Scriitorul de la care Mussolini a învăţat ce e fascismul
0
Unul dintre cei mai extravaganţi scriitori ai Europei de la începutul secolului XX a fost Gabriele D’Annunzio, aventurile sale amoroase punându-i, de multe ori, opera în umbră. D’Annunzio a fost însă şi unul dintre primii politicieni naţionalişti ai Italiei, fiind o sursă de inspiraţie pentru Mussolini care i-a preluat multe dintre obiceiurile publice.
Puccini, Proust sau Joyce sunt printre numele de seamă ale culturii europene care i-au admirat opera lui Gabriele D’Annunzio, născut la Pescara, în 1863, într-o familie a cărui cap avea să devină primarul oraşului. De aici, şi şansa lui Gabriele D’Annunzio de a primi educaţie şi de a deveni precursorul fascismului italian pe care avea să îl instaureze Benito Mussolini.
Folosirea celebrităţii în ascensiune
Născut Gaetano Rapagnetta, D’Annunzio (12 martie 1863-1 martie 1938) ,îşi publica prima carte pe când avea 16 ani, devenind rapid, în următorii ani, cel mai îndrăgit scriitor din literatura italiană. Scriitorul a înţeles de tânăr cum funcţionează faima şi cum poate fi ea folosită pentru pavarea unui drum în viaţă.- nu a fost doar prototipul fascist care a pavat drumul pentru Mussolini, dar şi un pionier al culturii moderne a celebrităţii, după cum scria The Guardian.
Când şi-a publicat primul volum de versuri, a informat editorul unui ziar că tânărul care o scrisese era mort, făcându-şi astfel publicitate la nivel naţional; când Mona Lisa a fost furată din Louvre, a pretins că a fost adusă la el acasă; după ce a stat într-un avion la un show aviatic, mecanicii au scos la licitaţie locul pe care stătuse- astfel de mişcări au caracterizat ascensiunea lui D’Annunzio. Şi-a folosit celebritatea pentru a-şi crea şi îndeplini propria agendă politică.
Odată cu faima literară, a apărut şi o serie de zvonuri despre care nu se ştie nici astăzi dacă nu le-a pornit el însuşi. Cert este că în timpul vieţii nici nu le-a confirmat, nici nu le-a infirmat. Se spunea despre el că gătea şi mânca carne de om, că ar fi dormit cu fiecare femeie frumoasă din Paris, sau că şi-ar fi pus servitoarea să se culce cu el de trei ori pe zi.
„Lumea trebuie să fie convinsă că sunt capabil de orice”, avea să spună scriitorul.
Liane de Pougy, una dintre cele mai faimoase curtezane parizience ale vremii l-a descris ca pe un „pitic înspăimântător cu ochi roşiatici şi fără gene, fără păr, cu dinţi verzui şi respiraţie urât-mirositoare”. Totuşi, se pare că pentru lipsurile fizice, scriitorul compensa la capitolul personalitate. D’Annunzio (foto: dreapta) era carismatic, îmbrăcat impecabil mereu şi înconjurat de obiecte de lux. Datoriile pe care le-a strâns în urma stilului de viaţă extravagant l-au făcut să fugă în Franţa, în 1910.
Un militar dedicat
Cinci ani mai târziu, revenea în Italia. Insista ca ţara să intre în război, considerând că „o rasă îşi câştigă respectul vărsând sângele tinerilor ei”. Scriitorul era influenţat de conceptul nietzschean de Ubermensch (Supraomul).
După intrarea în război, D’Annunzio avea să demonstreze că nu era implicat doar la nivel declarativ. Conform Brtiannica, era un militar extrem de implicat , două dintre cele mai cunoscute acţiuni întreprinse de el în război, fiind zborul deasupra Vienei, când a împrăştiat mii de pamflete de propagandă peste oraş, respectiv atacul din Golful Bakar, când a luat prin surprindere flota austriacă cu torpiloare. Astfel de acţiuni era întreprinse „de un bărbat în vârstă de 52 de ani la momentul înrolării şi care îşi pierduse un ochi în timpul ostilităţilor”, după cum scrie Michael Ledeen în volumul „D'Annunzio: The First Duce”.
„O victorie mutilată”
La sfârşitul Primului Război Mondial, la Conferinţa de Pace de la Paris, premierul Vittorio Emanuele Orlando şi ministrul pentru afaceri externe Sidney Sonnino sperau ca Italia să primească Trentino, Tirolul de Sud, trecătoarea Brenner, Istria şi Dalmaţia de Nord.- acestea fuseseră condiţiile în care Italia intrase în război alături de Marea Britanie şi Franţa (tratatul de la Londra, din 1915). Italia ceruse, de asemenea, şi fostul port al austro-ungarilor, Fiume (Rijeka de azi) şi coloniile fost-germane din Africa. Pretenţiile la Fiume erau susţinute de faptul că majoritatea cetăţenilor din centrul oraşului erau italieni.
Italiei i-au fost îndepliniţie doleanţele, exceptând Dalmaţia, coloniile şi Fiume. Deşi domina Marea Adriatică, refuzul preşedintelui american Woodrow Wilson era resimţit ca o umilinţă publică pentru Italia, după cum scrie Hamish Macdonald, în „Mussolini and Italian Fascism”. În mod evident, printre cei nemulţumiţi se număra şi D’Annunzio care vedea în acest rezultat „o victorie mutilată”- pe care nu avea de gând s-o accepte.
Astfel, în 1919, pornea o ofensivă militară pentru cucerirea Fiume, cu sprijin din partea unor foşti soldaţi, a unor naţionalişti, sindicalişti şi aventurieri. Oraşul făcea parte acum din noua Iugoslavie (astăzi, parte a Croaţiei).
Guvernarea lui D’Annunzio
Conform aceluiaşi autor, în ciuda guvernului, D’Annunzio a ţinut oraşul ocupat timp de 15 luni, demostrând un nou stil de guvernare, în care economia era dirijată de 10 corporaţii care alegeau camera superioară a Parlamentului.
„Multe dintre ideile sale, inclusive organizarea unei armate private, folosirea salutului roman, paradele, discursurile de la balcon şi forţarea oponenţilor să înghită ulei de ricin erau mai târziu adodptate de mişcarea fascistă ridicată de Benito Mussolini”, mai scrie Macdonald.
Ideile fasciste ale lui D’Annunzio aveau să se cristalizeze în timpul acestei ocupaţii, când a creat de asemenea, Carta del Carnaro, „document întemeietor… o improvizaţie în care elementele anarhiste, cele fasciste şi chiar fărâme de republicanism democratic încercau să dea consistenţă formulei iredentiste pe care D’Annunzio o profesase încă din timpul şcolii”, scrie Mircea Mihăieş, în „Istoria lui Corto Maltese. Pirat, anarhist şi visător”. Mihăieş mai scrie că scriitorul-politician domnea „ca într-un laborator ideologic punând la punct strategii şi tactici care aveau să fie utilizate fără scrupule de Mussolini”.
„Bărbaţii vor fi împărţiţi în două rase. Rasei superioare, care se va ridica la energia pură a voinţei ei, i se va permite totul, celei inferioare, nimic sau foarte puţin”, era una dintre prevederile din Carta del Carnaro, conform vintagenews.com.
După un an şi jumătate, D’Annunzio avea să fie înlăturat de la putere. Plănuise şi un marş către Roma, pe care avea însă să îl realizeze Mussolini, în toamna aceluiaşi an în care scriitorul-militar ţinea un discurs la Milano, în care lăuda fascismul.
D’Annunzio şi Mussoslini (foto: sus) au fost adesea fotografiaţi împreună, dar cel dintâi era circumspect în privinţa noului dictator, în timp ce acesta îl vedea ca pe o ameninţare. Şi-a creat o imagine de camaraderie D’Annunzio, oferindu-i mai multe titluri, precum şi cadouri extravagante. În 1924, Mussolini l-a numit prinţ de Monte Nevoso, iar în 1937 preşedintele academiei regale italiene, titlu de care nu a apucat însă să se bucure prea mult.
D'Annunzio a murit în 1938 în urma unui infarct, la casa lui din Gardone Riviera. A avut parte de funeralii de stat, fiind înmomântat într-un cavou impunător, construit din marmură albă (foto: jos). După moartea lui s-a descoperit că iubita sa ar fi fost spion nazist, existând ipoteza că l-ar fi omorât cu o supradoză de droguri pe care acesta începuse să le folosească când sănătatea începuse să i se deterioreze.
Se încarcă comentariile...
