Memoria obligatorie

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) are, printre altele, mandatul legal de a cultiva şi cerceta memoria exilului românesc.

Pe vremea funcţionării autonome a Institutului Naţional al Memoriei Exilului Românesc (INMER), înfiinţat în 2004, au fost aduse în ţară, sistematic, diferite fonduri arhivistice aparţinând unor nume ilustre ale românilor din afara ţării. Aceştia, prin acţiunile lor, au făcut posibilă internaţionalizarea situaţiei intolerabile în care se aflau compatrioţii lor sub regimul comunist aflat în metastază ideologică şi economică deopotrivă. Odată cu fuziunea, în 2009, dintre INMER şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR), apărând astfel actualul IICCMER, problematica exilică a trecut cumva pe planul doi. A fost motivul pentru care, de la preluarea mandatului, am acordat atenţie sporită arhivei.

Pe lângă începutul de reorganizare arhivistică a fondurilor existente, trezite dintr-o nemeritată uitare, IICCMER şi-a propus în ultima vreme inclusiv atragerea de noi surse de istorie recentă. Una dintre cele mai ample acţiuni, în desfăşurare, este legată de ordonarea şi digitizarea arhivei Ion Raţiu (& V. V. Tilea) de la Londra şi punerea acesteia la dispoziţia cercetătorilor. În curând se va finaliza munca derulată în parteneriat cu Fundaţia care poartă numele marelui om politic. Un alt fond extrem de sugestiv şi cu un potenţial interes este cel legat de Nicolae Stroescu-Stânişoară, ultimul director din Germania al secţiei de limbă română de la Radio Europa Liberă. Arhiva acestuia urmează să ajungă în ţară în chiar aceste luni.

Recent, am demarat procedurile de inventariere şi digitizare a unui alt fond important: arhiva asociaţiei “L’Opération Villages Roumains” (OVR). Aflată în prezent la Mons, în cadrul unei fascinante instituţii – Mundaneum – specifică „universalismului” belgian, la concurenţă cu cel francez, arhiva depune mărturie despre eforturile salvării de la distrugere a patrimoniului rural faţă de care noi, în plină democraţie, suntem nepăsători activi. Toate aceste surse ar trebui să se constituie, într-un final, în ceea ce am putea numi memoria obligatorie a dictaturii proletariatului în România secolului XX. Doar pe bază de date credibile se va putea articula o naraţiune istoriografică şi muzeală capabilă să reziste la tentativele de relativizare şi umanizare a unui regim care a transformat abuzul în mod de viaţă.