Marin Sorescu, între lumini literare şi umbre politice: complotul care i-ar fi compromis Nobelul şi fatidicul pariu pe Iliescu

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Viaţa scriitorului Marin Sorescu a fost marcată de succesul internaţional şi de antipatia dobândită în ţară, mai ales după ce şi-a pus încrederea în Ion Iliescu, acceptând să fie ministrul Culturii în Guvernul Văcăroiu. Un publicist care l-a cunoscut povesteşte despre controversele din jurul lui, iar o profesoară de limba română, despre impactul pe care-l au asupra liceenilor textele lui.

În luna februarie, călătorii metroului londonez au putut citi poezia „Perseverenţă“ în drumul lor spre muncă sau spre distracţie. Versurile lui Marin Sorescu, afişate în limba engleză, au călătorit prin subteran vreme de patru săptămâni datorită unui proiect lansat în 1986: „Poems on the Underground“/ „Poezii în subteran“, desfăşurat de Primăria Londrei şi de alte instituţii culturale britanice.

„Voi privi la iarbă/ Până voi obţine titlul/ De doctor în iarbă/ Voi privi la nori/ Până voi ajunge Laureat/ Al norilor“, acestea sunt două dintre versurile poemului, tradus prima dată în engleză, în 1987, de britanicul Dennis Joseph Enright.

Lirica soresciană a trecut graniţele încă dinainte de Revoluţie şi a fost tradusă în zeci de ţări, iar piesele de teatru se jucau, la începutul anilor ’90, pe marile scene din Anglia şi Franţa. În România, spre deza-măgirea lui Sorescu, textele lui întârziau să apară în faţa spectatorilor. „După câte ştiu eu, nu se joacă. De altfel, dacă nu mi se aduce la cunoştinţă, n-am cum să aflu. Ştirile din România le primeşti mai greu decât pe cele din străinătate! Sunt mâhnit! După o lungă perioadă de cenzură crâncenă – se ştie că teatrul meu a fost cel mai cenzurat în perioada care a trecut –, mă aşteptam ca acele piese, care au fost cu desăvârşire respinse, să poată găsi, în sfârşit, teatrele care să le îmbrăţişeze“, îi povestea Sorescu, în 1991, publicistului Ion Jianu.


Marin Sorescu (dreapta), de vorbă cu scriitorul Grigore Vieru  FOTO Arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române

sorescu

„Jucând greşit pe cartea lui Ion Iliescu“

Totuşi, Sorescu vedea dincolo de amărăciunea respingerii creaţiilor lui şi vorbea despre schimbările pozitive de după ’89, printre ele posibilitatea de a călători fără o sumedenie de restricţii. Poetul regreta, însă, exodul românilor, care voiau să lase în urmă comunismul şi să înceapă o viaţă nouă peste hotare.

De altfel, după Revoluţie, Marin Sorescu avea să afle cum o funcţie politică îi poate rescrie viaţa. Fără a deveni membru de partid, poetul a fost ministru al Culturii între anii 1993 şi 1995, alegere care l-a aruncat în dizgraţia mai multor oameni de cultură. „A pierdut mult din capitalul de simpatie de care se bucura. Jucând greşit pe cartea lui Ion Iliescu, care după Mineriada din 1990 devenise pentru majoritatea intelectualilor inamicul public numărul unu“, scria criticul literar Alex Ştefănescu.

Pizma unor intelectuali pare să-l fi urmărit pe Sorescu ani în şir, cel puţin din amintirile celor care l-au cunoscut îndeaproape. În ’91, mai mulţi angajaţi ai revistei „Ramuri“, unde era redactor-şef, au trimis o reclamaţie la conducerea Uniunii Scriitorilor, către Ştefan Augustin Doinaş, preşedinte de onoare al instituţiei, şi către Mircea Dinescu, atunci preşedinte în funcţie. Prin acel document cereau demisia lui Sorescu şi susţineau că activitatea lui la revistă era „aproape nulă“, că scriitorul îi „denigra“ pe Doinaş, Dinescu, Ana Blandiana şi Nicolae Manolescu, ale căror texte refuza să le publice, şi că se comporta ca un dictator, „socotind redacţia şi Oltenia ca pe o moşie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni“. Numele semnatarilor probabil că n-ar spune prea multe astăzi publicului larg. Revista „Ramuri“ încă este editată de Uniunea Scriitorilor, iar în vremea lui Marin Sorescu în jurul ei se adunau mai ales autori din Oltenia. 

„Nu sunt om politic şi nici nu vreau să fiu“  

Atacul colegilor l-a luat prin surprindere pe Sorescu şi l-a determinat să renunţe la conducerea revistei.  A pus întâmplarea pe seama obsesiei Partidului Comunist Român de a-l înlătura din viaţa publică. „Plecând la cerere de la revista «Ramuri», aş preciza că înlăturarea mea de la această publicaţie era o veche obsesie a fostului Partid Comunist Român. Încercările energice în acest sens au început încă din 1981.“ Explica şi că nu-şi propusese să rămână la conducere până la finalul vieţii şi recunoştea că el însuşi era oarecum nemulţumit de propria activitate. Încheia cu precizarea: „A fi scriitor pur şi simplu îmi este de ajuns“.    

Lui Ion Jianu i-a vorbit şi despre experienţa de la Ministerul Culturii, perioadă în care avea tot mai puţină vreme pentru scris. „Eu nu sunt un om politic şi nici nu vreau să fiu, dar când te implici într-un gest care are şi semnificaţii politice, poţi să faci lucruri ce pot fi definite drept creaţie. Mai ales când e nevoie de implicarea oamenilor de bună credinţă, a celor care sunt solicitaţi să dea o mână de ajutor în diferite sectoare de activitate.“ A mărturisit şi că îi mai reproşau colegii că nu găsea timp pentru întâlnirile cu ei. Îl împiedica faptul că-şi dorea să termine multe proiecte, împrăştiate peste tot în lume.


O întâlnire între Marin Sorescu, Emil Cioran şi Tudor Gheorghe, la Paris, în 1990, fotografiată de Alexandre Vajaianu FOTO Arhiva personală Ion Jianu 

sorescu

Din vremea când Sorescu a fost ministrul Culturii în Cabinetul lui Nicolae Văcăroiu, sociologul Constantin Schifirneţ şi-a amintit detaliile unei călătorii în Slovacia. În iulie 1994, l-a însoţit ca director al Direcţiei Bibliotecilor, iar Sorescu i-a vorbit despre Mineriada din iunie 1990 şi i s-ar fi confesat: „Toţi prietenii mei scriitori mi-au devenit duşmani. Numai pentru că sunt cu Iliescu“. După arestarea lui Marian Munteanu, liderul studenţilor protestatari, au fost marşuri care cereau eliberarea lui. Sorescu i-ar fi povestit lui Schifirneţ cum s-a dus cu scriitorii Augustin Buzura şi Zigu Ornea la Iliescu, să-l roage să-i redea libertatea lui Munteanu. O parte dintre intelectuali îşi doreau tensiunile, credea Sorescu, ca să construiască o opoziţie sângeroasă. De asta a şi acceptat funcţia de ministru, pentru că alţi oameni de cultură duceau „o politică împotriva ţării“. Pe Mircea Dinescu îl considera „un oportunist“ pe timpul lui Ceauşescu, acesta fiind şi motivul pentru care n-a vrut să apară cu el la TVR, în decembrie ’89, cum i-a propus Ion Caramitru.  

Nobelul care n-a fost să fie

Premiile ratate de Sorescu sunt un alt capitol peste care planează suspiciunile unui complot al colegilor de breaslă invidioşi din cale afară. În 1991, de pildă, a luat Premiul Herder, oferit de Fundaţia germană Alfred Toepfer unor personalităţi culturale din estul şi sud-estul Europei. Dar Premiul Nobel pentru Literatură i-a scăpat printre degete – în 1983, a fost pe lista scurtă a Academiei Suedeze. S-a vorbit de-a lungul anilor despre cum mai mulţi scriitori români ar fi trimis un memoriu la instituţia din Stockholm, în care-l defăimau pe Sorescu. „Această poveste este una de... teatrul absurdului! Am fost în relaţii de prietenie cu Sorescu, iar Marin nu mi-a vorbit niciodată despre această presupusă lucrătură a unor confraţi“, i-a declarat Ion Caramitru lui Jianu, care a cercetat subiectul şi a analizat dilema unor intelectuali români: de ce n-a luat Marin Sorescu premiul Nobel?

Jianu, fost redactor la „Gazeta de Sud“ din Craiova, l-a intervievat de mai multe ori pe scriitorul doljean, după care a continuat să se preocupe de activitatea lui şi peste ani. Augustin Buzura, care l-a cunoscut pe unul dintre preşedinţii Comitetului Nobel pentru Literatură, i-a explicat că în cazul lui Sorescu n-a fost vorba despre „intrigi“, care „sunt doar la noi, pe Dâmboviţa, unde în fiecare an se dau câteva premii Nobel, mereu aceloraşi“, şi că Sorescu era apreciat de comisie. A oferit şi o explicaţie raţională: „Câţi dintre intriganţii şi invidioşii noştri naţionali ajung la distinsele personalităţi ale Academiei Suedeze? Şi dacă, prin absurd, ar ajunge, cine i-ar băga în seamă?“. Până la urmă, Nobelul este un premiu politic, argumenta Buzura.

În schimb, George Sorescu, fratele scriitorului, a întărit teoria, afirmând cu mai multe ocazii că ştia de la Marin Sorescu despre defăimarea din 1983. În 1992, Academia Română l-a propus pentru Nobel, după ce a devenit membru titular al Academiei, împreună cu Eugen Simion şi Augustin Buzura. Însă nici atunci n-a ieşit câştigător. Eugen Simion, prieten apropiat al lui Sorescu, şi-a spus şi el punctul de vedere despre episodul Nobelului – că zvonurile despre intrigi au ajuns publice prin 1992. A asemănat situaţia lui cu cea a lui Nichita Stănescu, care avea toate şansele să fie unul dintre laureaţi.

„N-ai prea progresat ca dramaturg. Nu pierdem, totuşi, speranţele“

sorescu

Marin Sorescu s-a născut pe 29 februarie 1936, în satul Bulzeşti din judeţul Dolj, în familia ţăranilor Ştefan şi Nicoliţa Sorescu, care au avut şase copii.
A studiat la Liceul „Fraţii Buzeşti“, însă, după ce mama lui a rămas văduvă, a ajuns la Şcoala Medie Militară din Predeal, după ce o comisie l-a recrutat pe baza faptului că era un elev silitor.

De la tatăl lui, căruia îi plăcea să scrie versuri, a moştenit pasiunea pentru cuvinte, la fel ca fraţii lui, Ion şi George. Ion Sorescu, mezinul familiei, a păstrat până la bătrâneţe amintiri despre fratele lui, care, pe lângă literatură, se refugia în pictură. În ciuda interesului pentru texte, Marin Sorescu a debutat relativ târziu, în 1964, la 28 ani, cu „Singur printre poeţi“, un volum de versuri.

FOTO Arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române

Lipsurile unui poet

Începuse, însă, să publice cu ani în urmă. Fratele său, George, fost profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, primea deseori scrisori de la el. În 1958, de pildă, i-a trimis veşti din Iaşi, după ce a aflat că şi versurile fratelui ajunseseră publice, într-o revistă regională. „Va să zică gândurile şi ideile tale încep să vadă lumina tiparului. Am căutat pe aici revista, dar n-am găsit-o, probabil că aici nu a fost difuzată. În «Magazinul» din 22 decembrie am publicat şi eu o «Fabulă pentru părinţi». Nu ştiu dacă ai citit-o.“ I-a amintit atunci şi de problemele financiare pe care le avea de rezolvat. „Cu ocazia Anului Nou am primit în dar de la Asociaţia Studenţilor un costum de haine foarte frumos (de vreo 800 lei). Acum e la ajustat (îmi era puţin cam larg) şi croitorul mi-a luat 150 lei. 50 de lei am avut şi i-am dat şi cam 100 de lei aştept să primesc de la «Viaţa studenţească», aşa că rezolv şi chestiunea asta“, nota în epistola publicată în cartea „Marin Sorescu în documente inedite“.

Nu numai rudele, ci şi alţi oameni de cultură se numărau printre cei cu care Sorescu păstra legătura prin intermediul scrisorilor. În 1973, criticul literar Gabriel Dimisianu îi spunea lui Sorescu, aflat în Berlinul de Vest: „Pe aici e bine, adică suntem exact cum ne-ai lăsat. (...) N-am cine ştie ce veşti literare să-ţi dau în afară aceea că n-ai prea progresat mare lucru ca dramaturg. Nu pierdem totuşi speranţele. (..) Dragul meu, îţi doresc succesele pe care le-ai avut şi prin alte părţi ale planetei şi nu ne uita nici pe noi“.

Speranţele n-au fost în zadar. Scriitorul a trăit până la 60 de ani, timp în care a publicat zeci de volume de poezii şi texte dramaturgice. A murit în 1996 din cauza unei hepatite, într-un spital din Bucureşti. Au trecut mulţi ani de atunci, dar opera lui încă influenţează parcursul şcolar al liceenilor.

INTERVIU Ion Jianu, publicist: „După ’89, au fost fel de fel de cârcoteli şi atacuri sub centură la adresa lui“

Ion Jianu (70 de ani) îşi aminteşte prima întâlnire cu Marin Sorescu, din 1984, şi explică de ce şi-a dorit să-i facă, într-un fel, dreptate poetului. Rememorează şi zvonurile din perioada Revoluţiei, când Sorescu a refuzat să meargă la Televiziunea Română cu Ion Caramitru şi Mircea Dinescu.

Ion Jianu (stânga), alături de Justo Jorge Padrón, poet spaniol tradus de Sorescu în română FOTO Arhiva personală Ion Jianu

ion jianu

„Weekend Adevărul“: De ce v-aţi hotărât să vă documentaţi şi să publicaţi volumele despre Marin Sorescu?
Ion Jianu: Craiova văzută din carul lui Sorescu este cel mai frumos oraş din lume! Nu sunt oltean, dar am fost atras de oamenii locului, am devenit un „vicios“ al întâlnirilor cu scriitorii, actorii şi fotbaliştii olteni. Înainte de 1990, l-am cunoscut bine pe Sorescu la şedinţele cenaclului „Ramuri“, apoi am devenit colaborator al revistei. Am fost la dânsul acasă, în Craiova, apoi am avut onoarea să mă viziteze acasă. Am reuşit să-l intervievez de zece ori şi astfel mi-am făcut o impresie şi despre omul Sorescu: fabulos! Un om foarte cald, extrem de civilizat, generos, plin de umor. Cine eram eu? Un angajat la o întreprindere din Craiova, fără nume, doar colaborator la ziarul local. După evenimentele din decembrie 1989, am observat fel de fel de cârcoteli la adresa lui şi atacuri sub centură, culminând cu izgonirea de la conducerea revistei „Ramuri“ şi cu invidia unor confraţi din Capitală pentru faptul că Academia Română l-a propus, în 1992, la premiul Nobel. Şi nimeni nu scria aproape mai nimic despre opera lui. Din 1991, am devenit ziarist şi astfel am avut acces, într-un fel, la mai multe informaţii.

Ce fel de informaţii?
După decesul lui Sorescu, am aflat un zvon despre o scrisoare trimisă din România, în 1992, la Stockholm, prin care trei însemnaţi scriitori, colegi de breaslă cu Sorescu, l-ar fi denigrat, urmărind să împiedice acordarea premiului Nobel. În context, academicianul Eugen Simion a mărturisit că: „Sorescu mi-a vorbit la vremea respectivă despre această cabală, dându-mi şi numele instigatorilor“, iar poeta Carolina Ilica a publicat, în revista „Vatra Veche“, din martie 2016, un articol în care scria: „Cel mai urât lucru, de neacceptat în alte ţări, e defăimarea colegială, cum i s-a întâmplat lui Blaga când era foarte aproape de premiul Nobel; mai încoace lui Marin Sorescu: scrisorile acelea blestemate trimise în Suedia către Comitetul Premiului Nobel“. La moartea lui Sorescu, cunoscutul critic literar Daniel Cristea-Enache consemna în „Literatorul“ din 1996: „Elogiat peste hotare, hulit între hotare, Sorescu ne-a oferit o veritabilă paradă a genialităţii en fanfare“. Am aflat şi eu numele presupuşilor scriitori care l-au defăimat pe Sorescu şi am tot aşteptat ca o voce autorizată, un scriitor sau un critic, să facă lumină. Nimic... Mi-am luat inima în dinţi, cum se spune, şi am purces la drum. Şi aşa a ieşit cartea „În 1983 şi 1992, Premiul Nobel trebuia să poarte un nume românesc: Marin Sorescu“, iar în 2018 o ediţie revăzută şi adăugită, parţial bilingvă, în română şi engleză, „Marin Sorescu în anticamera Nobel“.

Un autograf de la Marin Sorescu: „Lui Ion Jianu (care ar trebui să semene cu desenul)“

sorescu

Un posibil preşedinte pentru România

În urma cercetărilor, vă doreaţi să faceţi lumină şi să trageţi o concluzie în ce priveşte premiul Nobel pe care scriitorul Marin Sorescu nu l-a luat?
Evident, asta mi-am dorit: să fac cumva lumină. Măcar parţial! Cele două ediţii ale cărţii mele „Sorescu versus Nobel“ sunt investigaţii jurnalistice, s-au născut din dorinţa de a elucida un mister ce ţine de istoria literaturii. Şi astfel, am intervievat 30 de scriitori din România şi din străinătate, obţinând puncte de vedere interesante. Intenţia mea a fost să fac un fel de dreptate marelui Marin Sorescu. Nu eram eu cel mai în măsură, dar dacă nimeni nu s-a încumetat la o asemenea investigaţie... Şi am fost încurajat în acest demers de fratele mai mare al scriitorului, profesorul George Sorescu. Acesta, în postfaţă, a apreciat faptul că volumul meu este o premieră. 

Cum a fost prima întâlnire cu Marin Sorescu?
Prima întâlnire a fost în iunie 1984, la Muzeul de Artă din Craiova, la o şedinţă a cenaclului „Ramuri“. Nu am vorbit decât câteva minute, m-am prezentat şi i-am solicitat un autograf pe un volum de versuri, „Tuşiţi“. Totodată, l-am întrebat despre o posibilă colaborare a mea cu revista şi a fost de acord. 

Ce a însemnat pentru Marin Sorescu decembrie ’89? V-a povestit ceva?
Nu ştiu amănunte din viaţa lui Sorescu din decembrie 1989, nu mi-a vorbit niciodată, nici nu l-am întrebat. De altfel, toate discuţiile purtate erau axate doar pe probleme de literartură şi cultură. N-am abordat niciodată probleme de politică, se ferea de asemenea discuţii. În decembrie 1989, era încă redactor-şef al revistei „Ramuri“. Din zvonistică, am aflat ulterior că în dimineaţa de 22 decembrie 1989, la poarta casei sale din Bucureşti ar fi venit un cunoscut actor din Capitală spre a-l lua pe Sorescu să deschidă televiziunea. „Mergeţi voi înainte, că vin şi eu...“, ar fi spus Sorescu. Şi nu s-a dus. Tot din zvonistica acelor zile, am aflat că o parte dintre decidenţii străini ai Revoluţiei l-ar fi voit pe Marin Sorescu chiar preşedintele României, asemenea lui Havel. Din păcate, n-am nicio dovadă despre asemenea lucruri.  

Cum vă amintiţi luna decembrie a anului 1996, când a murit poetul?
Marin Sorescu a murit în condiţii nedesluşite pe deplin nici până astăzi, familia având destul de multe semne de întrebare. A fost o lună tristă pentru toţi iubitorii de literatură. Nu-mi găsesc cuvintele potrivite.

„Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu“

Una dintre piesele lui Marin Sorescu, „Iona“, le trezeşte curiozitatea unor adolescenţi de astăzi, în special de la Filologie, iar parabola este chiar subiect de pregătit pentru examenul de Bacalaureat la limba română. Textul a apărut prima dată în 1968, într-o revistă a Uniunii Scriitorilor, şi ulterior a fost reeditat. În cele patru tablouri ale tragediei, cititorii îl cunosc doar pe protagonist, pescarul Iona, inspirat de un personaj biblic, care trăieşte în burta unei balene şi îşi pune întrebări despre existenţa proprie şi a omenirii: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?“.

Criticul literar Alexandru Piru a descris, în „Poezia românească contemporană.1950-1975“, cum pe Iona balena îl „înmormântează de viu“ şi a amintit că personajul încearcă să scape de acolo, dar, când reuşeşte, îşi dă seama că are de învins un „monstru“ şi mai mare. Soluţia pescarului este să îi spintece burta, un moment absurd, „în spiritul lui Camus“.   

Sorescu explica, într-o prefaţă pentru piesa Iona: „Prefeţele scrise de autorii înşişi nu-şi au rostul decât în măsura în care vin cu nişte precizări de ordin documentar.“ Astfel se raporta la scrierea lui, de care reuşea să se detaşeze, iar atunci când revenea asupra ei parcă era gata să continue povestea. „Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină. Recitesc după câţiva ani «Iona», cu ochi rece, străin, şi mă întreb: oare unde rămăsesem?“.

Chiar dacă îşi petrecea cea mai mare parte a timpului la masa de scris, adesea retras, Marin Sorescu era ancorat în realitate. Într-un interviu din 1983, pentru „Echinox“, analiza starea literaturii din România lui Ceauşescu. „Se publică foarte multă poezie, e o adevărată inflaţie, redacţiile literare sunt destul de puţin exigente, de aceea suferă poeţii buni; se face o medie între cei buni şi cei răi, media însă nu poate să impună. În proză, intenţia se simte în roman. S-a renunţat la un studiu mai îndelungat al tehnicii literare. Este aici fenomenul de mimetism; pericolul constă în aceea că se diluează substanţa. S-a creat impresia că poezia poate fi o rampă mai sigură de lansare.“

Nu doar Alexandru Piru, ci şi alţi critici literari au lăsat de-a lungul anilor diverse impresii despre activitatea lui Marin Sorescu. Eugen Negrici a descris încă din 1985 impactul poeziei lui asupra celor care o navighează. Negrici aprecia abilitatea lui Sorescu de-a aşeza versurile în pagină şi deja ştia că la finalul lecturii va găsi o învăţătură. În volumul „Introducere în poezia contemporană“ explica cum îl ţine Sorescu pe cititor curios până la capăt: „Tocmai încătuşarea neştiută a cititorului în acest mecanism care împinge nepregetat spre poantă şi, consecutiv, adulmecarea acesteia, satisfacţia pe care ţi-o dă, ca orice schimbare, schimbarea de unghi din final, transferul de la comun la altceva, determină marea audienţă a acestui fel de poezie“.

Elevii sunt fascinaţi de „Iona“


Profesoara Tatiana Cauni le-a transmis elevilor ei bucuria de a-l citi pe Sorescu FOTO Arhiva personală Tatiana Cauni

tatiana cauni

Zilele trecute, absolvenţii de liceu au aflat dacă au trecut sau nu „examenul maturităţii“. Chiar dacă anul acesta la BAC nu a picat „Iona“ lui Sorescu, aşa cum unii elevi şi-ar fi dorit, am vrut să vedem ce-au înţeles generaţiile tinere din opera scriitorului. Tatiana Cauni, profesoară de limba română la Liceul Teoretic „Emil Racoviţă“ din Baia Mare, a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre experienţa elevilor în lumea lui Sorescu, despre metaforele care i-au frământat, despre întrebările, uneori naive, care au făcut-o să se amuze. Într-o notă personală, profesoara povesteşte şi cum l-a descoperit ea însăşi pe Sorescu:

„Pe Marin Sorescu l-am descoperit destul de târziu, cred că în facultate, prin anii terminali, când ni s-a vorbit despre generaţia ’60 în poezie: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu. În liceu, deşi am terminat unul de filologie, prin anii ’90, eram îndrăgostită de Mircea Eliade, în special de proza fantastică şi nu-mi aduc aminte să fi citit ceva care să-mi placă din Marin Sorescu. Poate pentru că încă nu se studia.

Dramaturgia lui Marin Sorescu, aşa cum era de aşteptat – sau nu –, am descoperit-o şi mai târziu, parcă atunci când a trebuit efectiv să predau drama postbelică şi nu ştiam ce să aleg. Cred că, totuşi, cel mai greu nu a fost ce să aleg din Marin Sorescu, ci cum să-i fac pe adolescenţii de clasa a XII-a să treacă prin textul propriu-zis, să-i înţeleagă semnificaţia, să-l îndrăgească, deoarece este ultimul text din programa şcolară studiat de ei înaintea examenului de Bacalaureat. 

Îmi aduc aminte că la început îl analizam cu copiii parcă pe fugă, mă gândeam că nu am timp suficient pentru a recapitula conţinuturile din anii trecuţi, că Sorescu, fiind ultimul predat, analizat, fixat, le va fi mai proaspăt în minte şi suflet, în comparaţie cu Slavici, studiat în clasa a X-a.

Statusuri de Facebook soresciene

Cu timpul, însă, am învăţat să-mi programez materia, astfel încât prin luna martie să termin tot ce au nevoie copiii pentru Bacalaureat şi să mă apuc, în ritmul lor şi al meu, să reluăm conţinuturi din anii anteriori. Aşa că, atunci când ajungeam la «Iona», aveam răgazul necesar să discut cu ei, să mă «joc» cu textul, cu metaforele existente, să-i fac să înţeleagă în primul rând că Iona nu e un personaj feminin – era prima întrebare a adolescenţilor când îi anunţam ce au de citit, iar pe mine mă amuză şi acum, după 20 de ani, această întrebare – şi că în realitate nu e posibil să fim înghiţiţi de un peşte şi să vorbim din sau în burta lui. Uneori, sunt tare puerili adolescenţii noştri. Abia apoi începeam călătoria propriu-zisă în textul lui Sorescu.

Am avut generaţii care au fost fascinate de drama lui Iona, de mitul lui Sisif şi de mitul lui Don Quijote şi-mi aduc aminte cât de mult îşi doreau un astfel de subiect la Bacalaureat şi cât de dezamăgiţi au fost când au primit acum 10-12 ani tradiţionalismul. Îmi aduc aminte cu plăcere de o dezbatere de acum câţiva ani, la o clasă de biologie-chimie, despre libertate şi necesitate, despre raportul dintre individ şi colectivitate, despre singurătate şi moarte, despre libertate şi metafora «luminii», despre Nichita Stănescu şi Marin Sorescu – «Către Galateea»: «Şi mă rog de tine/ Naşte-mă» şi «Iona»: «Mamă, mai naşte-mă o dată, prima viaţă nu mi-a prea ieşit». Alte generaţii, după ce au citit «Iona», mi-au cerut să pun în scenă piesa, pentru că am o trupă de teatru de 20 de ani, dar nu am avut curajul necesar sau poate n-am întâlnit un Iona potrivit printre adolescenţii mei.

Iar alţi adolescenţi s-au întrecut în a-şi pune citate din piesă la statusurile din mediul online: «Trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu mergi tot înainte. Să nu te rătăceşti înainte», «De ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte?», «Fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie», «Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf».   

Fără Marin Sorescu la BAC

Şi anul acesta mi-am terminat materia în martie, chiar înainte de a se închide fizic porţile educaţiei şi de a ni se deschide o poartă care a dus spre neputinţă, frustrare, uneori haos şi improvizaţie în educaţie. Nu căutăm acum vinovaţi, până la urmă nimeni nu a mai trecut prin aşa ceva şi trebuia să ne descurcăm singuri. Poate pentru prima dată am avut şi noi, profesorii, mai multă autonomie în orele online. Dar nici aşa nu a fost bine pentru unii dintre noi, mai ales cei care întotdeauna găsesc sursa eşecului în exterior: programa încărcată, programul aglomerat, copiii nu sunt interesaţi, generaţiile nu mai citesc. Anul acesta sunt dirigintă de clasa a XII-a şi cu atât mai mult mi-am organizat conţinuturile ca să am timp de toate până la Bacalaureat. Prima întrebare a copiilor când au aflat că nu va intra materia din al doilea semestru la examen a fost: «Nu vom avea Marin Sorescu?». Lor le-a plăcut drama, poate pentru că-mi place şi mie“.

Î

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite