Să începem cu ceea ce este evident: pentru deloc puţini dintre contemporanii noştri, indiferent de vârstă sau chiar nivel cultural, comunismul nu pare rău. Dimpotrivă. Afirmaţiile laudative – de la construcţia de blocuri la irigaţiile din agricultură şi de la siguranţa locului de muncă la relaţiile externe – fac din crimele aceluiaşi comunism accidente, cel mult note de subsol care nu au puterea de a strica frumuseţea naraţiunii din pagină. Nostalgia şi ignoranţa îşi dau întâlnire şi, asemeni unor îndrăgostiţi, nu se mai dezlipesc una de cealaltă.

Nu doar trecutul totalitar recent este copleşit de filoxera unei îngrijiri nesăbuite, dar şi alte capitole. Iată, de pildă, la moartea Reginei Ana şi apoi, câteva luni distanţă, la cea a Regelui Mihai, am văzut defilarea televizivă a unor specialişti în aproximaţii. Concret, aceştia nu încadrează cu onestitate interbelicul românesc, redus caricatural fie la chestiunea legionară, fie la poticnelile României Mari. O istorie a modernizării societăţii româneşti în context european, cu plusurile şi minusurile ei, cu dezbaterile în contradictoriu, cu dilemele şi nesiguranţele aferente – aşa ceva nu preocupă.

Cu cât mergem mai în urmă pe scara timpului, cu atât cunoaşterea cedează mândriei ţanţoşe pe care, iarăşi, nu puţini o confundă cu patriotismul. În materie academică, sunt pur şi simplu înspăimântat cât de neglijate au ajuns limbile principale ale izvoarelor istoriei noastre: latina, greaca, turca, slavona, maghiara, rusa modernă, poloneza, bulgara sau sârba. În plină criză a statului turc de azi, nu auzim opinia avizată a turcologilor. În seara victoriei electorale – ce oximoron! – a domnului Putin, nu ne convinge analiza unor reali cunoscători ai Rusiei. Şi aşa mai departe.

Într-un asemenea context, nu este deloc surprinzător că se operează cu decupaje istoriografice, punându-se accente ideologice în locul datelor ca atare, că se insinuează tot felul de culpabilităţi şi că, în general, suntem invitaţi cu brutalitate să stăm în banca noastră. Este motivul pentru care cred, în plin an centenar, că, fără nicio exagerare, memoria reprezintă adevăratul proiect de ţară. De care avem nevoie, oricât de banal sună, pentru a ne construi noi înşine viitorul, iar nu de a fi, vorba lui Noica, „gândiţi de gândul altora“.