SPECIAL „Cred întru Unul Dumnezeu...“ Şi, totuşi, ce îi desparte pe creştini?

În pragul Sărbătorii Pascale, vă propunem o trecere în revistă a principalelor asemănări şi deosebiri dintre romano-catolici şi ortodocşi. Am discutat cu teologi şi preoţi despre eforturile realizate de cele două biserici în direcţia unei reunificări, despre însemnătatea Paştelui şi despre posibilitatea ca întreaga suflare creştină să sărbătorească Învierea Domnului în acelaşi timp, ca un prim gest simbolic de unitate spirituală.

Duminică, ortodocşii sărbătoresc Învierea lui Iisus Hristos, cea mai veche şi mai mare sărbătoare creştină. Este ziua în care „prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului“, pe Hristos, „Paştile nostru“, care „S-a jertfit pentru noi“, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni. Preoţii vorbesc despre cea mai mare sărbătoare a Bisericii, care dă sens vieţii omului credincios, în istorie, şi îndreaptă întreg universul spre cerul nou şi pământul nou. În fine, scuturându-ne de semnificaţiile spirituale, Paştele comemorează evenimentul fundamental al creştinismului şi marchează începutul anului ecleziastic. E – sau se doreşte a fi – o sărbătoare de pace în suflete.

Şi, deşi semnificaţia Paştelui este comună pentru toţi creştinii, deşi Iisus a înviat o sigură dată, a treia zi după răstignirea sa din Vinerea Mare, deşi rostesc Crezul cu abnegaţie, oamenii îl celebrează diferit, de mai multe ori, la date distincte, având tradiţii deosebite. Pentru catolici, de pildă, Iisus a înviat deja anul acesta, pe 27 martie, cu mult înainte de evenimentul aşteptat de fraţii ortodocşi.

„Europa are doi plămâni“
De ce există deosebirea aceasta între catolici şi ortodocşi?, ne întrebăm în fiecare an, iar explicaţia îşi are rădăcinile în anul 1054. Provine, în primul rând, de la ruptura creştinismului în două ramuri, vestică (catolică) şi estică (ortodoxă), eveniment marcat în istorie ca Marea Schismă, care a avut loc tocmai pe fondul tot mai multor tensiuni şi diferenţe teologice care existau între creştinătatea latină şi cea greacă în acea vreme.

Iar dacă pentru sute de ani, discuţiile au fost orientate exclusiv pe ce desparte cele două biserici, Romano-Catolică şi Ortodoxă, în dialogul recent, se vorbeşte tot mai mult despre unificarea celor două familii creştine. Există comisii mondiale ai căror membri, îndeobşte preoţi, care, chiar şi ca un exerciţiu de imaginaţie, caută soluţii pentru acest deziderat. Şi mai sunt şi cuvântările liderilor Bisericilor care îndeamnă, tot mai des, la frăţie. „Europa are doi plămâni; nu-i va fi uşor să respire decât dacă-i foloseşte pe amândoi“, spunea, în 1988, Papa Ioan Paul al II-lea, episcopul Romei până în urmă cu 11 ani. Suntem în anul 2016 şi problemele pulmonare nu s-au vindecat.

Este o utopie unirea celor două biserici? Şi dacă nu, care ar fi principalele obstacole care încă se interpun în calea unităţii dintre creştini? Ce diferenţe teologice sunt între cele două confesiuni? Chiar îl vedem diferit pe Iisus? Poate fi Învierea prăznuită o singură dată, într-o zi stabilită în comun, şi nu întâmplătoare, de catolici şi ortodocşi? Sunt câteva întrebări pe care „Weekend Adevărul“ le-a adresat teologilor, preoţilor, romano-catolici şi ortodocşi deopotrivă, pentru a căuta, în apropierea acestei sărbători sfinte, adevăruri despre ce va să vie.

Cele 4 puncte florentine
Se spune că nu sunt deosebiri mari între catolici şi ortodocşi, dar că cele două confesiuni sunt mai degrabă organizate pe deosebiri. Radu Preda, teolog, e de părere că aceste diferenţe au apărut pe fundalul unor interpretări teologice şi sunt informaţia genetică a acelor gesturi. „Nu putem relativiza aceste diferenţe, ignorând faptul că au în adenomul lor nişte opinii teologice care nu au fost revăzute în totalitate de către partea catolică“, a declarat teologul Radu Preda pentru „Weekend Adevărul“.

Aşadar, principalele diferenţe între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă au fost formulate la Sinodul de la Ferarra-Florenţa, între anii 1437 şi 1439, fiind numite cele patru puncte florentine. O primă distincţie este primatul Papei asupra celorlalţi episcopi, o dogmă însă neacceptată de ortodocşi. În Biserica Ortodoxă, toţi arhiereii, indiferent de titlul purtat – patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop – sunt consideraţi egali. Teologii ortodocşi au contestat cu precizie rolul episcopului Romei, întrucât nu poate fi vorba de un primat universal, în sensul jurisdicţiei universale.

Neînţelegeri pe „trimitere“ şi „purcedere“
Ortodocşii n-au fost de acord, de asemenea, cu adăugarea expresiei Filioque („şi de la Fiul“) în „Crez“ de către catolici, aceasta fiind considerată cea mai puternică deosebire între catolicism şi ortodoxie. Pe scurt, ar părea o analiză pe text scripturistic şi interpretată diferit. Adăugarea „şi de la Fiul“ se referă la Duhul Sfânt şi catolicii afirmă că el purcede nu numai din Tatăl, ci şi din Fiul. Teoria se bazează pe Evanghelia lui Ioan (Ioan, 15:26), în care Iisus Hristos îi învaţă pe ucenici: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine“. Or, ortodocşii consideră că trimiterea nu este acelaşi lucru cu purcederea, că faptul că Duhul Sfânt a fost trimis nu implică în mod obligatoriu că el ar fi şi purces din Fiul. De-aici, potopul! „Simbolul credinţei“ în versiunea romano-catolică a fost schimbat şi e rostit astfel: „(...) Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede“, pe când ortodocşii spun: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele de la Tatăl purcede“. Oricum ar fi, se spune „Amin“, la final.

Regula cu pâinea
Existenţa Purgatoriului, un loc călduţ între Rai şi Iad, este o altă dogmă neacceptată de Biserica Ortodoxă. Romano-catolicii cred că cei ce urmează să ajungă în Rai trebuie să treacă printr-o stare de purificare pentru a le fi iertate păcatele de-o viaţă. Pentru ortodocşi e alb sau negru, Rai sau Iad. Cred în posibilitatea ca sufletele să treacă de la Iad la Rai prin intervenţia Bisericii, însă nu prin ispăşire, până la cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos.

În fine, ultimul lucru cu care nu s-au pus de acord catolicii şi ortodocşii este ce tip de pâine se foloseşte la împărtăşanie. Catolicii, de pildă, folosesc azima, adică pâinea nedospită, iar ortodocşii primesc trupul lui Hristos sub formă de pâine dospită.

Cea mai nebiblică imagine
Pe lângă cele patru puncte enunţate la Ferrara-Florenţa, alte diferenţe faţă de catolicism considerate importante de Biserica Ortodoxă sunt: celibatul clericilor (ortodocşii acceptă căsătoria preoţilor şi diaconilor, cu condiţia să se facă înainte de hirotonia acestora), practica botezului prin stropire sau scufundare (Biserica Ortodoxă preferă botezul prin întreită afundare, ca simbol al îngropării şi învierii lui Hristos), imaculata concepţie a Fecioarei Maria (dogmă definită de către Papa Pius al
IX-lea în 1854 prin care s-a hotărât că Maica Domnului ar fi fost ferită de păcatul strămoşesc, la fel ca Iisus) şi, poate cea mai criticată dintre ele, infailibilitatea Papei.

Teologul Radu Preda consideră caracterul infailibil care-l caracterizează pe Papă o reală problemă, pentru că se minimizează suportul şi importanţa celorlalţi pastori din jurul liderului spiritual al Romei. „Pentru că atunci când vârful bisericii e infailibil înseamnă că toată sinodalitatea, tot efortul unui consens sau al unei dezbateri e un exerciţiu pornit dintr-o concesie, nu dintr-o necesitate. Un teolog iezuit, Klaus Schatz, a scris o admirabilă sinteză istoriografică a tot ceea ce a însemnat efortul teologic de secole de a se ajunge la ceea ce el numea, sugestiv, «solitudinea Papei». Este cea mai nebiblică imagine pe care o poţi avea: aceea a unui lider fără anturaj. Ca şi cum Hristos ar fi imaginabil fără apostoli. Sinodalitatea e esenţială, din acest punct de vedere critica ortodoxiei la adresa catolicismului a rămas una întemeiată“, explică Radu Preda.

16.307.004  de ortodocşi şi 870.774 de romano-catolici trăiesc în România, conform ultimului recensământ, efectual în 2011.

Aceeaşi credinţă avem cu toţii
Wilhelm Dancă, teolog şi filosof, decan al Facultăţii de Teologie Romano-Catolică, membru corespondent al Academiei Române, e de părere că existenţa unui singur pastor la o turmă, aşa cum a fost şi Iisus, este necesară ţinând cont de diversitatea riturilor lingvistice, liturgice şi ale culturilor creştinilor catolici. „Trebuie să existe unitate între toate aceste diversităţi, care să aibă şi un profil vizibil. Iar, pentru noi, Sfântul părinte Papa de la Roma este simbolul vizibil al acestei unităţi“, spune preotul Wilhelm Dancă.

Dar nu totul în ortodoxism vs. catolicism e o discuţie în contre. Între cele două confesiuni reunite, totuşi, sub aceeaşi umbrelă există învăţături şi dogme comune, hotărâte la cele şapte Sinoade Ecumenice (Conciliul de la Niceea, Primul conciliu de la Constantinopol, Primul conciliu de la Efes, Primul conciliu de la Calcedon, Al doilea conciliu de la Constantinopol, Al treilea conciliu de la Constantinopol şi Al doilea conciliu de la Niceea).

Iisus Hristos este om deplin şi Dumnezeu deplin, atât pentru ortodocşi, cât şi pentru romano-catolici. Preotul prof. dr. Daniel Benga spune, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, că „învăţătura despre Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, ca Fiu al lui Dumnezeu care s-a întrupat, Dumnezeu şi om, de o fiinţă cu Tatăl şi de o fiinţă cu noi oamenii în acelaşi timp, este comună şi pentru catolici, şi pentru ortodocşi. Sunt diferenţe în modul în care vedem însuşirea mântuirii adusă de Iisus Hristos. Spre exemplu, în Biserica Romano-Catolică există o învăţătură despre merite şi indulgenţe – e o viziune un pic mai juridică, spunem noi. Noi, ortodocşii, avem o viziune mai ontologică: Hristos ne-a mântuit îndumnezeind firea lui şi schimbându-ne pe noi din interiorul nostru“.

În afară de divinitatea şi natura lui Iisus, cele două Biserici, de Est şi de Vest, sunt de acord  cu folosirea imaginilor la închinare, cu succesiunea „celor Doisprezece“, cu invocarea sfinţilor, mărturisirea preoţească, cu viaţa fără de păcat a Sfintei Fecioare Maria. Pâinea şi vinul devin, prin grijanie, trupul şi sângele lui Iisus Hristos. Acesta e crezul tuturor creştinilor.

„Diferenţele nu trebuie privite negativ, ci trebuie văzute ca daruri“

Ce-i desparte pe creştini e, în ultimii 40 de ani, o provocare pentru ortodocşi şi romano-catolici de a găsi înţelegeri pentru ca bisericile lor să fie unite. „Unitate“, iată spre ce ne invită tot mai des papii şi patriarhii în întâlnirile cu credincioşii. Ce se întâmplă? Putem spera la o Biserică unică a creştinilor? Şi, până la urmă, ce-i îndeamnă pe liderii spirituali să înfiinţeze comisii de coeziune mixte între ortodocşi şi catolici după atâţia ani de separare?

Preotul catolic Wilhelm Dancă (foto) e de părere că există o provocare din afara creştinismului care ne îndeamnă la unitate. „Această unitate nu e deplină fiindcă există anumite bariere canonice, care nu îngăduie celebrarea în comun a Euharistiei. Când au avut loc întrunirile simbolice între patriarhi şi papi, printre obiectele care s-au schimbat, simbolic, erau şi potirele. De exemplu, când a venit Papa Ioan Paul al II-lea şi a participat la Liturghia ortodoxă din Piaţa Unirii, la sfârşit, Papa i-a dăruit Patriarhului Teoctist un potir care simboliza dorinţa de ajunge într-o zi să stăm împreună în jurul aceluiaşi potir. A fost un prim semn că vrem să ajungem spre ceva“, explică preotul  Dancă, care este şi decan al Facultăţii de Teologie Romano-Catolică.

„Refacerea unităţii e o lucrare divino-umană“
Şi unde vrem să ajungem? „Să celebrăm Liturghia împreună, dar ţinând cont de diversitatea legitimă. Noi nu vrem o unitate care să conducă la uniformitate. Unitatea înseamnă şi diversitate; aşadar, unitate în diversitate, ca deviza Uniunii Europene. Refacerea unităţii e o lucrare divino-umană.Trebuie să pregătim terenul cu buna noastră dispoziţie sufletească de a primi acest dar. Şi, dacă unitatea se va face, cred că va fi făcută de doi oameni charismatici, plini de har. Astfel de personalităţi pot să aprindă focul cel mare al iubirii şi al unităţii dintre noi“, a explicat Wilhelm Dancă, pentru „Weekend Adevărul“, viziunea de unitate.

De asemenea, preotul ortodox Daniel Benga (foto) crede că suntem pe drumul spre unitate, dar nu ştim cât va dura. „Pentru unitatea bisericilor avem nevoie de o învăţătură comună, aşa că trebuie o mare înţelepciune şi multă răbdare în a fi în dialog cu celălalt şi a vedea că multe lucruri care nouă ne par departe sunt mult mai aproape“, explică preotul care consideră că s-au făcut progrese în înţelegerea dintre ortodocşi şi romano-catolici. De pildă, părintele face parte, alături de alţi 25  de teologi din America şi Europa, dintr-o comisie de dialog numită Grupul de dialog ortodox-romano-catolic „Sfântul Irineu“,  unde dezbate teme primordiale care necesită clarificări, cum ar fi primatul papal. „Este o învăţătură cu care Biserica Ortodoxă nu a fost de acord niciodată, aşa cum este înţeleasă în tradiţia apuseană, preferând conducerea sinodală a Bisericii. Primul loc este ocupat de Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, dar nu are prerogative aşa cum are Episcopul Romei în Biserica Romano-Catolică. La noi forma de conducere este sinodul, iar Patriarhul de Constantinopol are un „primat de onoare“. Soluţii, spune părintele, nu s-au găsit încă. E greu.

Ce-i împiedică pe creştini să se unească
Procesul de unificare e lung şi anevoios. Ne împiedică diferenţele doctrinare între catolicism şi ortodoxie, ritualurile diferite, dar şi mulţi factori non-teologici, ce ţin de mentalităţi şi culturi şi care, în opinia preotului Benga, nu joacă un rol deloc minor: „Noi, răsăritenii, suntem mai contemplativi, mai legaţi de cult, în timp ce occidentalii sunt mai pragmatici, mai organizaţi, mai îndreptaţi spre social. Dar diferenţele nu trebuie privite mereu negativ, aşa cum facem adeseori, ci trebuie văzute ca daruri. Imaginaţi-vă dacă toată lumea ar fi la fel. Părintele Dumitru Stăniloae a vorbit de o «sobornicitate deschisă», adică o deschidere către ceilalţi creştini, precum şi de faptul că putem învăţa mult unii de la ceilalţi“.

Dialogul teologic care durează de apropae jumătate de secol, din 1979, şi-a propus să pregătească unitatea, lămurind diferenţele între catolicism şi ortodoxie, plecând de la premisa salutară că ceea ce ne uneşte e mai important decât ce ne desparte. Trebuie ţinut cont că unitatea e un scop în sine, şi nu un mijloc. Radu Preda, teolog

Şi, până la urmă, să nu uităm, mai spune preotul Daniel Benga, că scaunul de la Constantinopol a fost întemeiat de Sfântul Andrei, iar scaunul Romei de Sfântul Petru. Cei doi sfinţi au fost fraţi. „Chiar şi asta ne apropie, spiritual vorbind...“, mai spune preotul.

Paştele comun, primul pas spre o uniune a creştinilor

„Trebuie să ajungem la un acord [privind o dată comună a Paştelui]“, a declarat public Papa Francisc pe 12 iunie 2015. A continuat propunerea sa cu o glumă amară, care să trezească câtuşi de puţin conştiinţele amorţite: „Creştinii s-ar putea întreba unii pe alţii: «Când a înviat Hristosul tău din morţi? Hristosul meu a înviat astăzi, iar al tău, săptămâna viitoare.» E scandalos“. Papa Francisc a repus în discuţie o chestiune care s-a dezbătut multă vreme: stabilirea unei date fixe şi comune a Paştelui, pentru ca ortodocşii şi catolicii să serbeze împreună cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu s-a jertfit şi ne-a mântuit o singură dată pe toţi, aşadar, cinstit ar fi să ne bucurăm împreună, în aceeaşi zi. Un Paşte comun este văzut ca un gest firesc de unitate spirituală.

Tratativele sunt purtate cu toate bisericile creştine de aproape un secol, însă nu s-a ajuns încă la un acord. Suveranul Pontif s-a arătat deschis către compromis: „Biserica Catolică este dispusă, din timpul lui Papa Paul al VI-lea, să adopte o dată fixă şi să renunţe la prima duminică după luna plină de după echinocţiul de primăvară“. A fost vehiculată ideea de a sărbători un Paşte comun în a doua duminică din aprilie. Momentan, însă, Paştele comun rămâne un deziderat. Şi, câteodată, o coincidenţă, un produs al hazardului. Negocierile continuă.

O idee înălţătoare
Biserica Ortodoxă Română a fost deschisă la propunerea venită de la Roma: „Vă asigur că Biserica Ortodoxă Română şi toate celelalte care au acceptat calendarul gregorian vor primi cu bunăvoinţă o asemenea iniţiativă“, a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu. Înainte de aceasta, şi Mitropolitul Clujului, Bartolomeu Anania, a pledat pentru o unificare a acestei sărbători, ca o necesitate a creştinilor de pretutindeni.

Şi Biserica Romano-Catolică din România s-a arătat deschisă spre dialog şi susţine iniţiativa. „Mărturia comună a sărbătorii Paştelui de către toţi creştinii ar fi edificatoare şi pentru lumea creştină, şi pentru cei din afara ei. Propunerea Papei Francisc a avut un anumit consens în Bisericile Orientale, dar nu a întrunit majoritatea părerilor. Totuşi, e ceva înălţător, edificator să vezi că toată lumea celebrează o sărbătoare. Pluteşte ceva în aer când e sărbătoare. Apoi, mergând în interiorul sărbătorii ca atare, e ciudat pentru un om care judecă puţin: Iisus se naşte o dată pentru toţi, dar moare pe rând“, a declarat Wilhelm Dancă.

Calendarul diferit al Paştelui poate afecta mai mult decât atmosfera generală de sărbătoare. Concret, poate tulbura familii întregi, acasă la ele, poate perturba întreaga lor convieţuire comună. „Problema calendarului e foarte dificilă în ţările unde există o diasporă ortodoxă. În Statele Unite, de exemplu, mai mult de 80% din familiile care conţin un membru ortodox sunt familii mixte. Atunci, această sărbătoare ţinută de două ori dă peste cap întreaga familie: unul se pregăteşte de Înviere, iar celălalt se pregăteşte de Sfintele Patimi, unul pune masa de Paşte, iar celălalt ţine post“, explică preotul ortodox Daniel Benga.

A fost odată Paştele unic
La început, Învierea Domnului nu a fost sărbătorită la date diferite de cele două ramuri ale creştinismului. Chiar şi după Marea Schismă de la 1054, Biserica Catolică şi cea Ortodoxă au împărţit acelaşi calendar – calendarul iulian, introdus de Iulius Cezar în anul 45 î.Hr. Abia în 1582, Papa Grigore al XIII-lea a hotărât o reformare a calendarului, constatând imperfecţiunile celui vechi. Din acel moment, cele două biserici creştine au început să aibă sărbătorile la date diferite, însă aceasta nu a fost o problemă. Erau încă în vigoare excomunicările din 1054. Cele două biserici surori nu-şi vorbeau.

„Problema a apărut începând cu Primul Război Mondial, când statele balcanice ortodoxe – Serbia, Bulgaria, România etc. – au adoptat şi ele noul calendar ca un calendar civil, al statului. Statul avea un calendar, iar biserica altul“, explică preotul Daniel Benga. Aşa se făcea că aceiaşi oameni se aflau, în acelaşi timp, în zile diferite: latura lor laică era cu câteva zile înaintea celei spirituale. Situaţia a fost remediată prin îndreptarea calendarului ortodox în cadrul Conferinţei Panortodoxe de la Constantinopol din anul 1923. „Atunci s-a hotărât îndreptarea calendarului (n.r. – iulian) cu 13 zile. Toate bisericile ortodoxe au fost de acord să adopte noul calendar, inclusiv Rusia, Serbia etc. – care azi nu au acest calendar –, dar s-a hotărât ca fiecare biserică ortodoxă să îl pună în practică în măsura în care poate şi când va fi potrivit pentru biserica respectivă. Nimeni nu ştia că avea să se ajungă la aproape o sută de ani de aşteptare“, continuă preotul Benga.

În 1924, România, Bulgaria, Grecia, Patriarhia de Constantinopol, cea de Alexandria şi cea de Antiohia au ales să folosească noul calendar. Au amânat implementarea Rusia, Serbia, Muntele Athos şi Patriarhia de Ierusalim. Astfel că s-a ajuns la situaţia bizară ca o parte dintre ortodocşi să serbeze Paştele alături de catolici, dar nu alături de cealaltă parte ortodoxă, rămasă pe stil vechi. Schimbarea a durat numai trei ani, când bisericile care au adoptat noul calendar au decis să revină la calendarul vechi numai pentru serbarea Paştelui, pentru a păstra unitatea sărbătorii în ortodoxie.

Regula de calculare a datei Paştelui, folosită de toţi creştinii, a fost stabilită la Sinodul ecumenic de la Niceea, în anul 325: Paştele este fixat în prima duminică după luna plină, după echinocţiul de primăvară. În cazul în care coincide cu Paştele iudaic, atunci cel creştin se amână cu o săptămână.

Cum s-au apropiat bisericile

Creştinismul s-a rupt definitiv în cele două ramuri, orientală şi occidentală, în 1054, într-un eveniment conflictual ce a presupus emiterea de excomunicări atât din partea Papei Leon al IX-lea pentru Patriarhul Constantinopolului Mihai I Cerularie, cât şi viceversa. Dezacordurile erau ireconciliabile, acumulate într-o perioadă lungă de timp, motivele erau atât de natură politică, dar şi teologică. Lumea greacă s-a despărţit de lumea romană şi fiecare a continuat să meargă pe calea sa – fiecare considerând că a sa este, de fapt, calea cea dreaptă. A urmat un Ev Mediu presărat cu evenimente importante, printre care şi înfiinţarea Inchiziţiei, organizarea Cruciadelor în Orientul Apropiat, căderea Bizanţului şi ridicarea islamului în detrimentul creştinismului oriental şi afirmarea Reformei protestante.

În mai 1999, a avut loc o vizită istorică a lui Papa Ioan Paul al II-lea în România, fiind prima vizită a unui Papă într-o ţară ortodoxă din estul Europei de la Marea Schismă. În fotografie, alături de Patriarhul Teoctist al BOR

Epoca iubirii şi a adevărului
Apropierea dintre cele două biserici ale lui Hristos s-a produs târziu, abia la jumătatea secolului al XX-lea. După Al Doilea Conciliu de la Vatican (1962-1965), Biserica Romano-Catolică şi cea Ortodoxă au îngropat securea războiului în mod oficial. Pe 7 decembrie 1965, a fost citită simultan, la Roma şi la Istanbul, Declaraţia comună catolico-ortodoxă, prin care erau retrase excomunicările emise în 1054 – au fost „şterse din memoria bisericii“. Nu se încheia schisma, însă începea o nouă eră, unde suverană era dorinţa unei reconcilieri a bisericilor surori, reprezentate de Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagoras I. Tot acum a fost iniţiat un aşa-numit „dialog al iubirii“, anume un proces prin care cele două biserici încercau să înveţe să aibă din nou încredere una în cealaltă, înainte de a iniţia discuţii elaborate despre teologie. A fost momentul în care şi-au amintit că Iisus a predicat tot toleranţa şi iubirea. După ce s-au asigurat că „dialogul iubirii“ este fluent – influenţat şi de ruptura dramatică socială şi politică a Războiului Rece –, în 1979, Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Ecumenic Dimitrios I au pus bazele comisiei teologice care să discute diferenţele dintre cele două confesiuni. Începea „dialogul adevărului“. Un dialog mult mai complicat şi complex, însă necesar pentru o înţelegere deplină a ceea ce îi uneşte şi îi desparte pe creştini.

În „grădina Maicii Domnului“
Papa Ioan Paul al II-lea a fost preocupat şi de o apropiere publică între biserici, dincolo de mesele rotunde ale teologilor şi feţelor bisericeşti. În mai 1999, a avut loc o vizită istorică a Pontifului în România, prima vizită a unui Papă într-o ţară ortodoxă din estul Europei de la Marea Schismă. Au fost trei zile în care oamenii au ieşit pe străzi, s-au bucurat de o liturghie ortodoxă şi o mesă catolică ţinute în acelaşi timp de Patriarhul Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea.

Chiar în momentul sosirii Papei pe Aeroportul Otopeni, Patriarhul l-a întâmpinat cu o promisiune pe termen lung pentru un viitor mai bun: „Mileniul al doilea al istoriei creştine a început cu o dureroasă sfâşiere a unităţii Bisericii. El se încheie însă sub semnul afirmării unei dorinţe sincere şi al unor eforturi de unitate, oglindite în strădaniile Bisericilor creştine de pretutindeni pentru vindecarea acestei răni din trupul lui Hristos“. La rândul său, Papa Ioan Paul al II-lea a rămas în istorie drept cel care a numit România „grădina Maicii Domnului“. Expresia i-a bucurat pe mulţi şi încă o folosesc ori de câte ori se iveşte ocazia.

Iertare pentru trecutul anti-ortodox
În 2001, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut o vizită în Grecia. Primul Papă pe pământ grecesc după 1291 de ani! După ce Arhiepiscopul Christodoulos a citit „Cele 13 ofense“ aduse de Biserica Catolică celei Ortodoxe în anii ce au urmat Marii Schisme, Papa a făcut un gest uimitor pentru acea vreme şi a declarat public regretul pentru „păcatele comise de Biserica Romano-Catolică împotriva surorilor şi fraţilor săi ortodocşi“, inclusiv pentru jefuirea Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.

Papa Ioan Paul al II-lea şi-a dorit şi o apropiere de Biserica Ortodoxă Rusă – Moscova fiind considerată în trecut „a treia Romă“ – însă aceasta nu a fost posibilă în timpul vieţii sale. În februarie 2016, Papa Francisc a reuşit o întâlnire cu Patriarhul Kiril, un moment simbolic în urma căruia a fost emisă o declaraţie în 30 de puncte prin care se cerea, printre altele, oprirea persecuţiilor creştinilor în Orientul Mijlociu şi încetarea războaielor. Bisericile creştine îşi întorc acum faţa către oameni, către criza umanitară. În aceeaşi notă a apropierii Bisericii de problemele grave ale tuturor oamenilor – şi, în acelaşi timp, de menierea primordială a tuturor bisericilor creştine – a avut loc în aprilie 2016 o vizită a Papei Francisc, a Partriarhului Ecumenic Bartolomeu şi a Arhiepiscopului Ieronim al Atenei în insula Lesbos, într-un centru de refugiaţi, majoritatea musulmani. Iar aceasta ar putea fi, fără niciun adaos, imaginea sinceră a Speranţei.