Recuperarea marilor "prostituati"...

De doisprezece ani incoace asistam la un nou val dintr-un vechi proces: "reconsiderarea mostenirii literare". Prima editie a acestui vigilent control periodic al bunei purtari, civice si literare, a

De doisprezece ani incoace asistam la un nou val dintr-un vechi proces: "reconsiderarea mostenirii literare". Prima editie a acestui vigilent control periodic al bunei purtari, civice si literare, a scriitorilor romani clasici si contemporani avusese loc prin 1948-49 si s-a intins pana dincolo de mijlocul deceniului sase al secolului trecut, perioada in care Eminescu devenea poetul proletariatului impilat din "scunda taverna mohorata", iar Creanga era ilustratorul luptei de clasa in straie alegorice ("Capra cu trei iezi", unde femeia sarmana de sub blana caprei dejuca prin istetime planurile sinistrului chiabur ascuns in pielea lupului...). Ceva mai inainte, un obscur profesor de istorie, M. Roller, scurtase cu cel putin un cap istoria romanilor, prea mare pentru un popor asa de mic. Unii rastalmaciti potrivit normelor sociologismului vulgar, altii dati afara din literatura si istorie sau tinuti cu anii intr-o carantina purificatoare, scriitorii romani vii si morti au cazut atunci, ca urmare a unei "revolutii", victime ghilotinei numite "reconsiderarea mostenirii literare". Scurtarea capetelor in cultura romana e insa un fenomen recurent, incat s-ar prea putea sa faca parte din ceea ce numim "specificul national". Gustul demolarii copleseste cu mult spiritul constructiv. Dupa revolutia din 1989 sub semnul careia am intrat intr-un nou secol (si mileniu!), asistam la cea de a doua editie a numitului proces al "reconsiderarii" ghilotinante confundat de unii, in chip penibil, cu un proces al "revizuirilor". Ne stau la indemana numeroase exemple. Ca intotdeauna, "reconsiderarile" acestea se sparg in capul celor mai mari. Scriitori ca Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Marin Preda - ca sa nu-i citez decat pe cativa dintre cei morti - sunt "reconsiderati" in ultimii ani in asa hal, incat portretele lor se incarca de trasaturi odioase. Intr-un secol al imaginii, avem din ce in ce mai mult "imaginea" unui Sadoveanu cu mana pe stilet, pardon!, pe condeiul cu care scria si semna, ca presedinte al M.A.N., condamnari la moarte; "imaginea" unui Camil Petrescu obedient detestabil fata de indicatiile si sarcinile "jdanoviste" trasate de politrucii literari ai vremii; "imaginea" unui G. Calinescu batandu-se frateste pe burta cu proletarul Ghita, numit oficial Gheorghe Gheorghiu Dej; "imaginea" unui Marin Preda "colaborand" strans cu Nicolae Ceausescu si beneficiind de "foloase necuvenite" de pe urma acestei indecente "colaborari" care i-a facut faima de mare "colaborationist". Autorii acestor "imagini" nu sunt oarecine, obscuri provinciali, ci apartin elitei, profesionisti notorii ai criticii si eseisticii literare. In paralel (concomitent) cu demascarea insistenta si maniacala a "ticalosiilor" acestor mari scriitori ramasi "sub vremi" intr-o Romanie a socialismului victorios, cei fugiti sau ramasi peste hotare se "intorc" azi in tara ca sa fie si ei trasi in teapa vigilentei civice si politice a "paznicilor de far" iviti ca din pamant dupa 1989. Astfel, ca urmare a unei campanii bine orchestrate, lui Mircea Eliade i se croieste "imaginea" unui legionar in straie verzi si incins cu diagonala uniformei, intretinand cultul Capitanului si "mancandu-i" pe evrei ca un mare antisemit! Istoricul religiilor, savantul cu o reputatie mondiala e redus, la el acasa, la "imaginea" unui ins dubios, iremediabil compromis. Cat despre "imaginea" lui Emil Cioran, ce-ar mai fi de spus dupa ce o recenta lectura psihanalitica "dovedeste" ca, in pofida dezicerilor si retractarilor, autorul "Schimbarii la fata a Romaniei" a ramas, pana la moarte, acelasi antisemit din prima tinerete?! In aceste circumstante si cu aceste "imagini" in fata e greu nu doar pentru un neprevenit sa reziste ideii, de oarecare circulatie, potrivit careia cultura romana (daca nu si neamul romanesc!) este tinta unei "conspiratii" interne si internationale (!) menita sa o striveasca, impanzind-o cu tot felul de "complexe", culpabilitati si nimicnicii. Nu e insa cazul sa cadem intr-o asemenea "capcana" a orgoliului frustrat, cel putin la fel de nociva ca si indeletnicirea "profanatorilor" de statui. Cand auzim sau citim ca, bunaoara, Calinescu "se invartea in cercurile inalte ale puterii", ca practica "amorul" cu puterea "de dragul unor foloase materiale, fiind invinuit ca-si "inchiria" condeiul ca "un netrebnic colaborationist" avem in fata tot atatea semne de trivialitate izvorata din placerea injosirii, aceasta dovedind la randul sau absoluta cecitate fata de esenta scrisului calinescian. In aceeasi zona a trivialitatii se inscriu si considerarea marii lui "Istorii..." drept o "pacoste" scrisa de un "critic ratat". Nu fac decat sa citez parerile si vorbele unui universitar de azi. Sunt si alti universitari care emit astfel de enormitati. Unul e convins, de pilda, ca "Sensul clasicismului", celebra lectie de deschidere a cursului universitar, la prima urcare la catedra in Bucuresti (1946) nu "merge" la tanara generatie. Din asemenea mici ori mari "carteli" se incheaga "portretul unui necunoscut" care nu e, n-are cum fi chiar G. Calinescu. Cum pot fi insa "recuperati" cei astfel "compromisi" in ochii noilor generatii de posibili cititori carora odata cu farama de adevar le transmitem si asemenea "imagini" trunchiate, deformate, "monstruoase" despre marile spirite tutelare ale culturii romane? Relativ simplu: adaugand adevarului si partea "uitata", aceea care atesta cum a supravietuit un geniu ca G. Calinescu in niste vremuri nu doar "tulburi", ci cumplite. O culegere de articole si studii scrise si publicate de G. Calinescu intre 1944 si 1948 a alcatuit recent istoricul si criticul literar Geo Serban: "Semne de viata in pustiu" (Ed. Universal Dalsi), titlu imprumutat dintr-o insemnare din jurnalul lui Radu Petrescu. Acesta definea laconic extraordinara importanta a prezentei "colaborationistului" G. Calinescu pentru generatiile acelei triste vremi: "de cate ori un articol de G. C., fie si scris pe o tema antipatica, nu a fost pentru mine o incurajare, un semn de viata in pustiu". Geo Serban demonstreaza convingator si stralucit falsitatea ipotezei prostituarii conjuncturale a lui G. Calinescu, punand implicit in evidenta ignominia tarziilor si inutililor lui acuzatori. Ma tem insa ca, pe fondul "imaginilor" confectionate in ultimii ani de acuzatorii maniacali, cartea cat si recuperarea schitata de Geo Serban devin, cu adevarat, "semne de viata in pustiu", ca o incercare de a popula desertul saharian...