Interzicerea avorturilor, blestemul care transformă SUA în România comunistă | SPECIAL

Interzicerea avorturilor, blestemul care transformă SUA în România comunistă | SPECIAL

FOTO: Shutterstock, Getty Images

La finalul lunii iunie 2022, întreaga lume şi-a întors privirea către Statele Unite ale Americii. În ţara tuturor posibilităţilor, femeilor li se lua dreptul de a decide asupra propriului corp. Cinci dintre cei nouă judecători ai Curţii Supreme de Justiţie au votat ca statul să aplice în cazul femeilor Constituţia de la finalul secolului al XVIII-lea, în care ele nu erau nici măcar menţionate, darămite prezente cu vreun drept specific.

Prima lege care să interzică întreruperile de sarcină în America s-a dat în 1821, primul stat care a aplicat-o fiind Connecticut. Deja la mijlocul secolului al XIX-lea, legea era adoptată pe tot teritoriul american. Treptat, medicii, asistentele şi femeile care solicitau această procedură începeau să fie pedepsiţi cu închisoarea. În anul 1930 s-au înregistrat peste 2.800 de decese din cauza avorturilor provocate. Pentru câteva decenii, situaţia a continuat în acest fel. Abia în anii ’60, lucrurile au început să se mişte, vocile femeilor să înceapă se se audă şi primele măsuri să fie luate. Mai multe activiste din Chicago, cu pregătire medicală, au creat grupul numit Jane, care realiza avorturi ilegal pentru femeile aflate la ananghie. Jane devenise o adevărată reţea, exact aşa cum vedem în filme: cu vestea transmisă pe la colţuri, parole secrete, locuri ascunse de ochii legii. Cu toată grija lor, în 1972, unul dintre apartamentele în care femeile erau operate a fost descoperit de poliţie, iar membrele grupării găsite acolo au fost arestate şi condamnate, în primă instanţă, la 110 ani de închisoare. Şi nu acesta a fost cazul care a şocat America. În 1964, o tânără a fost găsită moartă într-un motel din Connecticut, cu dovezi clare că decesul i-a fost cauzat de o încercare de avort. Gerri Santoro a devenit imaginea mişcării feministe de legalizare a avortului, fotografia făcută de poliţie în camera închiriată făcând înconjurul lumii.

Istoria este scrisă de bărbaţi

Trebuie subliniat şi faptul că începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Statele Unite era interzisă orice informaţie legată de contracepţie şi, bineînţeles, aplicarea oricărei metode de evitare a unei sarcini. Toate aceste reglementări, impuse din 1873, poartă numele lui Anthony Comstock, un cunoscut susţinător al moralei creştine. Legea era clară: „Este interzis orice articol, medicament sau instrument care are ca scop prevenţia natalităţii“, orice abatere fiind sancţionată cu amendă sau cu închisoarea „nu mai puţin de 60 de zile“.

După cazul Gerri Santoro, reglementările au început să se dilueze în anumite state. Spre exemplu, în 1965, Curtea Supremă a decis, în cazul Griswold v. Connecticut, că este permisă contracepţia, fără vreo îngrădire din partea statului, doar în cazul cuplurilor căsătorite. De aici, lucrurile au început să se îmbunătăţească treptat. În 1967, Colorado a fost primul stat care a decriminalizat avortul, dar doar în caz de viol, incest sau dacă sarcina punea în pericol viaţa femeii. Alte câteva state i-au urmat, ca în 1970, New York să legalizeze avortul la cerere. Statisticile sunt clare: în America, doar în 1972, peste 130.000 de femei au avortat în afara legii, dintre care 39 au murit – aşadar, dacă protestele nu i-au îngrijorat pe americani, statisticile începeau să le dea fiori.

Cum se realizează o maşină a timpului

Istoria s-a scris pe 22 ianuarie 1973. Curtea Supremă a decis, cu un vot de 7-2, că Amendamentul XIV al Constituţiei, care proteja dreptul fundamental la viaţă privată, va include şi dreptul femeii de a decide soarta propriei sarcini. De ce Roe v Wade? Cazul a fost susţinut de Norma McCorvey (foto dreapta) care, sub pseudonimul legal de Jane Roe, a dat în judecată statul considerând că interzicerea avortului este neconstituţională. Statul Texas, unde se judeca speţa, a fost reprezentat de procurorul Henry Wade. După un prim verdict favorabil femeii, cazul a mers la Curtea Supremă. Decizia a fost aprig dezbătută şi contestată, însă temeiul ei a fost reafirmat într-un alt caz, din 1992. Cu toate acestea, la finalul lui iunie 2022, peste 64 de milioane de femei din America au primit vestea că aprobarea avortului stă la mila conducerii fiecărui stat. Iată cum, prin decizia a cinci bărbaţi, SUA s-au întors cu jumătate de secol înapoi, riscând să intre într-un cerc vicios, pe marginile căruia democraţia face echilibristică periculos.

Democraţie, dar doar între ei

Consecinţele unei astfel de decizii sunt enorme, atât pe termen scurt, cât şi în viitorul îndepărtat. Însă democraţia pare a fi principala victimă. Într-o vreme când America este considerată busola democraţiei, o astfel de lege este o greşeală de neiertat pentru popor şi un precedent de netăgăduit pentru ţări care îşi doreau, în secret (sau nu), să aplice aceleaşi măsuri. Unde mai punem că, privită de duşmani, poate fi considerată o slăbiciune, un călcâi al lui Ahile.

Europenii par a fi mai mulţi de partea drepturilor omului, însă asta nu înseamnă că libertăţile specifice ale femeilor sunt asigurate. Dincolo de lege, dincolo de om, să nu uităm că Bătrânul Continent este clădit pe o fundaţie profund religioasă. Cu toate că mulţi lideri europeni par a avea discursuri echilibrate, asta nu a împiedicat multe ţări să ia o poziţie asemănătoare americanilor. Spre exemplu, în Malta încă este total interzis, iar în Polonia avortul este legal doar dacă sarcina pune în pericol viaţa femeii sau dacă este rezultatul unei infracţiuni, precum viol – lucru anevoios de demonstrat în faţa unei comisii care trece graniţa exigenţei către tărâmul absurdităţii. Oamenii ar fi avut un cuvânt de spus. Sondajele spun că 66% dintre polonezi susţin legalizarea avortului în primul semestru de sarcină. O cifră asemănătoare a fost şi în SUA, unde 60% dintre participanţi au fost pro-avort. Pentru niciuna dintre aceste ţări, vocea poporului nu a contat.

Istoria, cu mâinile murdare

Tonul legilor anti-avort a fost dat în Franţa. Codul Penal al lui Napoleon, din 1810, pedepsea orice persoană care încerca să avorteze sau care ajuta la acest lucru. Pentru că era un model al justiţiei, acest cod, cu toate articolele sale, a fost preluat mai departe, spre finalul secolul al XIX-lea, de către Belgia şi Italia – aşadar, şi aici avortul era ilegal. În secolul XX, cele două războaie mondiale au contribuit, din diferite motive, la perpetuarea acestei legi. Spre exemplu, după Primul Război Mondial, Franţa a simţit din plin depopularea. Aşa că, legea din 1920 spunea clar că orice formă de contracepţie este interzisă, inclusiv avortul.

Începând cu anii 1930 şi cu Al Doilea Război Mondial, interzicerea avortului a fost mai strâns legată de politicile rasiale şi eugenice. În Germania, în 1940, Ministerul de Interne a încurajat medicii să promoveze avortul şi chiar să sterilizeze femeile în cazuri de boală ereditară sau „mixt rasială“. Cu toate acestea, începând din 1943, acele persoane complice în a ajuta femeile „ariane“ să avorteze – ameninţănd astfel „integritatea“ poporului german – au fost supuse pedepsei cu moartea. Până în anii 1970, ţările scandinave – Suedia (1938), Danemarca (1939), Finlanda (1950) şi Norvegia (1960) – au autorizat avortul ca parte a unei campanii masive de sterilizare a persoanelor cu dizabilităţi şi a pacienţilor cu probleme psihiatrice.

Franţa şi Italia şi-au modificat politicile faţă de dreptul la contracepţie al femeilor abia către finalul anilor ’60 – începutul anilor ’70, după o lungă campanie a feministelor. Avortul mai avea de aşteptat. Această mare mobilizare a feminismului, care s-a confruntat cu mişcări conservatoare care apărau „dreptul la viaţă“ al unui făt, a schimbat legile şi obiceiurile. În urma acesteia, mai multe guverne au dezincriminat această practică, inclusiv Germania de Vest în 1974, Franţa în 1975, Italia în 1978, Spania în 1985 şi Belgia în 1990.

770, cifra morţii pentru românce

La 1 octombrie 1966, Nicolae Ceauşescu a declarat război româncelor. Prin Decretul 770, el nu doar că le-a îngrădit drepturile, dar a condamnat la suferinţă generaţii întregi, prin pierderea femeilor din viaţa lor. La nici doi ani de la ocuparea funcţiei de secretar general al PCR, Ceauşescu a considerat că mărirea natalităţii este un fundament pentru viitorul strălucit al Republicii Socialiste România – visa la o creştere de 20 de naşteri la mia de locuitori. Pentru a întări credinţa în ţelul său, el cuvânta, în 1986: „Nu există îndatorire mai nobilă, mai de onoare a familiilor, a femeilor, decât aceea de a creşte şi a da ţării cât mai mulţi copii“. Planul său a eşuat. Într-un studiu publicat în Caietele CNSAS (2009), un raport al Direcţiei Judiciare a Miliţiei menţiona că „începând din anul 1969, numărul născuţilor a scăzut an de an, astfel că în anul 1972 s-au înregistrat 139.423 mai puţin născuţi decât în anul 1967“.

Câmpul de maci

Femeile nu aveau scăpare. Despre metodele contraceptive nu putea fi vorba. Steriletele erau interzise, anticoncepţionalele erau un unicorn al farmaciilor – ori nu se găseau, ori aveau preţuri gigant. Farmaciile nu aveau voie să prepare astfel de medicamente şi nici să ofere sfaturi. Mai mult, s-a interzis sterilizarea femeilor prin legarea trompelor sau folosirea dispozitivelor intrauterine. Aşa că au apelat la orice, în majoritatea cazurilor, viaţa lor fiind pusă în joc. Se încerca de la introducerea în vagin a unor plante, tampoane cu alcool până la sonde sau chiar andrele de croşetat. Mai existau şi metode care le afectau direct sănătatea, precum a se arunca pe scări sau în piscine, lacuri cu apă rece. Majoritatea ajungeau la spital în stare gravă, de teama Securităţii.

Decretul comunismului cuprinsese femeile din întreaga ţară cu toate braţele: Securitatea, Miliţia, Procuratura. Sărăcia, lipsa curentului electric, frigiderele goale şi frigul din case, supravegherea şi teroarea instrumentate de organele statului au fost doar câteva dintre motivele pentru care familiile refuzau să aducă pe lume copii. Disperarea de a nu aduce viaţă într-o lume îngrădită de atâtea lipsuri a lăsat în urmă suferinţă, dar şi statistici înfiorătoare: oficial, se spune că 9.452 de femei au fost înregistrate ca fiind decedate din cauza avortului, însă cifrele nu mereu reflectă realitatea, fiind imposibil de contorizat sutele, miile de avorturi făcute clandestin. Spre exemplu, mortalitatea în urma întreruperilor de sarcină ajunsese, în 1986, la 2,69 la mie, iar în 1988 la 3,45 la mie. În timp ce în toată Europa mortalitatea scăzuse, în România crescuse de cinci ori.

Decreţeii, copiii nimănui

„O îndatorire de interes naţional este ocrotirea şi consolidarea familiei, dezvoltarea conştiinţei răspunderii acesteia pentru creşterea unui număr mai mare de copii, pentru formarea unei generaţii sănătoase, robuste, profund devotate cauzei socialismului“, cuvânta dictatorul în 1974. „Generaţia sănătoasă şi robustă“, supranumită generaţia decreţeilor, a fost alcătuită din tinerii care au ieşit în stradă în 1989 – aşa e soarta, ironică adesea. Tot ei au fost cei care şi-au dorit să vadă Occidentul, care au purtat blugii rupţi şi au ascultat pe ascuns Phoenix. Însă tot ei sunt şi cei mulţi care au umplut până la refuz orfelinatele. Organizaţiile internaţionale venite la noi imediat după 1989 au concluzionat suferinţa lor în cifre: în peste 700 de orfelinate erau ţinuţi, în condiţii inumane, peste 100.000 de copii.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările