FOTO Cum arată o subscripţie publică de succes. Cazul Ateneului Român

Ateneul Român nu e doar unul dintre simbolurile culturale din Bucureşti. Istoria construcţiei sale rămâne şi astăzi cel mai frumos exemplu de dăruire al unei întregi generaţii de intelectuali. „Adevărul“ vă prezintă procesul care a dus la succesul subscripiţei publice rămasă în istorie şi prin sloganul „Daţi un leu pentru Ateneu“. Datele sunt extrase din volumul „Ateneul Român şi constructorii săi“, publicat de Nicolae Noica la editura Vremea.

Mai 2016, Bucureşti. Guvernul şi Ministerul Culturii lansează oficial campania de susţinere a subscripţiei naţionale pentru achiziţia operei lui Constantin Brâncuşi „Cuminţenia pământului“. După două luni, ministrul Culturii anunţă că, până la data de 15 iulie, a fost strânsă suma de 306.773 de euro de la peste 17.000 de persoane. Lipsesc restul până la 6 milioane de euro. Termenul-limită e finalul lunii septembrie. În cazul în care campania va avea succes, „Cuminţenia Pământului“ va fi cumpărată cu 11 milioane de euro, întrucât Guvernul a promis că va aloca 5 milioane pentru ca opera lui Brâncuşi să intre în proprietatea statului.

Campania de subscripţie publică a fost privită deopotrivă cu entuziasm şi cu mult scepticism încă de când era la stadiul de idee. În ultimul timp, entuziaştii au devenit un pic mai reţinuţi. Chiar dacă, în continuare, campania se poate lăuda cu un spot de promovare îndelung televizat, cu un număr de telefon, 8833, unde cei interesaţi pot trimite un SMS cu textul „Brancusi“ şi cu sprijinul unora dintre cei mai cunoscuţi intelectuali publici. „Campania este despre participarea la actul cultural. Cu cât mai multă lume va dona, cu atât mai mult conştiinţa despre importanţa acestei participări va progresa în interiorul societăţii“, a spus, recent, ministrul Culturii, Corina Şuteu. Speranţă există.

Totuşi, suma adunată până în prezent i-a făcut pe sceptici să se întoarcă în timp, în urmă cu 130 de ani, pentru a face această comparaţie confortabilă: nu mai există românii de altădată care, iată, au reuşit, tot prin subscripţie publică, să construiască unul dintre cele mai frumoase edificii monumentale dedicate artei şi ştiinţei: Ateneul Român.

La 130 de ani de la aşezarea pietrei fundamentale a Palatului Ateneului Român, redăm, în date, cifre şi documente, întreg procesul care a dus la succesul subscripiţei publice rămasă în istorie şi prin sloganul „Daţi un leu pentru Ateneu“. Datele sunt extrase din cel mai recent volum al lui Nicolae Noica, „Ateneul Român şi constructorii săi“, publicat în această vară la Editura Vremea, cu sprijinul Băncii Naţionale a României. Orişicât, finalul acţiunii de-acum 150 de ani e cunoscut: românii au adunat atunci peste 500.000 de lei-aur. Suficient pentru construcţia palatului. La început însă a fost cuvântul unor intelectuali care-şi făcuseră un scop din răspândirea cultului adevărului, binelui şi frumosului. Aceasta este istoria luptei lor pentru cultură.

Cultura unei Românii Mici
Ianuarie 1865, Bucureşti, revista „Natura“: „Publicul Bucureştiului era înştiinţat că cursuri de seară, astfel cum se obişnuieşte în Englitera, Elveţia, Francia, Germania se vor deschide în capitala noastră şi se vor face la o oră şi într-un mod astfel încât toată lumea, oricare i-ar fi ocupaţiile şi oricât de puţin ar fi preparată, să poată să le asculte şi să tragă din ele oarecare profit şi oarecare plăcere“. La lecţiile publice puteau veni, aşadar, oricare din cei 141.754 de locuitori ai Bucureştiului, consemnaţi în „Analele statistice“ din 1865.

Prima conferinţă a fost ţinută într-o joi. Era 28 ianuarie 1865 şi, încă înainte de ora 20.00, când fuseseră anunţate cursurile, aproape 1.000 de persoane se înfiinţaseră în faţa casei lui Beizadea Costache Ghica de lângă Cişmigiu. Neaşteptat succes. Au urmat alte 32 de conferinţe, de trei ori pe săptămână. Iniţiativa, începută ad-hoc, devenea populară.

Ideea cursurilor publice, deşi inedită, se înscria într-o tendinţă asumată la nivel central de către conducătorii României Mici. Era vremea în care tânăra ţară punea bazele celor mai importante instituţii culturale şi administrative. La 6 decembrie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza le spunea românilor aceste cuvinte: „Avem totul de creat“. În centrul preocupărilor se aflau educaţia şi cultura: în 1964, legislaţia din învăţământ fusese unificată sub coordonarea lui Nicolae Kretzulescu (foto), ministru în cabinetul lui Mihail Kogălniceanu. Dar începutul secolul XX îi va găsi pe români cu mai multe realizări concrete, toate rezultate ale acestui entuziasm: vor fi construite, printre altele, Palatul Băncii Naţionale a României, Palatul CEC-ului, Palatul Justiţiei, Palatul Poştelor, Palatul Ministerului Agriculturii, Primăria Capitalei, Palatul Cantacuzino (azi, Muzeul „George Enescu“), Palatul Facultăţii de Medicină, clădirea Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi şi Palatul Culturii din acelaşi oraş, silozurile de la Brăila şi Galaţi (unde a fost folosit, pentru prima dată în lume, în construcţii mari, betonul armat!), podul Feteşti-Cernavodă şi Portul Constanţa.

O sală pentru „o sărbătoare a artei“
Revenim. Acţiunea de şcolarizare a bucureştenilor, excentrică, însă adecvată în acest context, fusese iniţiată de Constantin Esarcu (foto), naturalist, medic, pedagog, diplomat şi om politic. Bărbatul de stat se întorsese din Franţa cu această idee: „De ce nu am face în Bucureşti o serie de cursuri publice, unde se propagă în popor Instrucţia şi Educaţia?“. Succesul cursurilor i-a determinat pe conferenţiari să-şi unească eforturile şi formal, în cadrul unei instituţii cu nume: Societatea „Ateneul Român“. Alături de Nicolae Kretzulescu, Vasile Alexandrescu Urechia şi Constantin Esarcu vor mai veni Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri. În toamna anului următor, pe 17 noiembrie 1866, însuşi domnitorul Carol I va deschide seria de conferinţe. Şi tot aşa în următorii doi ani. Plecarea din ţară a lui Esarcu, în 1873, a pus pauză lecţiilor publice pentru un deceniu. Dar acţiunea de culturalizare în masă va fi reluată la 27 noiembrie 1883. Numai că nu mai era atât de uşor. În cuvântul de deschidere a cursurilor, Esarcu spunea: „Sala devenise vulgară şi nu îndeplinea condiţiile pentru o sărbătoare a artei astfel precum o concepusem“. Bărbatul spera la un local propriu al Societăţii Ateneului, unde lecţiile să se poată desfăşura în condiţii optime: „Sper că nu va întârzia a se ridica nobil şi maiestuos în capitala României“. Ideea nu era nouă deloc.

„Am un leu/ Nu-l mai beu/ C-o să-l dau la Ateneu“

18 februarie 1867. Se organizează primul concurs naţional pentru proiectarea unui local destinat funcţionării unei biblioteci publice. Premiul pentru câştigător: 2.000 de franci. Banii veneau de la Scarlat Rosetti (foto), preşedintele Ateneului Român, care făcuse prima donaţie „pentru facerea într-această capitală a unei biblioteci publice“. Era proiectul vieţii lui. În testamentul redactat pe 9 aprilie 1870, în Joia Mare, Rosetti scrisese că lasă Ateneului: „un loc în cartierul Boteanu, culoarea galbenă (n.r. – împărţirea administrativ-teritorială a Bucureştiului), strada Rosetti“ şi două case: „una în cartierul bisericii Doamnei, culoarea roşie, strada Academiei şi un cazino în cartierul Brezoianu, culoarea verde, în faţa grădinii publice Cişmigiu“. Cu banii obţinuţi din vânzarea celor două case, Societatea avea obligaţia de a construi clădirea bibliotecii. Nu e tot: Rosetti mai lasă şi o colecţie de cruci, icoane şi alte obiecte sacre, 11.000 de volume, un microscop, un telescop, un teasc de tipărit şi altul de litografiat, argintărie şi „trei mii de galbeni în zapise“. În total: 117.300 de lei. O pâine costa,la vremea respectivă, 10 bani. Deşi construcţia se amână din motive birocratice, în patru ani de la autorizarea testamentului, cei care gestionează moştenirea cresc suma fondului la 210.800 de lei. La această sumă se adaugă donaţiile făcute de Constantin Zappa (10.500 de lei), Hagi Vasile (8.330 de lei) şi Elena Oteteleşanu (15.000 de lei). Suma nu e suficientă. Esarcu spune că are nevoie de vreo 5-600.000 de lei pentru ctitorirea unui edificiu cu adevărat monumental, aşa cum credea el că merită să fie domiciliul Ateneului.

Lozul cel mare: 75.000 de lei
Esarcu nu renunţă. La 9 aprilie 1884, publică un apel „Către amicii Culturii Naţionale“, în care anunţă că va organiza „o loterie pentru a strânge fondul necesar“. Primeşte scrisori de apreciere de la generalul Ion. Em. Florescu, preşedintele Societăţii pentru instrucţiunea poporului român, de la generalul Gheorghe Manu, vicepreşedintele Societăţii Geografice şi de la profesorul arhitect Alexandru Orăscu, preşedintele Societăţii Corpului Didactic. Până la finalul lunii, guvernul Ion C. Brătianu autorizează organizarea „Loteriei pentru construirea edificiului Ateneului“, în valoare de 500.000 de lei, prin decizia 5.859/30 aprilie 1885. Lozul cel mare: 75.000 de lei (aur).

La jubileul de 25 de ani al Ateneului Român, V.A. Urechia (foto) se arată entuziast: „De unde nepăsarea de toate a românului cântă: «Am un leu/ Şi am să-l beu/ Nici acela nu-i al meu», femeile române, generalul Florescu, Nicolae Kretzulescu şi mai ales Constantin Esarcu au învăţat pe români să-şi schimbe cântecul şi să zică: «Am un leu/ Nu-l mai beu/ C-o să-l dau la Ateneu“. Atunci a fost lansată chemarea celebră „daţi un leu pentru Ateneu“. E un moment istoric.

Serbări şi donaţii pentru Ateneu
Entuziasmul nu-i doar al lui Urechia. În ţară încep să se organizeze serbări pentru strângeri de fonduri, iar aristocraţii se întrec în donaţii şi declaraţii de susţinere. Au loc serbări: la Ploieşti – eveniment organizat de doamna Theodorini, preşedinta Tribunalului Prahova, la Constanţa, organizat de doamna Pherikyde, la Bucureşti, în Cişmigiu, organizat de Alexandru Marghiloman, la Brăila, Turnu Severin, Târgu-Jiu, Buzău şi Craiova! Regele Carol I donează 10.000 de lei, Evlogie Gheorghief – 5.000, Ion Kalinderu – 1.500, G. Monteori – 1.000 şi tot aşa. În tot acest timp, 700 de persoane se ocupă cu plasarea biletelor de loterie! Tragerea biletelor câştigătoare fusese programată pentru 1 noiembrie 1885, însă, ca urmare a greutăţii cu care erau vândute tichetele de loterie, evenimentul s-a amânat cu şase luni. Decizia a fost luată cu sprijinul lui Alexandru Lahovary, director al Prefecturii Poliţiei Capitalei, C.D. Dănescu, membru în consiliul comunal al Primăriei Capitalei şi M. Manolescu, prim-procuror la Tribunalul Ilfov. Noua dată: 22 mai 1886. Din cele 500.000 de bilete se vânduseră exact 434.349. Nimeni nu a câştigat lozul cel mare, însă au fost câştigate toate premiile de la categoriile secundare: 25.000 de lei, 20.000 de lei, 10.000 de lei, 5.000 de lei, 5 premii de câte 1.000 de lei şi 50 – de câte 100 de lei. Loteria fusese un succes. Gata, Palatul Ateneului Român va fi construit. Trecuseră vreo două decenii de când oamenii chiar îşi luaseră în serios misiunea.

În locul Ateneului putea fi un grajd
În loc de epilog, o poveste despre locul unde a fost construit mult-doritul edificiu. În 1873, Primăria Capitalei cedase terenul din strada Episcopiei, numărul 6, Societăţii Ecvestre Române. Pe acest teren urma să fie ridicat un manej cu grajduri pentru şcoala de călăreţi, dar şi pentru alte întrebuinţări aducătoare de venituri, precum circuri şi alte reprezentaţii. Din cauza costului prea mare pentru construcţie, Societatea Ecvestră nu reuşeşte să finalizeze construcţiile, aşa că hotărăşte să vândă terenul. Numai bine, la 31 martie 1886, Societatea Ateneului Român era recunoscută oficial ca persoană juridică. În această calitate nouă, primeşte prin lege „toate drepturile asupra terenului situat în Bucureşti în dosul Episcopiei“ (locul se numea aşa pentru că, pe vremuri, Mihail Cantacuzino construise o bisericuţă pe care ulterior o lăsase în proprietatea Episcopiei Râmnicului). Exista însă o singură condiţie a donaţiei: să înceapă construcţia palatului în timp de trei ani. Odată cu terenul, Societatea cumpără şi materialul din cărămidă aflat în temeliile sale şi scândurile de împrejmuire.