedinţi. Podgoria a înflorit mai ales sub grija prinţului Anton Bibescu, până în prima jumătate a secolului XX. Prin eforturile lui Aristoteles Sauget, un tânăr agronom francez angajat de prinţ să îngrijească podgoria, aici au fost create Corcovin şi Corcovel, cupaje care aveau la bază Cabernet Sauvignon. Dar podgoria producea mai multe soiuri de vin. Gustându-le, Păstorel Teodoreanu, zicea aşa: „Călătorule-n Craiova, cată vinuri olteneşti / Pinot Noir de la Corcova, Cabernet de Sîmbureşti“. Moşia a fost confiscată de comunişti în 1948 şi transformată în IAS, dar s-a degradat treptat. A fost restaurată în anii 2000.

Moşia Comarnic. Castelul de la Posada a fost construit de domnitorul Gheorghe Bibescu în perioada 1842-1848. A fost un conac de vânătoare, extins şi transformat în castel la începutul secolului XX. Clădirea a fost locuită o vreme de Gheorghe şi Valentina Bibescu, dar nepotul domnitorului, George Valentin, va fi legat mai mult decât înaintaşii de acest loc. Aici a copilărit George, aici locuia cu Martha când se aflau în România şi tot aici s-a născut fiica lor, Valentina.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările