Poetul Traian Dorz, închis 18 ani pentru credinţă: „Fă-ţi testamentul, banditule! S-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!“

Poetul Traian Dorz, închis 18 ani pentru
credinţă: „Fă-ţi testamentul, banditule! S-a sfârşit cu tine 
şi cu Dumnezeul tău!“

Traian Dorz a fost arestat ultima oară în 1982. A murit în 1989, în satul Livada Beiuşului

În toată perioada comunistă, poetul Traian Dorz a petrecut 18 ani prin închisori şi colonii de muncă, precum Gherla, Periprava şi Ghencea. În dosarele Securităţii, cea mai mare vină a sa a fost că era liderul mişcării religioase Oastea Domnului şi scria texte creştine.

Ştiri pe aceeaşi temă

Erau o familie ca oricare alta. Locuiau în Livada Beiuşului, un cătun de pe meleagurile bihorene, şi se preocupau mai mult cu muncile câmpului şi creşterea animalelor din ogradă. De mare ajutor erau şi bătrânii, Constantin şi Măriuţa, cu care trăiau sub acelaşi acoperiş. Pentru cei trei copii – Florica, Viorel şi Nina –, viaţa se scurgea lin, fără prea multe griji. Uneori, ajutau la treburile gospodăreşti, alteori se jucau în voie. Adesea, tatăl îi lua în grădină, îi ţinea pe genunchi şi le spunea poveşti sau le scria poezii. Îi iubea şi ei ştiau asta. Trăiau fericiţi şi era de ajuns.

Poetul Traian Dorz a lucrat o bună vreme pentru notarul Bologa, din Mizieş, comuna de care aparţineau. Asta îi lăsa timp suficient pentru familie, pentru gospodărie şi pentru poeziile lui. Dar istoria aceasta dulce, netulburată de nimic, a fost curmată brusc. Într-o zi de iarnă, în curtea casei şi-a făcut apariţia şeful de post de la Drăgăneşti, un om zvelt, călare pe un cal negru.

„În acea zi, l-a arestat pe tătuţa, iar noi am rămas plângând toţi. Mama încerca să ne liniştească, dar n-a putut, pentru că plângea şi ea, împreună cu bunicii noştri“, scria fiica cea mare a lui Traian Dorz, Florica, în volumul „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“. Prima arestare a lui Traian Dorz a avut loc în decembrie 1947, chiar înainte de abdicarea forţată a regelui Mihai. În acea zi friguroasă, curtea casei a rămas răvăşită de copitele unui cal scăpat din frâu. Era clar: în ochii noului regim comunist, Traian Dorz era un duşman al poporului care trebuia eliminat. De atunci înainte, arestările şi percheziţiile au devenit rutină. Cam o dată la trei zile, toată gospodăria familiei era întoarsă cu susul în jos de jandarmi sau miliţieni. Motivul? Traian Dorz era liderul unei mişcări religioase militante, Oastea Domnului, pe care comuniştii au asociat-o unei „secte“, deşi era sub egida BOR, şi au scos-o în afara legii în 1948.

Foto: S-a înscris în Oastea Domnului în 1930 şi tot atunci a început să scrie şi poezii; Sursa: Revista22

În grădina Securităţii

„«Fă-ţi testamentul, banditule! Acum s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!» Eu am trecut atunci prin moartea mea. Am fost cu toată fiinţa mea trecut dincolo de hotarul care desparte existenţa aceasta de cealaltă“, descria Traian Dorz momentul în care el, alături de mai mulţi deţinuţi, a fost pus cu faţa la zid şi cu pistolul la tâmplă. N-au fost executaţi, a fost doar o manevră de intimidare. Se întâmpla în 1948, când a fost închis la Oradea şi la Gherla, până în primăvară. Aşa i s-au deschis porţile universului concentraţionar comunist. Dar în cei 18 ani de detenţie, pe care i-a cumulat până la sfârşitul vieţii, avea să cunoască şi greutăţile coloniilor de muncă de la Ghencea şi Periprava-Grind, şi domiciliul forţat din Bărăgan, şi alte închisori, ca Oradea, Deva şi Caransebeş.

Securiştii lucrau metodic, fără să se împiedice de realitate. Pentru că era liderul unei organizaţii religioase militante, a fost uşor să i se aducă acuzaţia de propagandă legionară – chiar dacă n-au fost niciodată depuse la dosar mărturii care să-i probeze legăturile cu Mişcarea lui Zelea Codreanu. Apoi, în completarea acuzaţiilor de fascism a venit cea de apartenenţă la o sectă ilegală, deşi Oastea Domnului se constituise ca o organizaţie din cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Cu acest dosar a fost arestat din nou şi închis la Beiuş şi la Oradea, în perioada februarie-noiembrie 1950.

„În anul 1950, înainte de Paşti, în Vinerea Mare, am fost toţi trei (n.r. – copiii) împreună cu Maica să-i ducem ceva de mâncare, căci se afla arestat la securitatea din Beiuş. Un vecin ne anunţase că în acea zi îl văzuse când era dus de un securist la el acasă şi pus să taie lemne. Pe urmă, în ziua de Paşti, ne-am dus la el toţi trei împreună cu Mama. În acele momente ne tot minunam de ce este aşa de slab, din moment ce noi îi duceam mâncare mereu“, îşi amintea fiica sa Florica. Ea a dezlegat acest mister: tot trecând pe lângă gardul Securităţii când tatăl ei era pus să sape în grădină, a aflat că de fiecare dată securiştii aveau grijă ca pachetul cu mâncare să fie aruncat la câini. Aşa că, după o vreme, a reuşit să-i lase puţină mâncare într-un intrând din gard, de care numai ei doi ştiau.

Când a venit acasă s-a oprit la vale şi stătea jos pe un colţ de iarbă. Un vecin, bacea Lică, l-a văzut şi a trecut să-mi spună că era la vale. Am mers acolo după el şi l-am luat acasă. Era foarte slăbit şi palid.

Florica, fiica lui, în „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“

Traiul în Bărăgan, pe coceni şi stuf

După o scurtă perioadă de libertate, în 1952, Traian Dorz a fost arestat de Securitatea din Deva. Asta a declanşat un periplu de detenţie de doi ani: în martie 1953, a fost încadrat în colonia de muncă Ghencea, de unde a fost mutat, în iunie, la colonia de muncă Popeşti-Leordeni. În noiembrie, a ajuns la Penitenciarul din Caransebeş. De aici a ieşit în iulie 1954, după ce a primit doi ani de domiciliu obligatoriu în comuna Dropia, din judeţul Constanţa.

„Atunci când tătuţa era cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, am fost o dată să-l văd. El şi bădiţa Dani locuiau într-o colibă săpată în pământ şi acoperită cu tulei şi cu stuf, iar uşa era făcută din coceni legaţi. Cât am stat aici, două zile, am dormit pe un pat făcut din tulei, coceni de porumb şi stuf, aşa cum dormeau şi ei“, scria Florica în „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“. Îşi amintea că tatăl ei lucra atunci la o fermă, aşa încât a avut câţiva bani strânşi, pe care i-a dat pentru tratamentul bunicului aflat în spital, grav bolnav.

O sentinţă grea

În 1958, Securitatea i-a deschis un nou dosar de urmărire penală – în total au fost nouă dosare, în care a avut diverse nume de cod: „Grădinarul“, „Sfântul“, „Alecu“ şi „Canal 82“. Scopul dosarului din ʼ58 era să determine „activitatea sa duşmănoasă pe care o desfăşoară în prezent“, după cum reiese din dosarele CNSAS. Securiştii au găsit răspunsul cu uşurinţă: „Dorz Traian şi-a continuat activitatea sa în cadrul organizaţiei religioase «Oastea Domnului» şi de la anul 1956 când a fost eliberat de la domiciliu obligatoriu pe care l-a avut într-un sat de pe Câmpia Bărăganului, stabilindu-se în comuna Călan“. Din această localitate a fost ridicat în mai 1959, pentru a fi condamnat, pe 19 noiembrie, de Tribunalul Militar Cluj, la 16 ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinei sociale“, revenind astfel şi acuzaţiile de fascism. După arestare, i-au fost confiscaţi banii şi naţionalizată o casă, iar el a fost dus la Gherla.

A fost eliberat în 1964, întorcându-se în localitatea natală, unde a fost forţat să lucreze la CAP. „Când a venit acasă s-a oprit la vale şi stătea jos pe un colţ de iarbă. Un vecin, bacea Lică, l-a văzut şi a trecut să-mi spună că era la vale. Am mers acolo după el şi l-am luat acasă. Era foarte slăbit şi palid“, povestea fiica lui.

Învață de la toate!

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum trebuie să apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui.
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori,
Cum trebuie să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt numai oşti.
Învaţă de le greier, când singur eşti să cânţi,
Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaș ca ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti pe veci!


„Celula mea era ca un mormânt“

Traian Dorz şi-a aşternut detenţia în volumul memorialistic „Hristos – mărturia mea“. Aici şi-a povestit anchetele: „Înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să îmi dea palme peste faţă, cu pumnii în cap, cu genunchii în stomac“. Şi foametea îndurată în închisori: „Când primeam o bucăţică de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării“. Şi temniţa: „Celula mea era ca un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul la tavan. Când stăteam întins pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea la perete, iar picioarele în uşă“. Chiar în aceste condiţii vitrege, Traian Dorz a continuat să compună poezii creştine: a memorat peste 300 de opere, pe care le-a transcris pe hârtie după eliberare. Însă nici asta n-a fost uşor, căci era urmărit în permanenţă de securişti, chiar la colţul casei. Iar dacă vedeau lampa pâlpâind, i se striga fără ruşine: „Ştii că n-ai voie să scrii!“. Dar a scris.

Ultima încercare a regimului comunist de a zădărnici activitatea lui Traian Dorz a avut loc în 1982. „În 3 august, când a venit miliţianul Oros Aurel să-l aresteze eram în grădină. Tătuţa era pregătit pentru acest moment încă din timp, pentru că îmi spusese că deja îi arestaseră pe ceilalţi fraţi (n.r. – membri ai Oastei Domnului)“, spunea Florica. Motivul arestării bătrânului Dorz a fost „tipărire şi răspândire de literatură interzisă“. Numai că de această dată, cazul său a ajuns la Europa Liberă, iar Amnesty International a protestat faţă de încarcerarea lui. După câteva luni, a fost eliberat.

Traian Dorz a murit pe 20 iunie 1989, în cătunul natal. La funeralii au participat peste 10.000 de oameni, deşi autorităţile s-au străduit din răsputeri să-i oprească: „Având în vedere decesul lui Dorz Traian din Beiuş, judeţul Bihor, considerat conducător al asociaţiei religioase interzise «Oastea Domnului», a cărui înmormântare va avea loc probabil în ziua de 22 sau 23 iunie a.c., luaţi măsuri de intensificare a cunoaşterii stărilor de spirit din concentrările cu astfel de elemente şi în măsura posibilităţilor de a se acţiona legendat pentru împiedicarea deplasării conducătorilor şi altor adepţi către locul înmormântării“. Aceasta a fost directiva semnată de colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei I Securitate. Nu s-a putut face nimic.


Sărbătoarea Paştelui la Periprava

Cei care l-au cunoscut pe Traian Dorz în penitenciar şi-au scris memoriile în volumul colectiv „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“. Unul dintre aceştia a fost preotul Iacob, care l-a cunoscut în timpul cât a stat la Periprava-Grind: 

„Era prin anul 1960. Se apropiau Sfintele Sărbători ale învierii Domnului. În anul acela am avut un mare dar de la Părintele Ceresc, căci prin mijlocirea unui gardian credincios, pe nume Ioan Pocora, ne-a fost dat să primim vin curat, într-un flacon de medicamente. Astfel, Părintele Dimitrie Blidaru, în Sfânta şi Marea Joi a Patimilor, a săvârşit Sfânta Liturghie din bucata de pâine a fr. Traian Dorz, primită ca hrană în acea Sfântă Zi. Cu mare bucurie ne-am împărtăşit şi a doua, şi a treia zi; deci vinerea şi sâmbăta dimineaţa au fost împărtăşiţi şi deţinuţii din colonie, în număr de peste 1.500. Din aceste sfinte taine s-au împărtăşit şi greco-catolicii şi romano-catolicii, ca o dovadă a unităţii noastre în acelaşi mântuitor Iisus Hristos. În noaptea Învierii a fost rânduit de către noi ca schimbul 2, adică cel de la miezul nopţii, să fie făcut în fiecare dormitor de către preoţi, ca să poată în taină să murmure cântările Sfintei Învieri. 

A doua zi, după ce a fost sunată «Deşteptarea» şi s-a rostit în dormitor «Hristos a înviat», a urmat o mare ispită. Părinţii preoţi au sfinţit fiecare bucata lui de pâine, ca să o împartă ca anafură şi pască celor deţinuţi. În izolare erau câţiva deţinuţi pedepsiţi şi cei care le-au dus dejunul au băgat în bucata de mămăligă şi bucata de anafură, dar aceasta a fost sesizată de unul din gardieni şi raportată la corpul de gardă. A venit comandantul şi, fiind informat că preoţii împreună cu fr. Traian s-au rugat, s-a predicat şi a fost sfinţită pâine cu această sfântă ocazie, a pus pe toţi preoţii în lanţuri, inclusiv pe fr. Traian. Preoţii şi fratele Traian au petrecut şapte zile de izolare, adică toată Săptămâna Luminată“.


Poet şi publicist, doar cu şcoala primară

Foto: Traian Dorz a ţinut steagul sus, în mijlocul ostaşilor Domnului, în iulie 1935, pe Muntele Găina; Sursa: Facebook/Traian Dorz

Traian Dorz s-a născut pe 25 decembrie 1914, în Livada Beiuşului, din judeţul Bihor, ca unic fiu al lui Constantin şi Maria Dorz. Ţărani săraci, părinţii l-au crescut simplu şi cu frică de Dumnezeu. Deşi îl învăţau treburile gospodăreşti, l-au trimis şi la şcoală. Copilul s-a afundat în biblioteci – aceea a şcolii şi a învăţătorului Savu Halbac –, citea tot ce-i pica în mână. Când a încheiat şapte clase primare, pe 7 iunie 1930, a primit drept premiu, din partea profesorului de Religie, cartea „Corabia lui Noe“, scrisă de preotul ardelean şi liderul Oastei Domnului Iosif Trifa. Lecturarea acesteia l-a determinat pe Traian Dorz să ade-
re la mişcare. A simţit chemarea: „În 8 iunie 1930, când m-am hotărât pentru Domnul intrând în «Oastea Domnului», singura mea carte religioasă era cartea «Corabia lui Noe», scrisă de părintele Iosif. Cartea asta era aceea care mă întorsese pe mine la Dumnezeu“, nota în „Istoria unei jertfe“. La vârsta de 15 ani, aşadar, i-a scris preotului Trifa, cerându-i să-l înscrie în Oaste şi să-l aboneze la ziarele „Oastea Domnului“ şi „Lumina Satelor“.

Aderarea la mişcarea religioasă însemna pentru tânărul Traian Dorz o evadare din universul rural, îngust, în care trăise. Era ca o schimbare de macaz a destinului. Curajul acesta s-a transferat mai departe: fără ştirea părinţilor, a susţinut cu succes admiterea la Şcoala de Arte şi Meserii din Beiuş. Aceştia însă nu i-au împărtăşit viziunea. I-au interzis să-şi continue studiile şi la Beiuş, şi la Liceul Militar din Târgu Mureş, unde a fost admis ulterior. În acelaşi timp, preocupările lui religioase i-au îngrijorat pe părinţi, care au căutat să-l însoare cât mai repede. Credeau că aşa nu va mai avea timp să umble brambura, misionar prin satele Beiuşului. La 18 ani, Traian s-a căsătorit cu Maria. Această uniune n-a schimbat situaţia de fapt. Ba dimpotrivă, a înrăutăţit-o.

Dorind să scape din chingile părinteşti, în 1934, acceptă propunerea lui Iosif Trifa de a merge la Sibiu. Aici avea să se dedice activităţii publicistice, mentorul său fiind convins de aptitudinile ţăranului neşcolit din Livada Beiuşului după ce îi citise şi publicase câteva poezii creştine. De-a lungul timpului, Traian Dorz a fost redactor la mai multe publicaţii ale Oastei: „Iisus Biruitorul“, „Ecoul“, „Glasul Dreptăţii“, „Ostaşul Domnului“, „Viaţa creştină“ şi altele. În aceeaşi perioadă, începe să lanseze şi primele volume de versuri: „La Golgota“ (1935) şi „Pe drumul crucii“ (1937).

În 1940, a fost luat pe front. Din cauza unei afecţiuni cardiace, a fost trimis rapid înapoi la vatră. La sfârşitul războiului, în 1945, alături de alţi „fraţi“ din Oaste, a mers la spitalul din Beiuş pentru a le duce alimente şi cărţi religioase soldaţilor ruşi răniţi. Peste un an, a contribuit la organizarea unei campanii de ajutorare a locuitorilor din Moldova, care era afectată grav de foamete. În 1948, a început perioada sa de conducere a Oastei Domnului în ilegalitate.

O organizaţie cu viziuni conservatoare

Mişcarea Oastea Domnului a fost fondată în 1923, de preotul Iosif Trifa (foto dreapta). Primul manifest a fost publicat în ziarul sibian „Lumina Satelor“, pe care preotul Trifa l-a coordonat până în 1934: autorul îi îndemna pe credincioşi să revină la valorile iniţiale ale creştinismului. 

Pe lângă aspectul militant al organizaţiei, au fost impuse câteva reguli – mai degrabă, restricţii. Ostaşii Domnului trebuiau să lupte împotriva alcoolului şi, bineînţeles, să se abţină de la a consuma. Iosif Trifa explica, în volumul „Ce este Oastea Domnului“, că alcoolul e unealta diavolului şi cea mai mare biruinţă a lui. „Ostaşii Domnului să se rupă dintr-o dată, cu totul, de orice fel de băuturi alcoolice“, spunea preotul. Obiectivul era şi mai uşor de atins, adăuga el, dacă membrii evitau cu desăvârşire să participe la orice fel de petreceri, care se încheiau, inevitabil, „în beţii şi jocuri nebune“. În afară de asta, le era interzis şi să profereze invective – un păcat în faţa lui Dumnezeu –, şi să fumeze – „lucru urât şi urâcios“.  

Mişcarea a avut, însă, un ecou nesperat în perioada interbelică, alimentat şi de condiţiile socio-economice ale vremurilor. Conform spuselor preotului Trifa, în 1936, Oastea avea peste 100.000 de adepţi în toată România Mare. Dacă iniţial Oastea Domnului a primit susţinerea Mitropoliei Ardealului, în timp, relaţiile s-au degradat. Chestiuni de vanitate şi de bani. Aşadar, în 1935, mitropolitul Nicolae Bălan l-a exclus pe Iosif Trifa din rândul preoţimii. Din anul următor, mişcarea a intrat sub ascultarea directă a lui Bălan. Iosif Trifa a murit, din cauza tuberculozei şi a cancerului de colon, în 1938. 

Din 1948, când la conducerea Oastei a venit Traian Dorz, mişcarea a fost scoasă în afara legii de comunişti. Mai mulţi „fraţi“ au fost arestaţi, fiind acuzaţi că „răspândesc literatură interzisă“, că „uneltesc împotriva orânduirii sociale“, că sunt „duşmani ai poporului“. Desigur, au existat şi acuzaţii de colaborare cu Mişcarea Legionară – unele întemeiate pe dovezi, altele, nu. 

După 1990, Oastea a fost reabilitată de Sinodul BOR. Astăzi, are sediul la Sibiu, unde deţine şi o editură, o librărie şi o tipografie. În continuare membrii mişcării au viziuni conservatoare: militează împotriva avorturilor, a relaţiilor homosexuale şi a răspândirii cultelor neoprotestante (doar aceasta din urmă fiind o moştenire interbelică).

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: