Mihai Antonescu, un geniu al Propagandei?

Datele de Istorie spun: Mihai Antonescu, născut în comuna Nucet, judeţul Dâmboviţa, la 18 noiembrie 1904, mort la 1 iunie 1946, împuşcat în Valea Piersicilor, Jilava, a fost între anii 1941-1944 ministru al Propagandei Naţionale, ministru al Afacerilor Străine, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi, în absenţa Mareşalului Ion Antonescu,  preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri.

Atât Mioara Anton, în „Propagandă şi război” (Editura Tritonic, 2007), cât şi Călin Hentea, în „Enciclopedia propagandei româneşti” (Editura Adevărul, 2012), văd în Mihai Antonescu pe unul dintre cei mai însemnaţi propagandişti din Istoria României.

Călin Hentea nu şovăie să proclame: „Nici o istorie a propagandei româneşti nu poate fi scrisă fără menţionarea contribuţiei în domeniu a lui Mihai Antonescu.  Fără a avea geniul inovator al lui Goebbels, dar beneficiind de o formaţie intelectuală superioară, conexă domeniului (doctorat şi docenţă în Dreptul internaţional public), «Antonescu cel mic» a fost deopotrivă strategul şi tehnicianul român care a condus propaganda românească într-o perioadă extrem de dificilă şi riscantă în istoria statului român“.

Deşi n-o spune în câteva rânduri, precum Călin Hentea, Mioara Anton afirmă acest adevăr consacrându-i o întreagă carte. Stîrnit de aceste aprecieri, am făcut rost, împreună cu echipa de la TVR 2, pe vremea emisiunii mele „Om cu carte”, de un montaj surprinzându-l pe Mihai Antonescu la Procesul Criminalilor de război din 6-17 mai 1946 şi la execuţia din 1 iunie 1946.

Urmează să-i întreb, în emisiune, pe Călin Hentea şi pe Mioara Anton de ce a fost condamnat la moarte Mihai Antonescu aşteptând, desigur, răspunsul: Din cauza ipostazei sale de responsabil cu propaganda Campaniei din Est. Am însă inspiraţia să caut Actul de acuzare de la Proces, în volumul I din „Procesul Mareşalului Antonescu. Documente”, ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel- Dumitru Ciucă, pentru Europa Nova.

Surpriză totală! Din cele cinci  pagini dedicate Acuzării lui Mihai Antonescu,  doar şase rânduri (şase!) se referă la Propagandist: „În calitate de ministru al Propagandei, precum şi în celelalte calităţi ce avea, el a otrăvit ţara cu discursurile sale de apologiere a nazismului şi a urii şovine pe care le-a tipărit în nenumărate volume. Tot în această calitate, el subvenţionează întreaga presă fascistă din ţară, pregătind prin minciuni şi ură criminală războiul de cotropire şi jaf (vezi vol. În serviciul ţării, vezi normativul Ministerului Propagandei pentru presa subvenţionată)“.

De ce oare comuniştii nu fac caz de propagandistul Mihai Antonescu măcar la Proces, unde se caută motive pentru condamnarea la moarte? Un prim răspuns l-ar da nota de publicitate a Documentului. S-a socotit, desigur, că masele populare, mai mult sau mai puţin alfabetizate, nu vor înţelege mare lucru dacă Acuzarea s-ar concentra pe acuzaţia de propagandist.

În al doilea rând, Propaganda angajată de Mihai Antonescu se desfăşurase  pe frontul de Est, în războiul cu sovieticii. A-l acuza de Propagandă însemna să recunoşti eficienţa Propagandei împotriva Armatei Roşii şi a măreţelor realizări din URSS. Or, teza sovieticilor era că această propagandă n-a influenţat nici cu o boare sentimentele antigermane şi antifasciste ale marii majorităţi a soldaţilor români.

Asta nu înseamnă că Mihai Antonescu n-a fost condamnat la moarte. Chiar dacă Actul de acuzare n-o spune, tocmai pentru ipostaza sa de maestru al propagandei antisovietice.